Studiul fenomenului militar antic in spatiul romanesc ofera imaginea unei gandiri militare originale, formata in timp, ca urmare a acumularilor de invataminte practice, a vointei neclintite de libertate a comunitatii tracilor nord-balcanici, a sprijinirii si promovarii de catre societate a conducatorilor militari capabili, cazul lui Decebal fiind in acest sens elocvent. Hotararea de a i se acorda demnitatea regala, a avut o motivatie precisa, fiind luata de regele Duras si sfatul sau in situatia in care in anul 86 e.n. romanii se pregateau sa mute teatrul de operatii militare pe pamantul ramas inca liber, nord-dunarean, al geto-dacilor.
In fata iminentei ofensive romane se impuneau: organizarea apararii teritoriului, potrivit unei conceptii strategice realiste, lichidarea tendintelor anarhice ale capeteniilor locale, completarea sistemului defensiv prin mobilizarea eforturilor intregii populatii, intarirea disciplinei si cresterea calitativa a nivelului de pregatire a oastei, incheierea unui sistem viabil si operativ de aliante, etc. Toate acestea nu puteau fi realizate decat sub conducerea unui rege tanar, energic, iscusit comandant de oaste si abil diplomat. Insasi promovarea lui Decebal, asadar, in fruntea statului si ostirii geto-dacilor, oglindeste caracterul realist al gandirii politice si militare a inaintasilor nostri, in masura sa analizeze obiectiv situatiile concrete, propria capacitate economica, demografica si militara (efective, inzestrare cu tehnica de lupta, instruire, eficacitatea sistemului de fortificatii, etc.) si posibilitatile adversarului.
De concretizarea acestui mod de abordare a razboiului, se leaga elementul de tranzitie, de continuitate, mostenit si dezvoltat de doctrina militara romaneasca: mobilizarea tuturor celor in stare sa poarte armele in situatia in care societatea se confrunta cu un pericol extrem.
Gandirea militara a geto-dacilor, ca si a urmasilor lor romanii, poate fi caracterizata prin suplete si capacitate de adoptare si adaptare la nou, fiind in acelasi timp, imaginativa si constructiva, in masura sa creeze forme si procedee de actiune neasteptate pentru adversar.
Spre exemplificare, pot fi citate:
- Introducerea de catre Dromichaites a generalului Seuthes in dispozitivul inamic, in rol de tradator (stratagems la care va recurge, intr-o varianta adaptata conditiilor concrete si Stefan cel Mare in lupta de la Scheia - 1486), cu scopul atragerii in 292 i.e.n. a ostirii lui Lysimacos pe o directie secundara de inaintare spre cetatea Helis, prin „locuri neprielnice„, intr-o zona depopulata si arida, fara apa si mijloace de subzistenta, unde se pregatise incercuirea macedonenilor epuizati;
2. Stratagema regelui odris Seuthes care, asediat de atenieni in Chersonesul trac, a angajat „2 000 de geti usor inarmati si le porunci in taina sa navaleasca - ca si cum ar fi dusmani - sa parjoleasca tara si sa atace pe cei de la ziduri„, situatie in care atenienii „prinsera inima si coborara din corabii si se apropiara de ziduri. Seuthes iesi dinauntrul zidurilor si-i intampina pe atenieni, deoarece getii urmau sa se alature trupelor sale. Cand acestia ajunsera in spatele atenienilor, si atacara pe dusmani din spate si, luandu-i dintr-o parte tracii, dintr-alta getii, si nimicira pe toti„;
3. Stratagema imaginata de Decebal in timpul primei batalii de le Tapae (88 e.n.) cand, coplesit de fortele lui Tettius Iulianus pentru ai sili pe romani sa se retraga „taie arborii care primprejur si rezema de trunchiuri arme, pentru ca romanii temandu-se sa nu fie soldati sa se retraga ceea ce se si intampla”. De altfel Decebal era vestit pentru calitatea sa de „mester a intinde curse” si a fost prin puterea geniului sau, dupa Cassius Dio, aproape de a opri cursul razboiului cu Traian prin doua procedee neasteptate, vizand anihilarea comandamentului advers:
a) trimiterea in Moesia in iulie 105 a unui grup de diversiune pe care astazi l-am numi de „comando” cu misiunea de a-l lichida pe Traian intrucat la „acesta se putea ajunge usor„, deoarece „din pricina razboiului el primea fara a alege pe cel ce voia sa vorbeasca cu dansul. Decebal trimise, deci, in Moesia niste fugari ca sa-l omoare dar acestia n-o putura face; unul din ei fiind banuit fu prins si dat chinurilor marturisind tot planul urzit de dansul„;
b) invitarea la tratative in aceeasi perioada si capturarea lui Gnaeus Pompeius Longinus, comandantul trupelor de ocupatie romane din Dacia pe care voia sa-l foloseasca drept mijloc de presiune impotriva lui Traian, caruia-i va cere prin soli „sa-i lase tara pana la Istru si sa-i intoarca banii pe care-i cheltuise cu razboiul; numai asa si va da drumul lui Longinus„. Si acest plan esuand prin sinuciderea captivului, Traian a trecut la declansarea „celui de-al 2-lea razboi dacic” pe care data fiind „viclenia” recunoscuta a lui Decebal l-a purtat „mai mult cu paza decat cu infocare„.
