UN OBICEI FUNERAR STRĂVECHI ÎN NECROPOLELE DACICE DE EPOCĂ ROMANĂ

asist. univ. Sonoc Alexandru 

Universitatea "Lucian Blaga", Sibiu, România,

În necropolele daco-romane din Dacia, de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba) şi Locuşteni (jud. Dolj), iar în Moesia Inferior în cea de la Enisala (jud. Tulcea) este atestat un obicei funerar mai puţin răspândit în această perioadă: acela de a înhuma copiii sub jumătăţi de vase. În aceeaşi perioadă, acest obicei a mai fost atestat izolat în Moesia Inferior şi la populaţia autohtonă moesică, la Bisterna (Bulgaria). O variantă a acestui tip de morminte îl constituie înhumările în vase, întâlnite, izolat, în Antichitatea târzie, în mediul daco-roman, la Vrăniuţ (jud. Caraş-Severin), în cazul unui mormânt de copil din sec. III-IV e.n., cât şi în necropola Sântana de Mureş-Cerneahov de la Târgşor (jud. Prahova). Pe ţărmurile de nord şi de vest ale Pontului Euxin înhumările în vase sau sub cioburi sunt caracteristice însă unui mediu colonial deosebit de conservator, deoarece în Grecia înmormântările în vase şi sub cioburi de vase sunt cunoscute în civilizaţiile minoică, miceniană şi greacă arhaică, iar în ţinuturile pontice până în epoca elenistică şi apoi chiar şi după cucerirea romană, până în sec. IV-V e.n., ca la Callatis. În Imperiul roman, înhumări în vase sau sub cioburi de vase mai sunt cunoscute şi în Africa de Nord (la Sfax) şi pe ţărmul illyr al Adriaticii (la Narona şi Kapljuč), se pare tot în Antichitatea târzie, fără a fi clar dacă ele ar putea fi legate de vechile tradiţii funerare autohtone sau de cele ale coloniştilor greci. În schimb, înhumările de copii sub cioburi de vase din Gallia, de la Averdon (sfârşitul sec. III), par a aparţine, de fapt, roxolanilor din stepele pontice, colonizaţi aici forţat.

Pe teritoriul României, cele mai vechi morminte de inhumaţie în vase se cunosc însă în cultura Otomani din epoca bronzului mijlociu, dar, deocamdată, dintre acestea este publicat doar cel de la Pir (jud. Satu Mare), iar cele mai vechi înhumări sub cioburi de vase de pe teritoriul României datează din neoliticul timpuriu, din cultura Starčevo-Criş, dar ele sunt întâlnite şi mai târziu, în grupul Suplacu de Barcău din neoliticul dezvoltat.

