ROMÂN > ROMANUS: O ETIMOLOGIE CERTĂ?

Alexandru Badea

             Afirmaţia că numele etnic român – care desemnează pe oamenii pământului apelor carpato-dunărene vorbitori de limbă românească – provine din latinescul romanus este aproape un loc comun. Evidenta asemănare între cei doi termeni precum şi prezenţa Imperiului Roman în această parte de lume cu două mii de ani în urmă par să valideze cu prisosinţă atare etimologie. Iar în decursul timpului, şi pe această bază, evoluţia de la etimonul Romanus la etnonimul Român a fost văzută ca premisă şi dovadă a romanizării oamenilor locului iar etnonimul însuşi a fost perceput empiric – şi nu numai- ca expresie a caracterului (neo)-romanic al poporului român şi implicit a (neo)-latinităţii limbii sale.

            Dacă totuşi au existat unele îndoieli – sau mai curând reţineri- acestea nu au avut în vedere etimologia ca atare ci dificultatea de a explica convingător felul cum acest prestigios nume politic al antichităţii, Romanus, a putut dăinui în această parte de lume, - şi aproape numai în această parte de lume-, atunci când el a dispărut de pe toată întinderea de odinioară a imperiului, chiar şi din provincii ale căror locuitori au traversat împrejurări istorice presupus a fi mult mai favorabile unei atare dăinuiri.

            Mai înainte însă de semnele de întrebare ridicate de această supravieţuire „miraculoasă” a lui romanus/român se cuvine a fi cercetată o altă problemă, care ţine de etimologia însăşi, şi anume: în ce fel şi în ce măsură romanus a putut fi însuşit, apropriat de oamenii pământului astfel încât să le devină definitoriu aşa cum numai un etnonim autentic poate fi?!

            În vremea stăpânirii romane în Dacia, în secolul al II-lea şi în prima jumătate a secolului al II-lea, Romanus purta două accepţiuni oarecum consacrate:

a)      adjectiv derivat din toponimul Roma, iniţial având o conotaţie etnopolitică (cum apare în cunoscuta sintagmă SENATUS POPULUSQUE ROMANUS), dar care odată cu extinderea puterii Romei, mai întâi în Italia, mai apoi dincolo de hotarele ei, a pierdut valoare etnică propriu-zisă, rămânând numai cu o semnificaţie precumpănitor juridico-politică concretizată în

b)      numele (CIVIS ROMANUS) desemnând acea parte a locuitorilor imperiului care se bucurau de jus italicum, adică de cel mai înalt grad de jurisdicţie, de protecţie judiciară prevăzute de legislaţia romană. Cu acest înţeles romanus desemna numai o parte, minoritară, a locuitorilor imperiului, delimitată pe criterii juridico-administrative şi social-politice de latini si peregrini, celelelte categorii în care erau incluşi restul locuitorilor liberi ai imperiului.

Aşadar, spre deosebire de zilele noastre când aparteneţa la un stat conferă ipso facto „cetăţenia” statului respectiv şi implicit etnonimul oficial corespunzător, în Imperiul Roman a fi Romanus, civis Romanus semnifica un statut personal, privat, de care nu se putea prevala oricine, de oriunde şi de oricând. În aceste condiţii este evident că marea majoritate a localnicilor din Dacia romană, incluşi în categoria peregrinilor sau / şi, în măsura în care trăiau în oraşe, mai ales, în cea a latinilor, conducându-se în continuare în viaţa de zi cu zi şi în raporturile nemijlocite după cutumele proprii, recunoscute de stăpânire între altele şi în cadrul jus gentium, nu erau câtuşi de puţin afectaţi de condiţia de Romanus şi nua veau nici o motivaşie de a şi-l apropia altfel decât, poate, ca un cuvânt latinesc printre altele; un cuvân desemnându-l pe „celălalt”, pe „străin”, pe „ocupant”: stăpânitor de alt „neam”. De altfel delimitarea opera şi în sens invers, (cetăţenii) romani păstrând în mod firesc distanţa exprimând privilegiile de care se bucurau atât în ordinea raporturilor personale cât şi în cea a relaţiilor publice, sociale şi administrative faţă de restul locuitorilor, aceştia doar supuşi ai imperiului.