Evitarea razboiului prin orice mijloace, urmarindu-se salvarea populatiei si a bunurilor materiale a constituit un alt aspect caracteristic gandirii militare a geto-dacilor, intrat in tezaurul gandirii militare romanesti. Burebista, Dicomes, Coson intervin in luptele dintre triumviri impotriva celor pe care-i considerau adversari ai poporului lor (Caesar si Octavianus), in ideea sprijinirii preluarii puterii in imperiul vecin de catre unii potentiali aliati, cu care initiaza tratative (Pompeius, Antonius) asa cum peste secole Mircea cel Batran avea sa-i sprijine in scopul indepartarii primejdiei otomane, pe Musa, Mustafa si Bedr-ed- Din, in anii 1409-1418 impotriva aliatului Bizantului, Mehmed I, mezinul lui Bayazid Ildaram.
O data razboiul declansat, tratativele au fost folosite in scopul castigarii timpului necesar organizarii apararii si protectiei bunurilor materiale si a populatiei neluptatoare, elocventa fiind in acest sens aprecierea lui Cassius Dio ca „Decebal fu gata sa se invoiasca (in iarna 101-102 e.n.) la toate cele ce i s-ar fi poruncit, nu ca avea de gand sa se tina de ele, ci ca sa mai rasufle putin„.
Scopului permanent urmarit al evitarii sau diminuarii pierderilor, i-au corespuns, in planul strategiei si tacticii, elementele specifice strategiei razboiului popular si tacticii luptelor de hartuire in vederea epuizarii fizice si psihice a agresorului, atragerii sale in ambuscada si nimicirii pe parti cu forte reduse.
Atat comandantilor militari ai geto-dacilor, cat si celor ai ostirilor romane mai tarziu li se poate atribui remarca facuta pe seama lui Stefan cel Mare ca „n-au indraznit sa iasa la gol” (in fata turcilor, in sesul Buceacului in 1484), ei preferand bataliilor in camp deschis, atragerea inamicului in locuri stramte, muntoase, impadurite sau mlastinoase pentru a nu-i permite desfasurarea integrala a fortelor. Si in aceasta rezida ratiunea altor aspecte originale ale gandirii militare autohtone: permanenta utilizare a terenului ca aliat, optiunea pentru crearea unui organism militar suplu, manevrier, eficace in orice situatie, renuntarea la angajarea unor batalii decisive in scopul apararii cetatilor, extinderea ariei strategice si operationale la intreg teritoriul tarii si, pe plan superior la intreg teritoriul controlat de adversar, prin realizarea unui sistem eficace de aliante, pastrarea unui spatiu de rezerva in cazul unei infrangeri, pentru concentrarea rezervelor si organizarea in continuare a rezistentei, asa cum a incercat sa procedeze Decebal, dupa parasirea Sarmizegetusei si retragerea spre teritoriile ramase neocupate in interiorul arcului carpatic.
Toate acestea confera gandiri militare a inaintasilor nostri geto-daci, caracterul activ si dinamic, varietatea de mijloace de exprimare, mostenite si continuu imbogatite de gandirea militara romaneasca. Strategia si tactica in conditiile in care, in conflictele armate, evitarea pierderilor umane - populatia fiind considerata din totdeauna la noi principala avutie a unui pamant - si materiale a constituit unul dintre scopurile centrale urmarite de organizatorii apararii, strategia si tactica s-au orientat in directia obtinerii cu mijloace reduse si in timp scurt a victoriei impotriva unor agresori in marea majoritate a cazurilor superiori ca efective si dotare cu tehnica de lupta si, potrivit concluziei marelui istoric Radu Rosetti la incheierea capitolului mostenirii artei militare romanesti, „este cu atat mai demn de admiratie faptul ca strategia dacilor a fost asa incat, cu mijloace materiale inferioare, cu proceduri tactice deosebite a reusit sa opuna romanilor o rezistenta care nu a putut fi infranta decat cu mijloace puternice si numai dupa eforturi facute mai multi ani de-a randul„.
