SIMBOLURI MEGALITICE: KOGAION, DOCHIA  ŞI  MERU

Camelia TRIPON

Club „Şi noi putem reuşi”,  Tg-Mureş

 
         În decursul timpului, odată cu evoluţia ştiinţelor, cercetarea trecutului a început să se facă prin studii interdisciplinare şi transdisciplinare. Astfel, după ce în 1759 J. D. Michaelis a definit limba ca o arhivă, iar William Jones în 1786 afirma afinităţile lingvistice dintre sanscrită, greacă şi latină, europenii vor dezvolta ideea de paleontologie lingvistică. Nicolae Densuşianu în Dacia Preistorică îmbină datele istorice cu tradiţia şi înţelesurile profunde a unor nume, toponime şi hidronime - ca părţi ale unui întreg care formează istoria noastră şi a planetei Pământ.

         Rudolf Steiner a afirmat că „Civilizaţia Megalitică şi Cultul Druizilor au pornit de la Marea Neagră.” Descoperirile arheologice confirmă existenţa unor simboluri megalitice cercetate în anii 60’ de Daniel Ruzo în România, dar şi în alte zone ale Europei sau ale Americii de Sud. Tradiţia şi limba ne pot ajuta la înţelegerea acestor monumente megalitice (uneori doar pietre) şi în acelaşi timp la „delimitarea” în timp şi spaţiu a oamenilor care au fost purtătorii acestei civilizaţii. Între Baba Dochia (cuvintele bau-bau care sunt folosite pentru a-i speria pe cei mici) şi civilizaţia predinastică egipteană există o legătură profundă şi mult mai veche decât ne închipuim. Tot aşa se poate vorbi despre Kogaion şi Muntele Meru din Mahabharata.

         Dacă noi nu putem vorbi, vorbesc pietrele, spunea un călugăr de la Putna. Alături de ele şi figurinele de lut din mileniul VI îHr. ne vorbesc despre un cult străvechi. Ecoul lor se regăseşte azi în figurinele modelate din aluat dospit  de "Simţi", pe 9 martie, numite bradoşi. Peste ele s-au suprapus "cei 40 de mucenici", sacrificaţi pe 8 martie, dar sărbătoriţi a doua zi pentru uitarea tradiţiilor strămoşeşti, precreştine. Aşa cum acum sunt două săptămâni înaintea intrării în Post, tot aşa de la Dragobete până la Baba Dochia (între 24 februarie - 9 martie) sunt 14 zile. Mai mult, există o paralelă între aceasta şi perioada de la Crăciun la Bobotează, căci ambele se încheie cu imaginea gerului care "crapă pietrele" pe 6 ianuarie sau transformă în piatră pe Baba Dochia, pe 9 martie. Dacă "ne cufundăm" în marele vis al lingviştilor, după afirmaţia lui Maurice Olender, care este paleontologia lingvistică vom fi uimiţi. Vom descoperi în Egiptul antic, unde după spusele lui Edgar Cayce "Ra-Ta şi tribul său din Carpaţi au construit Marea piramidă" că sufletului i se spunea BA. Imaginea lui Ba era o barză până în mileniul II, dinastia a XVIII-a, când apare sub formă de pasăre cu cap de om. Sufletul călătorea în barcă alături de zeul Ra. Poate nu întâmplător la sumerieni zeul soare era Babar. Apropiindu-ne de India Vedică vom descoperi cuvinte cu aceeaşi rădăcină Ba: Bala=putere, Bahaya=eternitate şi Bhava=existenţă. Deci am putea spune că Baba este puterea sufletului a cărui existenţă este eternă.

         Da, aproape eterne sunt toate stâncile cu numele de Babă sau Babele presărate pe crestele munţilor, precum Ceahlău sau Bucegi, dar şi ca stânci solitare. Toate ne amintesc de preistoria noastră, de civilizaţia Megalitică, despre care Rudolf Steiner spunea că pleacă de la Marea Neagră. Deci a considera că "babă" vine din slavă, ca femeie bătrână, şi din turcă, pentru dispozitivul (precum o stâncă) de legat vasele pe chei, este ridicol. Dar navigaţie se face de mii şi mii de ani, nu numai din secolul XIV, când au apărut turcii.