În Orient, cele mai vechi morminte de inhumaţie în vase sau sub fragmente de vase se cunosc în mileniile V-IV î.e.n., în Egipt şi în Nubia, în culturile badariană şi amratiană, dar ele se răspândesc şi în Fenicia (la Byblos) şi Palaestina (în peşterile de la Kudeirah), iar în mileniul III în Anatolia (la Karataş-Semayük şi la Kara Hüyük). În bazinul oriental al Mării Mediterane ele devin mai frecvente însă abia în epoca bronzului. La Ugarit (Ras-Shamra) ele se datează abia în Bronzul mijlociu 1 şi 2 (cca. 1900-1600 î.e.n.), pe când în Palaestina se întâlnesc şi în Fierul I, în sec. XI-X î.e.n., deci aproximativ până în vremea primilor regi evrei. Faptul că astfel de morminte, cu scheletele adesea chircite, într-o poziţie asemănătoare celei a fătului, au fost semnalate la unele civilizaţii precolumbiene (unde se practica o altă variantă, anume înhumarea în coşuri) şi la diferite populaţii din Africa Neagră, iar în Asia de Sud-Est în tot mileniul I e.n., fiind eradicat în Indonezia abia de răspândirea religiei islamice (sec. XVIII e.n.), oferă cheia înţelegerii sensului lor chiar de la comunităţile la care acest obicei este atestat: recipientul simbolizează uterul (în latină, uter înseamnă şi "burduf"), deci înhumarea defunctului exprimă credinţa în viitoarea sa renaştere. Această concluzie este susţinută şi de identitatea dintre semnul pentru cuvintele "urnă" şi "leagăn" în scrierea hieroglifică a dinastiilor egiptene mai recente şi de faptul că, în epoca romană, marea majoritate a celor înhumaţi în vase sau sub cioburi sunt copii. Înhumarea defunctului sub cioburi exprimă, de altfel, o concepţie religioasă în esenţa ei, foarte asemănătoare cu cea deja amintită: ea ar sublinia faptul că omul, la fel ca şi vasele ceramice, nu este veşnic şi se întoarce şi el în lutul din care provine şi din care, eventual, ar putea reveni în Lumea Aceasta, ca om sau ca vas, deci că, aşa cum se spune, devine "oale şi ulcele". Înhumarea excepţională în amforă a unui adult încătuşat, probabil un executat, la Kapljuč (Croaţia), exprimă, de asemenea, o credinţă legată de renaştere: înmormântat astfel, defunctul, care, datorită fărădelegilor sale, a părăsit mai devreme decât trebuia Lumea Aceasta, va renaşte şi el, spre a-şi împlini rostul în lume, la fel ca şi copii, care nici ei nu au reuşit acest lucru. Aşa cum sugerează înmormântarea unui câine sub cioburi de vas la Udeni (jud. Teleorman), în mediul Chilia-Militari, unele comunităţi de daci liberi credeau, probabil, că, din perspectiva teribilului şi implacabilului ciclu al veşnicei reîntoarceri, în această privinţă nu există vreo deosebire între oameni, fie ei buni sau răi şi animale. În schimb, un alt tip de înmormântări, cele în sarcofage în formă de butoi, cunoscute doar în sudul Portugaliei romane, reprezintă însă o influenţă nord-africană, dar legată de identificarea simbolică a transformărilor prin care trece defunctul cu acelea prin care trece mustul.

Ideea că vasul este echivalentul simbolic al uterului se întâlneşte, dar într-o formă mai puţin limpede şi mult mai rar, în cazul unor morminte de incineraţie, precum în Gallia, în regiunea treveră, la Hermeskeil (la mijlocul şi sfârşitul sec. II), unde urnele au fost depuse în alte vase. Semnificaţia reală a acestui obicei devine evidentă însă doar prin comparaţia cu unele descoperiri, tot din necropole de incineraţie, din mediul celto-illyr de epocă romană, mai precis din teritoriul locuit de latobici, în Slovenia de azi şi din necropola coloniştilor norico-pannonici de la Caşolţ (jud. Sibiu), unde în interiorul vasului central depus ca ofrandă în mormântul de incineraţie a fost descoperit, adesea, un alt vas de ofrandă, tradiţie atestată însă şi în sec. IV, în cultura Sântana de Mureş-Cerneahov. În mediul tracic preroman, prin analogie cu cei doi idoli puşi unul în altul de la Oršova, de la sfârşitul epocii bronzului şi cele 3 vase (din aur, ceramică şi bronz), puse tot unul în altul, găsite în apropiere de Sofia şi datate la începutul epocii fierului, vasele depuse unele în altele, descoperite în morminte, pot fi puse în legătură cu credinţa în Marea Zeiţă şi partenerul ei, care îi este soţ şi fiu. O semnificaţie asemănătoare, legată de veşnica reînnoire a vieţii, o au, în tradiţia populară rusească, aşa cum o indică însăşi numele lor, binecunoscutele păpuşi matrjoška.

Nădăjduim că am reuşit, astfel, să subliniem necesitatea aprofundării studiului răspândirii şi încadrării cronologice şi culturale a diferitelor variante de morminte în vase sau sub cioburi de vase, care, până acum, au reţinut doar într-o măsură insuficientă atenţia cercetătorilor.