Ca trasaturi definitorii ale strategiei geto-dacilor, transmise urmasilor si imbogatite cu noi dimensiuni de catre acestia, strategie subsumata scopului primordial pentru ei al razboiului - apararea libertatii, independentei si integritatii teritoriului, se pot desprinde: justa proportionare si acordare a scopurilor (stavilirea si respingerea agresiunii, rasturnarea raportului de forte in plan strategic, etc.) cu mijloacele (propria capacitate de lupta si fortele aliate); alegerea corespunzatoare a obiectivelor strategice (realizarea apararii strategice, urmata de contraofensiva sau ofensiva strategica in scopul rasturnarii „frontului” inamic, al mutarii teatrului de actiuni militare pe teritoriul controlat de acesta) si a formelor adecvate de actiune; castigarea si pastrarea initiativei, pentru a impune momentul si locul bataliei; concentrarea fortelor in vederea acesteia; asigurarea actiunilor strategice, prin conjugarea eforturilor proprii cu ale aliatilor; pastrarea unui spatiu si a unor forte in rezerva in vederea rasturnarii unor situatii defavorabile; adaptarea la situatii impuse de teren si de starea vremii si indeosebi impunerea unor situatii legate de aceste doua elemente prin angajarea unor campanii in conditii deosebite, pe timp de iarna si utilizarea ca „aliat” a terenului muntos, impadurit, mlastinos sau arid.
De asemenea, atat Burebista in anii 49-44 i.e.n., Cotyso (poate urmas a lui Deceneu la Sarmizegetusa, poate numai un „rege” local din Banat) si Zyraxes (rege in nordul Dobrogei, avand resedinta la Genucla) in anii 31-28 i.e.n., cat si presupusul tata a lui Decebal, Scorilo (Coryllus) sau Duras (Dorpaneus) in 69 e.n. a stiut sa exploateze cu abilitate ocazia oferita de izbucnirea razboaielor civile la Roma, declansand, prima contraofensiva menita sa-i arunce pe romani din nou in Macedonia, ceilalti - ofensivele strategice avand ca scop eliberarea teritoriului getic sud-dunarean cotropit.
Pentru constituirea unui sistem de aliante eficace, apt sa contracareze prin cumul, fortele si mijloacele de lupta ale agresorului, au utilizat disensiunile dintre adversari, reusind, spre exemplu, sa faca front comun cu triburile navalitoare ale scitilor impotriva lui Darius in 514 i.e.n. si a „guvernatorului” lasat de Alexandru Macedon in Thracia, Zopyrion (326 i.e.n. sau, dupa unele opinii 334/333, 331/330); ale celtilor (109 i.e.n.), bastarnilor (29-38 e.n., 85-86 e.n.), cvadiilor si marcomanilor (88-89 e.n.), sarmatilor, indeosebi roxolani (69 e.n., 85-86, 101-105, 117-118), burilor (101-1029, chiar cu macedonenii (171-168 i.e.n.) impotriva romanilor.
Au facut in acelasi timp apel la interesul comun in organizarea rezistentei armate, raliindu-si celelalte triburi trace nord-balcanice (ex.: tribalii in 335 i.e.n., moesii rasculati in anii 26,69,86 e.n.) sau coloniile grecesti (339 i.e.n. cand, in fruntea coalitiei geto-histriene apare un „rex Histrianorum„; 326 i.e.n. cand sunt aliatii Olbiei impotriva macedonenilor, 300-292 i.e.n., cand Dromichaites dirijeaza efortul comun de aparare impotriva pretentiilor de dominatie ale lui Lysimachos; in anii 72-71 i.e.n., 61 i.e.n. impotriva proconsulilor romani ai Macedoniei, etc.), pe Ariovist, regele suebilor (60-50 i.e.n.) sau pe Pacorus II, regele partilor (103-105 e.n.), etc.
Un moment de logica persuasiva l-au constituit in aceasta directie apelurile lui Decebal catre vecini din primavara anului 105 cand, potrivit lui Dio Cassius si „indemna la razboi” spunandu-le ca daca-l vor parasi pe dansul, si ei se vor primejdui, ca mai sigur si mai usor isi vor pastra libertatea luptand impreuna cu el inainte de a da nenorocirea si ca, de-i vor lasa pe daci sa piara, mai tarziu, nemaiavand aliati, o vor pati si ei . In apararea teritoriului, capeteniile geto-dace si-au elaborat planuri de campanie in functie de obiectivele si mijloacele agresorului, preconizand, ca prima etapa, organizarea rezistentei la fruntarii.
Astfel, dupa datele care ne-au parvenit, in anul 514 i.e.n. in fata uriasei armate persane de invazie (cca.700 000 de luptatori, sustinuti de flota maritima de 600 de corabii) „hotarandu-se la o impotrivire indaratnica„, getii i-au intampinat pe invadatori „inainte de a sosi la Istru„.
Cavalerie grea inzaoata dupa model sarmatic
Catafractarii
In fata celor mai puternice unitati ale timpului (falangele macedonene ale genialului strateg Alexandru) tracii nord balcanici vor decide apoi, in anul 335 i.e.n., inchiderea trecatorilor Balcanilor si zdrobirea agresorilor aici, printr-un procedeu tactic neobisnuit care, in conditiile realizarii incercuirii intr-un teren specific accidentat si genistic amenajat „Posada” - si ale declansarii in iures a atacului concentric, trebuia sa le aduca victoria.
