CÂNTARE LIMBII ŞI ŢĂRII DACILOR

Vasile I. Bunea

preşedintele Fundaţiei Naţionale de Cultură şi Tradiţie Populară

Faptul că l-am cunoscut pe autor nu este ceva deosebit, dar amănuntul că l-am secondat la scrierea cărţii de faţă, este totuşi un aspect destul de important.

Preocupat de cercetarea cuvintelor dacice şi a păstrarii lor în limba actuală vorbită şi scrisă, mi-a atras atenţia asupra scriiturilor sale, în care încă de la acea vreme credeam.

Autorul porneşte simplu de la o expresie popular- religioasă : « şi acum şi pururea şi-n vecii vecilor -  unde PURUREA, cuvânt existent de mai bine de doua milenii, joacă rolul esenţial în istoria neamului românesc, o preamărire a limbii lui Burebista şi alor săi de acum 2050 de ani, strict legată de permanenţa pamântului românesc, acel dintotdeauna al existenţei noastre pe aceste meleaguri, eternitatea vetrei geto-dace.

Cartea lui George Marinescu-Dinizvor, intitulată “PURUREA”, se vrea o realizare poetică a unei cântari situată între odă şi psalm, între poem şi epopee, între baladă şi gestă, bazată pe multe cuvinte de presupusă origine dacă, se doreşte şi a reusit să fie deci, un imn al cuvintelor strămoşeşti, al protosimbolurilor de comunicare verbală, transmise din tată în fiu, din mamă în fiică, din generaţie in generaţie.

Folosirea unui grup de 100 cuvinte dace într-un poem de bază, matricea cărţii, construit pe un dublu stih alexandrin, în cadenţă amfibrahă, cu rimă pe presupusele cuvinte dace şi cu reluarea acestora şi folosirea lor în poemul « mama » în cânturi scurte, pe hemistih alexandrin folosind monorimele, care uneori se repetă, ca un ecou, dă cuvântului dac o rezonanţă francă, a ceea ce a fost si este acest cuvânt.

Notificările făcute de exegeţi ai cărţii pe care o comentez şi analizez din punctul meu de vedere, ca Academicianul Şerban Cioculescu care spunea: « Cartea este un act de pietate lirico-epică cu prilejul unei mari aniversari : 2050 de ani de la unitatea statului geto-dac, sub Burebista » sau a Prof. Univ.Ion Rotaru care spunea atunci că: « cele 86 de poeme cuprinse in volumul « Pururea », constituie nu numai o performanţă literară ci şi un act de mare curaj din partea autorului, care este un mesager al proto-părinţilor nostri Daci, carte care valorifică valenţele de expresivitate ale celor 100 de cuvinte de substrat prelatin, într-o arhitectură simfonică de mare vibraţie lirică. », aspecte de la care eu am pornit in a reevalua lucrarea, cartea lui George Dinizvor.

După poemul « mama » autorul vine în capitolul  “Caierul” şi ni-l invoca pe Zamolxis în Dacia Rediviva în 11 Cânturi. Apoi trece cu nonşalanţă şi cu o măiestrie literară deosebită, la capitolul « Mugurele » în alte cânturi, face un expozeu liric despre Burebista şi ai săi, ca în capitolul Brânduşa să evoce cu măiestrie : strămoaşa, urmată de capitolul Căciula, care invocă strămoşul.

Autorul vine să ne propună în continuare alte capitole cum ar fi : Ciobanul, unde face o a treia evocare a unui reazăm în istorie, continuă cu capitolul : Năpârca, unde evocă infiltrările sau năvălirile străine, care au râvnit înca de atunci la spaţiul nostru dac şi etern.

Un capitol demn de remarcat este şi :Vatra, unde autorul face o a cincea evocare a neamului şi poporului nostru, de la permanenţă la nemurire.

Cum putea poetul George Dinizvor să-şi încheie cartea, decât cu un capitol de marcă intitulat : Ghioaga, unde într-o versificaţie de excepţie ne prezintă deznodământul ca pe o apoteoză. Din nefericire pentru noi cei de astăzi, apoteotica sa corespunde pe deplin cu realităţile cărora acest vestit popor dac a trebuit sa le facă faţă de-alungul istoriei.

Vorbind despre discursul poetului, nu pot sa nu amintesc că acesta, folosind acolo unde a fost posibil tezaurul linvistic dac, a ales cuvintele cu rima cea mai bogata cum ar fi : pânză-rânză ; groapă-grapă ; mugure-strugure ; gata-beregata etc., spre o mai lucidă exprimare poetică sau pur şi simplu pentru încheierea discursului la tema respectivă.

Autorul pentru a imprima o anumită prestanţă cânturilor invocate, se foloseşte de ritmul amfibrahic, în sistem tetrapodic, care imprimă astfel ritmului alexandrin o cadenţă şi o muzicalitate particulară, cu o construcţie specială.

Asemenea particularităţi literare, pentru o mai elocventă exprimare poetică mai rar intalnită, au mai folosit si poeţii naţionali : Dimitrie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, George Coşbuc şi chiar Nicolae Labiş.

Cânturile poetului aduc o preamărire (imn, psalm ) sugerată de fiecare din cele 86 de cuvinte de presupusă origine dacă, ce au un corp rapsodic indisolubil legat ca fond de poemul « mama » de poemul de bază, aşijderea cloştii, unde cânturile joacă rolul de pui şi au o structură prozodică oarecum diferită, deci proprie.

Strofele, al caror număr de rânduri variază de la 4 la 26, în functie de mesajul transmis, sunt până la urmă în genul epopeilor antice, care ne-aduc aminte de Eminescu, Coşbuc şi Alcsandri, cu cânturile lor bătrânesti păstratoare de tradiţie, fie ea si orală.

Ce este iar demn de remarcat, particularitatea celor 86 de cânturi, care sunt compuse în monorimă, tocmai pentru a fi posibilă o accentuare mai particulară şi mai flexibilă, în raport cu rima îmerechiată Deci se urmăeşe efectul imediat în atenţia auditorului cand ele ar fi recitate, sau a cititorului în mod special, cand el lecturează cartea.

Desigur alte detalii vor fi prezentate în lucrarea destinată Congresului, dar nu voi încheia rezumatul fără să precizez că autorul George Dinizvor, iubitor de trecut, origini şi istorie adevarată, o invocă numai pe muza Clio, muza istoriei şi a legendelor, care nici pe departe nu vine în conflict de interese cu Euterpe, patroana muzicii, cu Calliope, muza elocinţei şi a poeziei eroice, sau chiar cu Erato şi Polimnia, muzele elegiei sau poeziei lirice.

Acest demers a fost desigur deliberat folosit de către autor, tocmai pentru a putea realiza şi puncta lumea dacă la care se referă, acea lume a mirificului lingvistic, greu încă de pătruns pe baza celor ce le ştim astăzi.