INSTITUŢIONALIZAREA UNEI DISCIPLINE CONSACRATE ISTORIEI EUROPEI PÂNĂ LA CĂDEREA REGATULUI DACIC

Comandor (r) Emilian I. Munteanu

Istoria ştiinţei se desfăşoară uneori între un academism sec, opac, intolerant şi inadaptabil şi o agresiune barbară împotriva intelectului, fie ea de sorginte filosofică, religioasă, politică sau pur şi simplu prostească. Academismul sec s-a compromis prin insolenţa de a-l face de rîs pe ţăranul francez care prezentase mostre de meteoriţi, pentru ca acelaşi academism să fie victima ghilotinată a REVOLUŢIEI (de la 1789) care „nu avea nevoie de savanţi”.

Noi încă nu am evaluat cu bună ştiinţă, cu serenitate şi cu tenacitate dezastrul suferit de ştiinţa românească (aş zice, fără a fi emfatic, „monumentala ştiinţă interbelica”), prin loviturile intrenţionate sau prosteşti din ultimii 60 de ani. Din acest motiv, conform observaţiei lui N. Iorga, că epocile se nasc una din alta, nu înţelegem aproape deloc în ce epocă a devenirii gândirii ştiinţifice româneşti ne aflăm; neînţelegând epoca anterioară, nu prea înţelegem ce avem de făcut în această nouă epocă, pornită prin noi aşezări politice; nu înţelegem cât de slăbiţi şi dezorganizaţi ne aflăm acum când suntem împinşi spre aceste noi aşezări.

Poate că o astfel de derută, asemănătoate cu deruta în care se săseşte gândirea ştiinţifică românească actuală, l-a îndemnat pe Francesco Severi să exclame: „cunosc nenumărate teorii răsturnate de fapte, nu cunosc nici un fapt răsturnat de vreo teorie!”

Faptele agresiunii asupra mentalului românesc şi asupra produselor sale ştiinţifice urmează a fi cercetate, dar faptele de cultură şi civilizaţie ale stră-stră-moşilor noştri, ale strămoşilor noştri şi ale contemporanilor noştri năvălesc peste noi.

Iubitorii epocii daco-getice dezgroapă vestigii materiale şi noţionale (aici l-am citat pe ing. David Reu), a căror inventariere, interpretare şi fructificare îşi aşteaptă devotamentul nostru inteligent.

Pentru moment există însă şi numeroase cercuri eterogene ca nivel de pregătire intelectuală, ca nivel de experienţă în cercezarea ştiinţifică, ca tip de specializare, al căror efort nu se însumează coerent; rezultatele se obţin încet, difuzarea lor este aproape nulă, temeliile pentru noi salturi în cercetare ale epigonilor sunt nisipoase şi săritura nu duce prea departe. Şirul exemplelor de descoperiri valoroase, de interpretări consistente, de teorii utile este prea lung pentru a fi menţionat aici, la fel ca şirul documentelor publicate, traduse, interpretate de către cercurile menţionate mai sus.

Consider că suntem obligaţi să ne aplecăm cu fermitate asupra instituţionalizării unei discipline distincte din trei motive:

-                    abundenţa dovezilor materiale, specificul fenomenologiei spirituale, perenitatea, actualitatea, utilitatea şi raţionalitatea ambelor peste milenii;

-                    indispensabilitatea celor de mai sus pentru revenirea la normalitate a românismului, condiţie esenţială pentru supravieţuire în vatra strămoşească;

-                    agresivitatea crescândă, sprijinită chiar de stat şi clasa politică, împotriva celei mai năpăstuite minorităţi etnice din România, românii, cu intenţia vădită de aneantizare a lor.

Instituţionalizarea unei discipline ştiinţifice integratoare a perioadei de până la căderea Regatului Dacic, ca disciplină ştiinşifică prin recunoaştere academică, creare de catedre, perfecşionarea prin masterate şi doctorate, efervescenţă susţinută prin publicaţii academice, vulgarizate prin publicaşii bine gândite şi difuzate reprezintă o stringentă necesitate.

Un prim pas îl văd în abordarea comparatismului diacronic – ce s-a produs cândva, ce s-a dus, ce a mai rămas şi de ce (repet acum un subiect pe care-l bordez adeseori: ca oameni de ştiinţă va trebui să descoperim odată în ce limbă ne doare burta şi de ce suntem singura naţiune care vorbim o limbă de origine necunoscută, aşa cum susţine academismul actual).

Un al doilea pas ar consta într-o înnoire metodologică şi anume identificarea acelor referenţiale exterioare (şi chiar suprapuse) proceselor istorice în raport de care se judecă Istoria, pentru că numai condiţionat de acele referenţiale se produc faptele istorice şi apare clar înţelesul lor. Evident va trebui să ne situăm deasupra primitivismului care a caracetrizat sec. XIX şi a distrus sec. XX prin motorizarea istoriei cu lupa de clasă.

Denumirea, obiectul, metodele secundare se vor naşte în timp.