„Ei - nota Arrian - adusera carute (care de lupta) si punandu-le inaintea lor, le foloseau drept metereze ca sa se lupte de pe ele, daca ar fi atacati. In acelasi timp se gandeau sa pravaleasca carutele asupra falangei macedonenilor, din locul cel mai abrupt al muntelui. Ei isi inchipuiau ca, cu cat vor intalni si vor izbi carutele, o falanga mai compacta cu atat o vor imprastia mai bine prin violenta ciocnirii„.
Acelasi izvor mentioneaza in continuare, retragerea triballilor lui Syrmos, in permanent contact cu adversarul, pana la Dunare si aparitia aici, la hotarul sau, a ostirii uniunii statale din campia munteana cu 4 000 de calareti si 10 000 de pedestrasi hotarati sa interzica fortarea fluviului. In mod similar, ultimul mare conducator al rezistentei tracilor in fata expansiunii romane, dacul Decebal, avea sa organizeze ca de atatea ori ulterior Mircea cel Batran, Vlad Tepes, marele Stefan, Ion Voda cel Cumplit sau Mihai, domnul Unirii, acoperirea strategica a liniei Dunarii, incat - declara Criton - descriind ca martor ocular fortarea ei de catre romani in anul 101 e.n. - „inca pe cand treceau fluviul si tocmai cand debarcau, i-au atacat„. Rezistenta la hotar era decisa acolo unde conditiile de teren constituiau un plus de dificultate (teren muntos accidentat si impadurit, sau un rau adanc cu o latime care punea probleme de traversare) - in Haemus, Carpatii banateni sau la Dunare, relevante fiind sub acest aspect marturiile lui Florus despre dacii care „stau aninati de munti„, si renuntarea proconsulului Macedoniei, C.Scribonius Curio la traversarea Dunarii in campania din 75-74-i.e.n., „inspaimantat” fiind „de intunecimea codrilor” sau teama lui Vergilius de „dacii care coboara de la Istrul ce conspira impotriva noastra”.
Daca agresorul reusea sa depaseasca fruntariile, se trecea la executarea celei de-a doua etape prevazuta in conceptia privind organizarea rezistentei armate - apararea strategica elastica, in lungul directiilor sale de inaintare cu organizarea taberei proprii - ca in cazul cunoscut al razboiul 101-102, cand romanii au patruns prin mai multe puncte, incercand prin Transilvania intoarcerea flancului stang al „frontului” dacic in scopul desavarsirii incercuirii Sarmizegetusei - intr-o zona de asteptare strategica si, atunci cand initiativa strategica era castigata si mentinuta, fixarea si amenajarea „genistica” a locului bataliei. Se aplica in aceasta etapa tactica razboiului popular hartuirea permanenta a inamicului, ziua si noaptea, nimicirea cu ajutorul detasamentelor mobile de calarime usoara a cercetarii sale si elementelor de siguranta, a avangarzii daca putea fi izolata de fortele principale atragerea pe directii secundare de inaintare, si „parjolirea” pamantului pe aceste directii, cu alte cuvinte, realizarea artificiala a „pustiului getic” in care a pierit oastea lui Zopyrion in 326 i.e.n. Satele erau arse, granele ingropate, vitele si populatia retrase, potrivit informatiilor lui Arrian referitoare la marsul lui Alexandru Macedon prin campia munteana „prin locuri singuratice„.
Tabloul deprimant oferit de armata agresoare in aceste conditii, dupa cateva saptamani de mars era foarte asemanator celui descris de participantii la campania lui Mehmed II Cuceritorul din 1462, impotriva lui Vlad Tepes. Seuthes, informeaza izvoarele referitor la campania lui Lysimachos din 292 i.e.n. impotriva lui Dromichaites, „si aduse pe macedoneni in locuri neprielnice unde avura de suferit de foame si de sete„; „armata lui Lysimachos era chinuita de foame. Prietenii il sfatuiau pe rege sa scape cum a putea si sa-si mute gandul ca oastea lui l-ar putea salva. Lysimachos le raspunse insa ca nu era drept sa-si paraseasca ostasii si prieteni, asigurandu-si o scapare rusinoasa„.
La capatul unui astfel de razboi „psihologic„, cand adversarul nu mai putea opune rezistenta scontata, realizandu-se o adevarata rasturnare a raportului de forte, se trecea la cea de a treia etapa - angajarea bataliei cu fortele principale ale acestuia, prin realizarea surprinderii intr-un teren dinainte ales si amenajat, in care propriul dispozitiv de lupta fusese deja realizat pe baza informatiilor furnizate de cercetare, care executa asigurarea de lupta. Se stie ca la triballi dispozitivul de lupta se realiza pe patru linii: in prima luptatorii slabi, in scopul uzarii adversarului, in cea de-a doua cei viteji, in cea de-a treia calaretii si apoi femeile in scopul stimularii vitejiei prin indemnuri.
