OBSERVAŢII ASUPRA UNOR ASEMĂNĂRI DE LIMBĂ ÎNTRE POPOARE FOARTE DIFERITE: ROMÂN, EVREU, CHINEZ, HAUSA, QUECHUA, ş.a. 

Emanuel Florin Ganciu 

   Comunicarea al cărei rezumat îl prezentăm nu este o lucrare filologică propriu-zisă, ci se doreşte a fi încă un semnal pentru specialiştii în domeniu, dar şi pentru publicul românesc mai larg, preocupat atât de probleme de limbă cât şi de cunoaşterea adevăratei sale identităţi.

            Lucrarea aduce un număr mare de elemente inedite apărute odată cu compararea, iniţial, prin simpla alăturare a unor termeni asemănători ca formă şi sens din limbi considerate anterior fără nici o legătură filogenetică. Asemănările sunt suficient de numeroase pentru ca analizate statistic să fie eliminată problema întâmplării.

            Premiza de la care s-a plecat a fost că a existat un popor primordial, matca, din care provin toate popoarele actuale (şi cele dispărute), popor care a avut o limbă, o credinţă, o cultură şi un mod de operare abstractă, prin simboluri, din care trebuie să fi rămas urme mai mult sau mai puţin numeroase, ceea ce constituie o zestre comună care trebuie cunoscută.

            Scopul lucrării este de a pune în discuţie posibilitatea de a hotărî caracterul unei limbi, doar pe baza asemănărilor cu limba (limbile) poporului (respectiv popoarelor) cu care poporul al cărui idiom este analizat a fost în contact o anumită perioadă istorică.

            Nu sunt contestate influenţele lingvistice care, evident, apar în relaţiile dintre diferitele grupuri umane, dar care nu pot schimba în mod esenţial caracterul unei limbi.

            Un popor, în cadrul relaţiilor de putere cu unul sau mai multe neamuri, se impune, supravieţuieşte sau dispare, prin asimilare sau extincţie. Dar, în urma acestor confruntări – pe diverse planuri – nu apar alte popoare şi limbi, ci ele dispar sau îşi continuă existenţa păstrându-şi identitatea, dar pe o altă treaptă de dezvoltare. Pot apărea, în anumite condiţii de context istoric şi de izolare ale unor populaţii aparţinând aceluiaşi popor, dialecte şi graiuri, dar nu limbi noi. Teoriile contrare acestor afirmaţii nu sunt decât un evoluţionism darwinist transferat în lingvistică. Evoluţionismul, darwinist sau nu, s-a dovedit a fi fals în urma a numeroase cercetări matematice, genetice, paleoantropologice, geologice, ş.a. Evoluţionismul aplicat la aceste domenii, inclusiv cel al formării limbilor, nu are o bază ştiinţifică reală şi n-ar trebui să cedeze locul adevărului. Ştiinţa trebuie să slujească adevărului, iar nu adevărul să fie subordonat şi adaptat ştiinţei. Romanitatea limbii şi a poporului român – şi a altor limbi şi popoare europene – a devenit un mit ridicat la rangul de dogmă. Miturile nu au ce căuta nici în ştiinţă şi nici în credinţa adevărată. Iar dogmele fiind adevăruri de credinţă fundamentale descoperite prin intervenţie dumnezeiască, nu sunt proprii ştiinţei care operează prin raţiunea discursivă.

Metoda folosită a fost explicarea creaţionistă a apariţiei, dezvoltării şi diversificării limbajului şi chiar a degenerării lui.

Argumentul biblic: poporul primordial şi apoi cele provenite din el, în urma amestecării limbilor, sunt urmaşii supravieţuitorilor cataclismului diluvian petrecut la nivel planetar.

Argumentul ştiinţific, raţionalist: nucleul uman primordial dovedit ca existenţă prin cercetări genetice a avut un mod de comunicare iniţial care, apoi, s-a diversificat, amplificat şi complicat, existând posibilitatea să rămână anumite urme până astăzi (inclusiv în limbile moarte cunoscute).

Argumentul ştiinţific concret bazat pe observaţie directă apoi pe analiza a numeroase cuvinte cu forme şi sensuri identice sau asemănătoare unor popoare care să nu fi avut contacte directe timp de mii de ani sau dacă au avut ele să nu fi fost determinante pentru caracterul limbilor respective.

Argumente de altă natură decât cel filologic: concordanţe etnografice, mitologice, ş.a.

Materialul studiat l-au constituit limbi ale unor popoare foarte diferite ca rasă, localizare în spaţiu, cultură, grad de civilizaţie, istorie: român, evreu, chinez, incaş, hausa (Africa de Vest), dar şi limbi moarte ca: latina, sanscrita, slavona, gotica şi sumeriana.

            S-au cercetat cuvinte şi familii de cuvinte cu forme (radicali, morfeme-lexeme) şi sensuri primare sau derivate asemănătoare.

            S-au studiat termeni care se referă la: ocupaţii, obiecte, forme gramaticale (sufixe, prefixe, ş.a) etc. comune popoarelor luate în discuţie, într-un număr semnificativ statistic.