         Legătura cu legendele antice se poate face prin ”piatra Leto” (grindul Letea) -  mama lui Apollo, din care se trage tribul dac al Apulilor, prin pământul egiptean sau lutul  ebraic, cărora li s-a insuflat viaţă de către divinitatea creatoare. Baba Dochia, cu bastionul ei Cap-a-dochia, reprezintă împietrirea sau imortalizarea în stâncă a sufletului de ţară, a mamei pământ, Gaia, Geea sau Terra. Alăturarea  lui "Ba" din Baba, de Dochia, ne duce la un alt termen sanscrit - Daksha, energia creatoare a universului. Deci Baba Dochia ar putea fi sufletul creaţiei sau al primăverii, care moare odată cu iarna pentru a renaşte sub forma bobului de grâu "ocultat" prin semănare şi reînviat sub căldura primăverii. De asemenea nu sunt de neglijat toate procesele de împietrire din mitologia greacă şi din basmele noastre, în care privirea, fie a Meduzei, fie a zmeoaicei transformă în piatră. Un eveniment asemănător este prezentat de Biblie, la distrugerea Sodomei şi Gomorei. Nu este poate întâmplător că piatra (cremene) folosită pentru aprinderea focului a dat şi expresia "a încremenit de durere". Legenda Niobei, rivala autohtonei Leto (ce a dat în nord numele ţărilor Letonoia şi Lituania) ne descrie procesul invers; uciderea celor 14 copii o îndurerează aşa de tare încât cere să fie transformată în stâncă... Iată cum piatra prinde viaţă prin Leto, iar viaţa se pietrifică prin Niobe. Tot aşa, poate  şi lumea noastră oscilează între trupul animat de suflet şi sufletul eliberat din  trupul... de lut.

         Forma evoluată a originii omului din lutul modelat de Dumnezeu este reprezentat de numele sacru Kogaion. El poartă dubla amprentă a originii din pământ, dar în acelaşi timp locul în care s-au refugiat supravieţuitorii cataclismelor cunoscute sub denumirea de Potop. Astfel Ko-gai-on se defineşte ca originea, coca sau coconul (copil, dar şi aluat plămădit)  zămislit sau plămădit din Gaia de către On sau Unu. On apare în Biblie ca zeu la egipteni şi care în multe limbi europene are sensul de unu. În procesul evoluţiei spirituale budiste emanaţiile divine sunt denumite prin Kon-go-kai şi sunt traduse prin „elemente de diamant”. Astfel se întăresc spusele unor autori precum W. Raymond Drake şi Edgar Cayce care afirmă că în trecutul îndepărtat a existat o civilizaţie pe care o identifică cu cea a legendarei Atlantide, care se închinau lui Unu sau On. Pe legendarul munte sacru Meru al arienilor, s-a născut şi Krishna, într-o poiană - din fecioara Devaki. Deşi sunt denumiri vechi de peste 5.000 de ani ele se regăsesc în toponimele româneşti precum Poiana Mărului (trei denumiri în apropiere de munţii Retezat, Bucegi sau Rarău - tot atâtea zone cu rezonanţă sacră, în care Vârful Omu şi Sfinxul sunt dominante). Deva este o cetate construită pe ruinele unei dave. Hidronimele precum Crişul alb, Crişul negru sau Crişul repede  amintesc de Krishna.

         Acestea nu sunt simple întâmplări; ele au fost subliniate şi de grecii antici care i-au numit pe strămoşii noştri geţi (de la Mama Pământ - Gaia). Munţii noştri poartă sacralitatea acelor vremuri îndepărtate, prin nume precum Scaunul Domnului în Munţii Călimani (apropiat zeiţei Kali, dar şi Kali Yuga - vârsta întunecată sau de fier, din zilele noastre), Caraiman (Omul- negru), Piatra Craiului şi Peleaga.

         Memoria colectivă (din mituri, toponime etc.) şi arheologia lingvistică oferă posibilitatea de a cunoaşte un trecut strălucitor şi ne dă şansa de a ne implica activ într-un prezent pe măsură - care să se ridice la acea strălucire de altă dată. Aşa cum a spus Nostradamus [5], ”Mesopotamia Europei a fost şi va fi strălucitoare”.