Dincolo de anecdotica acestei relatari a lui Nicolaos din Damasc se poate aprecia ca infanteria constituia prin efective si dispunere in teren „arma” de baza, cavaleria avand rolul realizarii incercuirii prin intoarcerea flancurilor dispozitivului inamic al deschiderii al atacului decisiv sustinut de pedestrime sau al declansarii in momente-cheie a contraatacului, cand sarja in formatie unghiulara cu varful inainte. Invins, inamicul
putea fi luat prizonier cum s-a intamplat cu oastea macedoneana a lui Lysimachos, nimicit ca in cazul legiunii prefectului Cornelius Fuscus, invins si ucis de Decebal in 87 e.n. - dovada ca un obiectiv central al atacurilor il constituia comandamentul advers - sau obligat sa se retraga in deruta, situatie in care se trecea la urmarirea strategica pana la alungarea agresorului peste hotar sau pana la completa sa nimicire. Urmarirea se realiza cu ajutorul detasamentelor de calarime usoara direct sau pe directii paralele, in aceasta ultima varianta vizandu-se depasirea sa in scopul realizarii incercuirii si taierii posibilitatilor de retragere prin blocarea locurilor de trecere (trecatori sau vaduri). In astfel de conditii a fost complet nimicita, pe drumul de retragere spre vadul Oblucitei, armata lui Zopyrion, pe care, incercuind-o in teren mlastinos, in conditiile izbucnirii unei violente furtuni ce i-a distrus flota, impiedicandu-i imbarcarea, oastea formatiunii gete de la nord de gurile Dunarii a reusit sa o „rada de pe fata pamantului„. In situatia in care inamicul nu era complet nimicit, doar alungat peste fluviu cu mari pierderi, urmarirea se putea prelungi, dezvoltandu-se din mers contraofensiva, vizand eliberarea teritoriilor sud-dunarene ocupate de acesta. Astfel au procedat getii in anul 514 i.e.n. cand, hartuind permanent oastea persana pe drumul de intoarcere, au pregatit declansarea contraofensivei geto-scite insotita de ridicarea la lupta a triburilor balcanice supuse si a coloniilor grecesti pontice, urmarile ei resimtindu-se pana in Asia Mica.
Contraofensiva strategica a fost pregatita si executata cu succes sau cu succese partiale, in situatia in care, inaintarea impetuoasa a fortelor principale ale inamicului nu a putut fi stavilita, urmarindu-se deschiderea unui al doilea „front” de lupta care sa necesite o slabire a eforturilor acestora pe directia principala sau replierea. Potrivit unora dintre informatiile autorilor antici, ea a adus victoria decisiva a lui Decebal in anul 87. Intr-adevar, referitor la desfasurarea ofensivei romane la nord de Dunare sub conducerea lui Cornelius Fuscus in primavara acestui an, datele contradictorii care ne-au parvenit, conduc la doua ipoteze complet diferite. Conform celei dintai - bazata pe informatii provenite de la Petrus Patricius, Tacitus, Iordanes, Juvenal, tabloul (veridic) al desfasurarii evenimentelor ar fi urmatorul: iritand deliberat Senatul roman prin cererea ca pacea sa fie rascumparata printr-o suma stransa din impunerea fiecarui cetatean roman la „cate doi oboli„, Decebal a determinat momentul ofensivei - impunandu-i declansarea - si, implicit, directia de dezvoltare. Trecand fluviul pe la est de Oescus (Ghighen) pe un pod de vase, armata de invazie comandata de Fuscus a inaintat pe directia sud-nord, pe valea Oltului, intentionand ca, fortand trecatoarea de la Turnu Rosu, sa execute o manevra de invaluire, dezvoltand ofensiva pe vaile Secasului si Muresului, izolind astfel puternicul centru fortificat al dacilor din zona Muntilor Orastiei.
„Mester a intinde curse” insa, Decebal le-a pregatit o ambuscada de proportii in munti, in defileul Oltului, deschizand in arta militara a autohtonilor o lunga traditie (glorios reeditata de victoriile romanesti ale anilor 1330 si 1395). Specialisti in organizarea rezistentei in munti si in paduri, dacii „chiar in prima ciocnire - nota Iordanes - inving pe romani, omoara pe generalul lor Fuscus si jefuiesc bogatiile din tabara soldatilor, capturand chiar si steagul legiunii a V-a Alaudae„. Cea de-a doua ipoteza, sprijinita de afirmatiile istoricului Suetonius si sugestiile poetului de curte Martial, implica existenta unui inceput de campanie victorios pentru Fuscus. Pentru a-i opri inaintarea, Decebal ar fi declansat o puternica contraofensiva in Dobrogea, urmarind sa slabeasca spatele „frontului” roman prin distrugerea tuturor bazelor din Moesia. Obligat sa se retraga, Fuscus ar fi intervenit cu toate fortele in sprijinul castrelor de la Dunarea de Jos, fiind zdrobit in batalia decisiva care s-ar fi desfasurat in zona Adamclisi. Al sau ar fi mausoleul - cenotaf ridicat aici, iar pe altar ar fi trecute numele celor peste 3 800 de soldati, pe care i-a pierdut.
