“LUPII DACICI” ŞI SF. PETRU

Prof. Dan Oltean

             Scopul acestei comunicări este de a pune în evidenţă modalitatea în care s-au creştinat luptătorii daci din trupele auxiliare, recrutate fie din interiorul provinciei romane Dacia, fie din afara ei.

            Metodologia de cercetare este pluridisciplinară, pe tot parcursul lucrării îmbinându-se metodele şi datele specifice arheologiei, cu cele ale lingvisticii, etnografiei, magiei, istoriei religiei, psihologiei colective, etc. În urma combinării acestui arsenal de metode, prin intermediul cărora am putut recupera nenumărate “piese” ale acestui puzzle istoric, reiese o concluzie foarte clară: luptătorii daci au fost creştinaţi masiv după secolul 4 d. Ch., sub semnul lui Sf. Petru. Sfântul creştin, apostolul lui Christos, devine în toate împrejurările patronul spiritual şi militar al lupilor.

            Spre a demonstra această creştinare timpurie, aducem mărturie în primul rând dovezile păstrării acestor contingente foarte numeroase din luptătorii dacici recrutaţi după cucerirea romană, soldaţi care aşa cum ne informează scriitorii antichităţii, şi-au păstrat până şi strigătele de luptă. Numele acestor alae şi cohorte sunt păstrate pe lespezile de piatră şi au fost descifrate de epigrafişti. Pe monedele romane emise în Dacia apare în secolul 3 d.Ch. balaurul dacic. Toate aceste date şi multe altele vin în sprijinul ideii că dacii nu au dispărut din graniţele fostei provincii romane Dacia. După retragerea romană asupra lor au venit agenţii creştinării.

            Pentru a-i creştina pe aceşti daci rămaşi la nordul Dunării biserica creştină a trebuit să le accepte propriile obiceiuri: patronul bisericii romane, Sf. Petru a devenit pur şi simplu patronul lupilor, al luptătorilor dacici, acceptându-le vechile deprinderi de a mânui sabia ori suliţa. Astfel, la Bobotează Sf. Petru devine personajul central al sărbătorii. El împarte prada lupilor. În momentul botezului apelor, dracii ies din ele, iar lupii îi alungă. Cu alte cuvinte, lupii devin aliaţii creştinilor, împotriva dracilor. În nici o altă provincie creştinată nu se mai întâmplă un asemenea lucru. Pretutindeni, în afară de Dacia, lupul este echivalat cu dracul.

            La Sf. Petru de Vară, apostolul creştin devine patronul balaurilor atmosferici şi ai solomonarilor. Sf. Petru decide unde să cadă grindina şi unde nu. Este a doua interpretatio dacica pe care o acceptă creştinismul la nord de Dunăre. Simbolurile dacice: lupul, balaurul, sunt preluate în simbolistica bisericii creştine şi aşezate sub patronajul ucenicului lui Christos. Creştinarea timpurie a ţinuturilor dunărene a făcut posibilă această asimilare unică a simbolurilor unei religii de către o altă religie. În  toate provinciile învecinate Daciei lupul şi balaurul au fost duşmanii ireconciliabili ai crucii.

            În timp ce asupra luptătorilor, a lupilor, a balaurilor acţionează această forţă a asimilării creştine, în schimb asupra a ceea ce ţine de aspectele minore ale sărbătorilor dacice vechile tendinţe rămân aproape neschimbate. Este vorba de zilele lupilor, de cei 7-8 Filipi ţinuţi de femeile dace în cinstea animalului care domină anotimpul friguros. Aici magia a rămas precumpănitoare. Fără ajutorul nici unui sfânt creştin, femeile cinsteau ca pe nişte divinităţi aceşti lupi necreştinaţi. Aceste datini magice ţin probabil de ceea ce înconjoară atmosfera plecării lupilor dacici la război. Fiindcă dacii plecau la război la începutul iernii, femeile rămase acasă cinsteau lupii, stăpânii luptătorilor.

            O altă problemă ce nu a fost îndeajuns de bine administrată de creştinismul primar a fost frica de strigoi. Trecerea de la riturile de incineraţie proprii dacilor, la cele de inhumaţie specifice creştinilor a adus noi dificultăţi în drumul sufletului spre lumea celestă. Se credea şi se crede şi astăzi în multe regiuni ale României că atunci când sufletul mortului nu ajunge dincolo el se poate reîncarna chiar într-un lup: asupra celor bănuiţi de a fi strigoi se practicau vechile ritualuri de incineraţie: li se ardea inima. Asistăm aici la un retard mental colectiv către vechile practici dacice, anterioare creştinismului, care asigurau plecarea sigură a sufletului spre cealaltă lume.

            Păstrarea tuturor acestor obiceiuri, sărbători, credinţe şi datini de înmormântare legate de aspectele reciprocităţii dintre religia dacică şi creştinism este confirmată şi de cuvintele păstrate de vocabularul românesc. Numai în limba română sexul masculin este apelat prin cuvântul bărbat, care derivă din barbă. În toate limbile romanice barba a dat barbar. Este încă o dovadă în plus că dacii ce şi-au menţinut obiceiurile şi înfăţişarea au fost integraţi social şi militar de către noii stăpânitori. Numai în română din lup derivă cuvântul luptător. Prin urmare, dacii s-au bătut ca nişte lupi, devenind asemenea lor, devenind luptători.

            Concluzia ce se desprinde din acest studiu este că bărbaţii luptători daci au rămas la nordul Dunării şi au acceptat patronajul spiritual al Sf. Petru, dar în acelaşi timp şi-au păstrat înfăţişarea, obiceiurile, sărbătorile şi câteva din practicile de incineraţie.