NICOLAE IORGA, DESPRE MIHAI EMINESCU CA PRECURSOR AL IDEII ORIGINII NOASTRE DACICE

 Dan Ion Predoiu

             A existat o perioadă din viaţa lui Eminescu, când poeziile sale cu referire la originea dacică a poporului român i-au fost refuzate la publicare, cu excepţia poeziei „Rugăciunea unui dac”. Dar în articolele de ziar Eminescu şi-a exprimat argumentat convingerea privind originea dacică a poporului român. Nicolae Iorga, apropiat al lui Titu Maiorescu, deşi adept al părerii privind originea latină a poporului român, văzând în ansamblu opera poetică şi literar-istorică a lui Eminescu, îl laudă pe acesta pentru ideea originii dacice a poporului român, pronunţându-se în diferite rânduri asupra profunzimii analizei istorice făcute de Eminescu numindu-l fără sfială „istoric” şi „gânditor de geniu”.

            Nicolae Iorga spunea că:

„Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure. Sinteza ştiinţei, cugetării, simţirii şi instinctului acestui neam. [...] Omul Eminescu aducea cu dânsul din ad'ncul generaţiilor care se succedă ceva foarte vast şi foarte adânc. Iar locul unde se născuse îi dădea din cetăţile şi bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfrăţiri seculare. [...] Opera lui întreagă, ...(are) numai caracterul general românesc. E cel dintâi scriitor român care scrie către toţi românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaşte ca al lor. Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită. Aceasta e şi valoarea lui politică, marea şi covârşitoarea lui valoare politică...prin simbolul de unitate cuprins în fiinţa sa literară. Întemeindu-se pe tot ce simţim noi, el s-a ridicat într-un nebiruit avânt spre culmile culturii moderne. De aceea el e vrednic de o pomenire oriunde se luptă cu întunericul adânc şi cu vântul vrăjmaş, o licărire din conştiinţa neamului”.

            După 1976 apare „influenţa austriacă”, iar Iorga precizează: „avem acum un istoric”. „Tot ce avem de la Eminescu sunt fragmente ale unui geniu împiedicat de a pune în valoare imensele lui posibilităţi. În Eminescu trăieşte întreaga Europă metafizică. În adâncul sufletului său chinuit este ceva din deznădăjduitul Prometeu; are pentru naţia română sentimentul unei mame iubitoare care-şi pleacă privirile asupra copilului bolnav. Şi pentru aceste sentimente de compasiune, faţă de tot ce formează istoria plină de suferinţe a acestei naţiuni, îi suntem recunosacători lui, şi nu numai poetului.

Eminescu are capacitatea de a reprezenta un întreg popor, în totalitatea sa. Într-adevăr, ce nu a cunoscut Eminescu din viaţa, faptele şi gândul poporului său? Eminescu a fost cel mai autentic reprezentant al aspiraţiilor româneşti, identificat în întregime cu poporul său, Eminescu a fost totodată un european al timpului său.

Eminescu făcea orice lucru din toată inima; aşa încât nu e un rând din ce-a lăsat el care să nu merite o cercetare de aproape şi o respectuoasă consideraţie”.

Pentru ca apoi să conchidă: „orice rând din Eminescu merită să fie tipărit”.

Părerea lui Eminescu despre originea dacică a poporului român răzbate din întreaga sa operă, poezii, articole de ziar, scrieri, note, teatru, etc.

În articolul „Labirintul istoriei noastre” (Ms 2257/24-27): „Noi românii, născuţi şi crescuţi româneşte, abia ne putemstrecura prin labirintul istoriei noastre”.

În acelaşi articol, Eminescu spune: „Era un popor brav acela care-a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumei: Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te umple de lacrimi, iar nu de dispreţ şi a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţă, de amor de patrie şi de libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi o ruşine niciodată”.

Cu precauţie, Eminescu se exprimă: „Căci nu ma-ndoiesc că sunt şi români a căror străbuni au fost daci”.

În articolul „Distinguendum est” (29 iulie 1881) Eminescu, pledând pentru păstrarea elementului natural, autohton şi de „emancipare naţională”, spune: „Aprinşi de-o instinctivă ură contra tuturor elementelor istorice şi autohtone ale acestei ţări, le-am văzut introducând în toate ramurile legi străine neadaptate nici intereselor, nici naturii ei. E o luptă comună, la care tot neamul românesc ia parte în mod instinctiv cucerind bucată cu bucată bunurile lui naţionale. Azi e limba, mâine va fi poate organizaşia socială, poimâine biserica şi şcoala, una câte una. Totul trebuie smuls din mâna acestor oameni c-o înnăscută incapacitate de-a pricepe adevărul şi lipsiţi de posibilitatea patriotismului; totul trebuie dacizat carecum de acum înainte”.

Cu privire la caracterul viu al limbii, Eminescu spune: „A crede însă că un popor de zece milioane de suflete a fost compus numai din nătângi şi că n-au avut nici destul de auz nici destuă minte pentru a-şi plăsmui o limbă cumsecade, a primi apoi ciudatul axiom, că numai domnii filologi sunt oameni cumţi, care ne pot pune la cale teorii pe care le sug, între patru pereţi, din degetul cel mic, o asemenea credinţă este o insultă pentru naţia românească, care a vorbit şi a scris bine şi într-un fel şi înainte chiar de a fi sămânţă de filologi pe plaiurile Daciei lui Traian”.

Dovada că a existat inclusiv o scriere dacică a fost făcută recent prin descoperirea plăcuţelor de plumb de la Sinaia, prezentate în lucrarea sa de Dan Romalo, în care sunt cuprinse informaţii dinainte de cucerirea romană în Dacia.

În „Studii asupra pronunţiei” (Ms. 2257, 53-55) Eminescu se întrebă: „Cum să ne explicăm atunci unitatea de limbă a poporului nostru de vom permite cum că el a fost adus din diferite colţuri ale lumii romane”.

În articolul „Adevăratul spirit al poporului” (1 aprilie 1881): „O unitate atât de pronunţată a limbii dovedeşte însă o unitate de origini etnice”.

Înţelegând sensul mesajului istoric transmis de luceafărul poeziei şi al spiritualităţii româneşti văzându-se izolat într-o mare de păreri contrare, Nicolae Iorga se ruoe de acestea şi la 45 de ani de la comemorarea trecerii în eternitate a poetului face o excepţională apreciere asupra corectitudinii viziunii istorice a lui Eminescu, cu privire la originea dacică a poporului român: „Eminescu stăpânea cu desăvârşire cunostinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală; nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut, ca la dânsul, într-un element permanent şi determinant al întregii lui judecăţi. E uimit cineva astăzi, spune Iorga în 1934, după adăugirea unui imens material de informaţie şi atâtor sforţări ale criticii, când constată cât ştia, cât înţelegea acest om, şi gânditorul politic trebuie să admire ce mare era puterea lui de a integra faptele mărunte şi trecătoare ale vieţii publice contemporane în maiestuoasa curgere a dezvoltărilor istorice. Nu e de mirare că un asemenea limbagiu, care ar fi onorat orice ţară de veche cultură, n-a fost priceput de contemporani cu o pregătire aşa de slabă, a căror minte nu se putea ridica la recunoaşterea aceloraşi adevăruri eterne”, încheie Iorga.

Nicolae Iorga îl recunoaşte pe Eminescu ca istoric şi gânditor de geniu. Geniul lui ne-a ajutat să înţelegem, în ciuda interdicţiilor Romei, că noi românii suntem continuatorii marelui popor al geto-dacilor din bazinul hidrografic al Dunării.