Ulterior, Traian ar fi adaugat ansamblului, trofeul, ca semn al victoriei sale definitive. Ambele ipoteze conduc insa la aceeasi concluzie: dacii au inregistrat o mare victorie, datorita atat vitejiei luptatorilor, cat si conceptiei strategice realiste a conducatorului luptei de aparare - Decebal. O a doua contraofensiva strategica a fost declansata intr-o situatie similara in primavara timpurie a anului 102, in conditiile intoarcerii lui Traian pe teatrul de actiuni militare din Hateg. Cu cateva luni inainte, dupa victoria din cea de-a doua batalie de le Tapae (toamna 101), in timp ce principala grupare de forte romane incepuse „sa se urce pe culmile muntilor„, apropiindu-se - nota Dio Cassius - „de scaunul domniei dacice„, cavaleria maura comandata de Lucius Quietus fortase pasul Valcan pentru ai desavarsi incercuirea si, „atacand din alta parte macelarii pe multi si pe multi inca si prinse de vii; atunci Decebal trimise soli„, evident, in scopul castigarii timpului necesar conceperii unei operatii care sa rastoarne situatia.
Regele dac „stiind a scapa cu bine dintr-o infrangere„, a folosit din plin scurtul ragaz al lunilor de iarna. Mizand pe sprijinul getilor de la rasarit de munti, a traco-getilor din Moesia Inferioara - gata sa se ridice impotriva autoritatilor romane, pe alianta cu roxolanii, bastarnii si poate, pe intrarea in lupta a indepartatului rege al partilor Pacorus II, inainte ca Dunarea sa se dezghete complet, a declansat o puternica contraofensiva in Moesia, menita sa elibereze teritoriile din dreapta fluviului, sa intercepteze „comunicatiile lui Traian cu resursele Imperiului„, si sa prinda armata romana angajata in muntii Daciei intre doua „fronturi„.
Desfasurarea evenimentelor redata in scenele in scenele XXXI-XLIV ale Columnei, a probat realismul conceptiei sale strategice. Natura insasi a trebuit sa intervina, prin dezghetul timpuriu care a provocat pierderi calarimii dace la fortarea fluviului permitandu-i in acelasi timp lui Traian rapida imbarcare si deplasare a unitatilor sale de elita in sprijinul garnizoanelor moesice asediate pentru ca, temerara incercare de intoarcere a flancului drept a „frontului” roman sa esueze pierzand peste 3 800 de luptatori in batalia decisiva desfasurata la nord-est de Durostorum (Silistra), si sud de Axiopolis (Cernavoda), pe locul in care va ridica, ulterior, monumentul triumfal si va fonda orasul Tropaeum Traiani (Adamclisi)
Traian a reusit sa respinga atacul si sa restabileasca situatia. In marea graba s-a imbarcat apoi cu
fortele disponibile pe navele flotei fluviale (Classis Flavia Moesica), reintorcandu-se pe teatrul principal de operatii pentru a continua asaltul muntilor fortificati ai Daciei. Noua tentativa a lui Decebal de a castiga timp, trimitand la tratative „pe cei mai de baza dintre pileati” a esuat. Concomitent cu grosul fortelor comandate personal de imparat cavaleria maura si-a reluat inaintarea asupra Sarmizegetusei, consolidandu-se pozitia, prin implantarea in pamantul dacic al bazelor (castrelor) „de pe inaltimile Jigoru Mare, Comarnicel, si Varful lui Patru”.
Pe cele mai multe grupari din fortele de acoperire ale Moesiei Inferioare au patruns in Transilvania prin pasul Bretcu pe la Bran (dupa ridicarea castrelor de la Targsor, Malaiesti, Pietroasele, Drajna de Sus), si pe la Turnu Rosu in fruntea dintre ultimele doua aflandu-se insusi guvernatorul Manius Laberius Maximus, care a dezvoltat apoi ofensiva spre vest . Multe dintre trasaturile acestei contraofensive, esuata in primul rand datorita opozitiei elementelor naturii - asa cum peste 19 veacuri va esua in aceleasi conditii si in aceeasi zona (la Turtucaia), o operatie similara romaneasca - , vor fi fost rezultate ale bogatei mosteniri ale artei militare lasata de grandioasa epoca a marilor barbati de stat Burebista si Deceneu.
Chemat in fruntea ostilor geto-dace reunite de catre marele preot si rege Deceneu, regele get Burebista a declansat intr-un interval de timp extrem de scurt (61-55 i.e.n.), in scopul stavilirii agresiunii directe (prin actiunile proconsulilor macedoniei ) sau indirecte (prin aliatii care amenintau in nord-vest, vest si est fruntariile geto-dacilor) a Romei, trei campanii ofensive succesive de mari proportii ale caror succese au esafodat marea opera a constituirii statului unic al tracilor nord-balcanici: impotriva boiilor si teuriscilor in nord-vest impotriva cetatilor grecesti vest pontice care inclinau spre alianta - ca o continuare a actiunii din anul 61 i.e.n. soldata cu nimicirea legiunii lui C.Antonius Hybrida sub zidurile Histriei si impotriva scordiscilor si illirilor din zona de confluenta a Tisei cu Dunarea.
