CULTUL LUMINII, MATRICEA PRIMORDIALĂ

A FORMĂRII POPORULUI ROMÂN 

Dorel Radu

     Descoperirea la Bugiuleşti-Oltenia a unui schelet uman cu o vechime de circa două milioane de ani dovedeşte că începând cu acea perioadă în spaţiul carpato-balcano-dunăreano-pontic au existat condiţii de locuire.

    Informaţiile despre traiul acelor oameni în acest lung interval de timp sunt puţine şi provin de la geologii care au reconstituit cadrul transformărilor suferite de mediul înconjurător în zona geografică care are în centru România actuală.

    Urme ale activităţii omeneşti apar şi se înmulţesc mai târziu în peşterile carpatine devenite locuri de refugiere pe timpul erelor glaciare.

    După ultimul dezgheţ încheiat cu 10000 de ani î.Hr. a urmat o climă temperată care nu a mai suferit modificări importante până astăzi.

    Această stabilitate prelungită le-a permis oamenilor să se aşeze pe văile râurilor ocrotite de păduri şi dealuri.

    Flora şi fauna bogată constituiau principala sursă de hrană care ulterior a fost completată prin practicarea agriculturii.

    Cele mai vechi urme din Europa ale cultivării pământului se află la Porţile de Fier (8 500 – 5 500 î.Hr.) scoase la iveală de către prof. univ. dr. Vasile Boroneanţ.

    Este de presupus că primul semănat a fost precedat de cunoaşterea drumului străbătut de soare pe cer de care depindea alternanţa anotimpurilor şi nemijlocit soarta recoltelor.

    Descoperirea la Cuina Turcului a unui os de ecvideu cu încrustaţii (circa 9500 ani î.Hr.) susţine ipoteza mai sus enunţată.

    Liniile şi figurile geometrice scrijelite nu par a fi un simplu ornament ce aşa cum remarcă dl. Luca Manta ele notează poziţia aştrilor în momente importante pentru viaţa locuitorilor de pe pământ.

    Legătura dintre aceste semne străvechi (linii, romburi) şi un cult al luminii este verificată de rezistenţa lor în timp fiind regăsite şi astăzi în arta ţăranului român după ce au apărut în toate civilizaţiile neolitice cu vatră în ţara noastră.

    Folosind aceste informaţii se poate afirma că prima mare cucerire a minţii omeneşti a fost credinţa într-un Dumnezeu unic de viaţă dătător aflat dincolo de faţa soarelui.

    Evlavia care a însoţit dintotdeauna munca ţăranilor a fost izvorul primelor manifestări religioase.

    Sursele antice menţionează Cogoianul ca munte sfânt al geto-dacilor, loc de practicare al cultului luminii.

    Numele sugerează înaltul, mărirea, creşterea luminii şi a sfinţeniei.

    Cuvintele româneşti: copil, copac, cocă, copt, cozonac, etc. toate provenind dintr-un substrat arhaic au legătură cu procesul de creştere în volum sau înălţare pe verticală.

    Cozonacul care cu mii de ani în urmă, copt în cuptoare în formă rotundă reprezentând faţa soarelui iar în cea alungită raza soarelui (Ra = Zeul za = strălucirea) se află şi astăzi pe masa creştinilor de sfintele sărbători a luminii Dumnezeieşti.

    Cogoianul localizat de unii cercetători în masivul Bucegi era locul unde se aprindeau focuri pe altare (pitrostrii) pentru întărirea luminii în momentul solstiţiului de iarnă.

    Este posibil că asemenea ritualuri aveau loc şi pe alte vârfuri de munţi spre exemplu Găina sau Ceahlău. O legătură aparent forţată poate fi făcută cu piramidele egiptene care sunt vârfuri artificiale de munte construite pentru practicarea cultului luminii reprezentat de zeul Ra.

    Prof. univ. dr. Nicoale Ţicleanu a reuşit să filmeze umbra în formă de piramidă proiectată de muntele Ceahlău în ziua de 6 august.

    Această dovadă la care se adaugă numele de Pion dat de localnicii muntelui Ceahlău sărbătorit ca un sfânt la începutul lui august indică posibilul loc de obârşie al piramidelor.

    Martori ai mai multor dezgheţuri şi îngheţuri strămoşii noştri au adunat un tezaur valoros de informaţii dintre care au ajuns până la noi doar câteva crâmpeie din care încercăm să reconstituim adevărul.

    Istoricul Hecateu Abderita care a trăit în timpul lui Alexandru cel Mare descrie un templu al luminii aflat în părţile de răsărit ale Daciei pe insula Albă (Lauce), locul de naştere al Latonei, mama zeului Apollo.

    Locul, cu circa 7500 ani î.Hr. înainte ca apele Mediteranei să inunde Marea Neagră era o înălţime, un posibil Cogoian unde Hyperborei aveau altare înainte ca lumina zeu să capete numele nou de Apollo.

    După ce Apollo s-a născut în insula Delos (PELASGIA) grecii care coborâseră din Carpaţi continuaseră să considere Hyperboreia ca adevărata patrie a zeului.

    Hecateu leagă apariţia cultului luminii reprezentat de zeul Apollo de o epocă străveche în care civilizaţia pelasgă (valahă) se afla pe culmi.

    În opera sa “Dacia Preistorică” Nicolae Densusianu comentează pe larg informaţiile legate de acest subiect primite de la autori antici.

    Deosebit de importantă este scoaterea în evidenţă făcută de autor a legăturii dintre aceste informaţii şi tradiţiile populare româneşti.

    Colindele noastre păstrează o vie aducere aminte despre fapte şi lucruri foarte vechi.

    Descrierea de către autori anonimi a unei biserici mari cu 9 altare albă şi sfântă aflată la răsărit de soare într-un ostrov al mării ne duce cu gândul la templul zeului Apollo.

    Împletirea vechilor credinţe peleasge în lumină cu cea în Iisus Hristos apare trasă într-un singur fir desprins parcă din acelaşi caier.

    La apus în Munţii Zarand se afla o cetate închinată luminii a cărei urme conform unor informaţii mai existau în secolul al XVIII-lea.

    Profesorii T. I. Ardeleanu şi C. P. Avram care au studiat această cetate afirmă că a fost construită în urmă cu 12000 de ani.

    Romanii îi spuneau Ziridava în traducere zi = lumină ri = RI/RE sau Ra zeul suprem al dacilor şi al egiptenilor, unicul creator al universului.

    Cei doi autori afirmă că autohtonii o numeau Sarrand cu acelaşi înţeles ca cel din latină.

    Insula Albă Leuce la est şi Ziridava la vest sunt două borne care definesc spaţiul în care Cultul Luminii a fost matricea primordială în care s-a format poporul român.

    Credinţa pelasgă în Dumnezeul unic al luminii şi cea a reînvierii instituţionalizată prin Zamolxism a pregătit îndelung sufletul ţăranului roman pentru primirea bunei vestiri a venirii în lume a mântuitorului Iisus Hristos.

    Biserica ortodox-creştină s-a altoit pe trunchiul cu rădăcini adânci ale urmaşilor pelasgilor.

    Minunea schimbării la faţă a Mântuitorului petrecută pe muntele Taborului a fost primită cu bucurie de cei care cunoscuseră deja lumina pe înălţimile Cogoianului.