            Situaţia nu se schimbă nici după anul 212, când Caracalla extinde printr-un edict, CONSTITUTIO ANTONINIANA, statutul de roman, civis Romanus, şi la alţi locuitori liberi ai imperiului. Aşa cum tind să dovedească cercatări mai recente, - papirusul în cauză parvenindu-ne mutilat-, nu numai dediticii dar şi toţi peregrinii din aşezările rurale, adică în cazul nostru, marea majoritate a locuitorilor Daciei romane, rămâneau în continuate excluşi de la acest statut. Această constatare vine în concordanţă şi cu rostul esenţial al edictului: Caracalla nu urmărea prin gestul său decât lărgirea bazei de impozitare, pentru a asigura noi resurse de venituri unei vistierii tot mai secătutite de războaiele externe şi de confruntările interne. Or, statutul de Romanus, cetăţean roman, nu implica numai privilegii faţă de marea masă a locuitorilor imperiului – aceştia non-romani!- dar şi obligaţii, printre care şi fiscale.

            Ideea politică a extinderii cetăţeniei romane la toţi locuitorii imperiului în perspectiva solidarizării acestora cu puterea de stat, aşadar transformarea lui Romanus într-un „nume naţional” al lumii romane devine perceptibilă şi este atestată abia un secol mai târziu, când Dacia şi locuitorii ei nu mai făceau parte din imperiu, şi când împrejurările intrne şi externe creau un alt cadru de receptare a realităţii. Deocamdată însă, în mod neaşteptat, Romanus ca posibil etimon al lui român, a avut mai mult de pierdut decât de câştigat prin stările de lucruri create de Constitutio Antoniniana. În măsura în care prestigiul lui Romanus era diminuat prin relativ tot mai lesnicioasa lui asumare, prin reducerea atractivităţii lui social-economice şi a ascendentului  social-administrativ conferit în relaţiile cu ceilalţi, locuitorii din Dacia sau de aiurea erau din ce în ce mai puţin interesaţi să şi-l apropie. Văzută din perspectiva inversă, această egalizare a condiţiilor a determinat mai degrabă o reafirmare a statutului etnic propriu, a obârşiei non-romane care îi definise şi îi definea, în opoziţie cu romanus, ca oameni ai pământului locuitori ai imperiului. Şi este foarte posibil ca acea reînviere a particularismelor locale care se produce numai o generaţie mai târziu, în contextul frământărilor prin care trece imperiul la mijlocul secolului al III-lea să fie şi o consecinţă, printre altele, a edictului din 212.

            Ce rezultă din cele înfăţişate privind posibilitatea ca numele politic Romanus să fie etimonul numelui etnic român?

a)      în timpul stăpânirii romane în Dacia, numărul celor care îşi puteau apropia denumirea de (civis) Romanus sau care puteau fi desemnaţi cu acest apelativ constituia o minoritate.

b)      Edictul lui Caracalla (212) nu aduce schimbări semnificative, întrucât în Dacia, ca şi în alte provincii, numărul peregrinilor deditici sau care locuiau în mediul rural – rămaşi în continuate în afara ariei de cuprindere a lui Romanus – era majoritar.

c)      Sclavii, mulţi – puţini cât vor fi fost, nici nu intră în discuţie.

d)      Semnificaţia lui Romanus ca „locuitor al Imperiului Roman” (apropiată de conotaţia modernă de „cetăţean” al unui stat naţional) tinde să se impună şi este atestată ca atare, ca nume politic, abia în secolul al IV-lea, când Dacia şi „oamenii pământului” ei nu făceau parte din imperiu.

e)      În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cea mai mare parte a geto-dacilor, a oamenilor pământului apelor carpato-dunărene care au dăinuit pe teritoriul locuit de purtătorii etnonimului român au rămas în afara stăpânirii romane, a provinciei imperiale Dacia. Pentru aceştia apropierea numelui Romanus în oricare dintre accepţiuni nu avea nici un rost.

Pentru toate aceste considerente concluzia care se impune este că numele Romanus nu a întrunit în nici un moment al istoriei provinciei romane Dacia, al contactului dintre grupurile de limbă maternă geto-dacă şi, respectiv, latină, condiţiile necesare pentru a fi asumat fie şi măcar cu titlu de nume politic, precum ca etnonim, de o majoritate a locuitorilor acestor meleaguri. Se adaugă astfel încă un argument împotriva acceptării necritice – pe baza simplei „evidenţe” – a opiniei că latinescu Romanus ar fi etimonul numelui etnic şi naţional al românilor din zilele noastre.