Ele s-au inscris pe linia actiunilor sau tentativelor de raspuns la agresiunea continua a Romei, hotarata sa se instapaneasca, dupa 111 i.e.n. in spatiul traco-getic cuprins intre Istru, Haemus si Pont si aveau sa fie continuate, dupa crearea provinciei Moesia (15 e.n.) si includerea in ea (46 e.n.), ca permanenta amenintare de flanc, bastionului dobrogean (Scythia Minor), de puternicele ofensive strategice declansate de statul reunificat in jurul regilor daci de la Sarmizegetusa. Ca prima actiune ofensiva initiata de acestia (Scorilo-Corylus sau Duras), in scopul eliberarii teritoriilor sud-dunarene pana la muntii Haemus, campania dacica din anul 69 e.n. a surprins atat datorita efectivelor geto-dace considerabile angajate, cat si angrenarii populatiei traco-gete moesice, indemnata la rascoala, si a sarmatilor roxolani, atrasi in frontul antiroman. Pentru a preveni in viitor orice actiune ofensiva a regilor daci, din ordinul imparatului Vespasian (69-79 e.n.), Rubrius Gallus a luat masuri energice de reorganizare a apararii noii provincii Moesia, afectandu-i 4 legiuni si intarind flota dunareana (Classic Flavia Moesica) ale carei baze de comandament erau stabilite la Aegyssus (Tulcea) si Noviodunum (Isaccea). O grava amenintare incepea din acest moment sa planeze asupra statului geto-dac nord-dunarean. Sistemul de castre, regiunile moesice si flota romana nu numai ca ingreunau orice incercare de eliberare a teritoriului cotropit, oferind romanilor posibilitatea intoarcerii prin Scythia Minor a „frontului” dacic dunarean, dar le dadeau si posibilitatea reluarii, in conditii mult mai avantajoase a ofensivei.
O ofensiva devenita impetuos necesara pentru Roma si de al carui rezultat - anihilarea statului regilor daci care nu se puteau impaca cu rapirea partii sudice a mostenirii lor - depindea instapanirea definitiva asupra marii artere naturale europene - Dunarea, de mare importanta strategica si economica, prin incorsetarea sa intr-o dubla centura de castre, pe ambele maluri. In aceste conditii, cand confruntarea tracilor nordici cu romanii intrase - dupa un sfert de mileniu de la prabusirea Macedoniei in urma luptei de la Pydna (6 iunie 168 n.e.n) si infrangerea ultimei sale tentative de redobandire a libertatii (146 i.e.n.) - in faza decisiva, s-a produs, in imprejurimile cunoscute, ascensiunea lui Decebal in fruntea statului dac. Ca print si nepot (probabil, daca nu fiu) al regelui Duras, Decebal si-ar fi putut face ucenicia in calitate de comandant militar in anul 82 e.n. cand dacii au reluat initiativa declansand o noua ofensiva strategica in scopul eliberarii pamanturilor geto-moesice, respinsa cu mare greutate de Domitian (81-96 e.n.), cu ajutorul unitatilor aduse din Germania. In mod cert, el a condus campania din iarna 85/86 care a fost la un pas de atingerea obiectivului principal al Sarmizegetusei Regia - refacerea statului lui Burebista. Exceptand numele personajelor si popoarelor, descrierea acestei ofensive dace, singura despre care cunoastem amanunte, ar putea fi desprinsa - ca o dovada a perenitatii scopurilor si mijloacelor in gandirea politico-militara si arta militara romaneasca - din cronica domniilor lui Mircea cel Batran, Vlad Tepes, Stefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Fortand prin surprindere, pe timp de iarna, Dunarea inghetata, pe la toate punctele de trecere (la vaduri) unde se gaseau castrele romane, dacii au reusit sa nimiceasca cea mai mare parte a garnizoanelor. Ei „incepura sa devasteze malul Dunarii, stapanit de multa vreme de Imperiul Roman - nota istoricul got Iordanes - nimicind armatele si pe comandantii lor.
In fruntea acestei provincii era pe atunci Oppius Sabinus, iar domnia la goti (geti) a avea Dorpaneus; „dandu-se lupta, romanii au fost invinsi, lui Oppius Sabinus i-au taiat capul„. Intreg sistemul defensiv roman sud-dunarean a fost dezorganizat, numeroase „castre si oras” au cazut, liniile de comunicatie in adancime au fost scurtcircuitate incat, dupa Tacitus, „erau puse in cumpana taberele intarite ale legiunilor si insasi stapanirea noastra„.
Pentru a salva situatia, Domitian a fost nevoit sa recurga la toate resursele Imperiului. Sosit la Naissus (Nis) in vederea supravegherii personale a operatiunilor militare, el a introdus in lupta chiar si garzile pretoriene, numindu-l pe Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului, comandant al intregii armate de la Dunare. Dupa respingerea cu mare greutate a ofensivei dace, in scopul intaririi capacitatii de aparare, el a procedat la divizarea provinciei recucerite in Moesia Superior si Inferior, afectandu-le pe langa legiunile existente noi unitati. De aici, din aceste doua puternice baze de supraveghere si atac, Domitian intentiona sa declanseze viitoarea ofensiva impotriva statului geto-dacilor nord-dunareni. Incepea din acest moment, ultimul episod al confruntarii tracilor nordici cu legiunile Romei, „cel mai mare razboi de atunci pentru romani”, razboiul de doua decenii „impotriva dacilor„, organizatorii ultimei rezistente sub conducerea „temutului„ rege Decebal, un razboi care va fi incheiat victorios, in urma campaniilor din anii 101-102, 105-106 de marele adversar al acestuia, Marcus Ulpius Nerva Traianus (98-117 e.n.).
In constiinta poporului roman, mostenitor al virtutilor luptatorilor lui Decebal si al insemnatelor realizari materiale si spirituale ale celor doua civilizatii traco-daca si romana, indelungata rezistenta dacica avea sa se inscrie - potrivit plasticei expresii a lui Vasile Parvan - ca „un imn de iubire cum rar le-a fost dat popoarelor sa-l adreseze patriei lor in primejdie„. Iar in gandirea si arta militara a oamenilor acestui pamant avea sa transmita invataminte de valoare privind modalitatile de desfasurare a razboiului de aparare, mobilizarea de lupta a intregului potential uman ca o conditie esentiala a succesului rezistentei in fata unui agresor superior in efective, dotare cu tehnica de lupta si instruire, rasturnarea raportului de forte prin uzarea fizica si a moralului inamicului, castigarea si pastrarea initiativei strategice si tactice, salvarea prin evacuare a populatiei neluptatoare si a bunurilor materiale de pe directiile principale ale agresiunii, inselarea agresorului, atragerea sa pe directia dorita de inaintare, incercuirea si lovirea sa decisiva intr-un teren bine ales si amenajat genistic, o politica realista de aliante, etc.
Rezultatele sapaturilor arheologice, izvoarele scrise permit desigur, lacunele inerente, reconstituirea imagini fenomenului militar traco-geto-dac, si in acelasi timp, stabilirea unor paralele sub aspectul organicii efectivelor, dotarii, echiparii s.a., oastei si eficacitatii sistemului defensiv la tracii nordici cu lumea romana. De asemenea, reconstituirea fenomenelor militare ofera indicii sigure asupra originalitatii gandirii militare in spatiul tracic nord-balcanic, a dezvoltarii artei militare, ca urmare a experientei, in functie de conditiile specifice de teren si mobilizare, potrivit principiului doctrinar al datoriei de participare la lupta de aparare a intregului potential uman si de interdependenta cu forta, experienta si mijloacele agresorului. Se constata optiunea pentru o strategie activa pe taram politico-diplomatic si in conditiile declansarii unei agresiuni, pentru o strategie a apararii active vizand asigurarea victoriei prin oprirea inaintarii agresorului, ca urmare a aplicarii unor procedee tactice specifice razboiului popular (hartuirea, manevra pe directii interioare si exterioare, aplicarea procedeului tactic al parjolirii pamantului pe directiile stabilite) si atragerii sale in adancime pe o directie secundara de inaintare spre centrul politic si administrativ-religios, pregatind rasturnarea situatiei strategice prin intoarcerea in general a flancului drept al „frontului” advers si contraofensiva pe directia principala.
Ofensiva strategica temeinic pregatita atunci cand a avut loc a avut ca scop prevenirea ocuparii unor teritorii (cele sud-dunarene in fata agresiunii romane), insotind in epoca lui Burebista procesul de unificare statala, sau eliberarea lor. Comandamentele militare ale tracilor nordici au avut permanent in atentie realizarea surprinderii in camp strategic si tactic operand in acest scop cu stratageme neasteptate si folosirea la maximum a conditiilor favorabile de teren si timp. Studiul fenomenului militar in lumea tracilor nordici conduce astfel, prin usurinta cu care se pot stabili paralele, identificand-se frecvent similitudini in arta militara romaneasca medievala si moderna la urmatoarele concluzii definitorii pentru societatea autohtona in spatiul carpato-balcanic:
1) originalitatea si gradul inalt de evolutie al civilizatiei traco-dace, comparabila cu civilizatia romana;
2) autohtonia si continuitatea romanilor in vatra stramosilor traco-daci demonstrabila si prin persistenta si evolutia unor trasaturi specifice ale fenomenului militar;
3) transmiterea la romani a principiului doctrinar privind datoria tuturor celor in stare sa poarte armele de a lua parte la lupta de aparare ca parte a mostenirii traco-dace.
Dr. Mircea Dogaru - Armata si societate in spatiul romanesc, Institutul pentru studii politice de aparare si istorie militara
RSS