Jurământul de la Strasbourg şi Limba Română

O abordare nouă a Dacoromânei primului mileniu (sec. VI-IX).

 Cazul Torna, torna fratre

 Gheorghe Gavrilă Copil 

În legătură cu propoziţia dacolatină Torna, torna fratre, atestată în sec. VI d. C., Carlo Tagliavini, în tratatul său Originile limbilor neolatine, a preluat „reexaminarea” făcută în anul 1942, de ungurul M.Gyoni, care susţine că în textul lui Teofilact se găseşte torna, torna, iar fratre apare doar în două din totalul manuscriselor, deci trebuie să fie considerat ca o modificare ulterioară a lui frater.

Datele problemei arată că spre sfârşitul secolului al VI-lea, dacolatinii din Dacia (România) de sud-est, împreună cu micile garnizoane locale opuneau o rezistenţă impresionantă în faţa avarilor. În această vreme de domnie a împăratului Mauricios, forţele imperiului roman erau angajate într-un război cu perşii. Comentiolus, comandantul Traciei, cu puţinele trupe de care dispunea, obţine o victorie la Zaldapa şi alta la Tomis, deci chiar pe teritoriul României. O coloană, condusă de generalul Castus, care s-a desprins de pe terenul principal al operaţiunilor militare, aventurându-se în urmărirea avarilor, la nord de Dunăre, fu zdrobită. Comentiolus, în această situaţie, ordonă retragerea, strategică, în Munţii Haemus (Balcani). Baian şi avarii săi pătrund în Tracia. Avarii se resfiră după pradă. Acesta e momentul pe care îl alege Comentiolus pentru a-i zdrobi. În plină noapte, generalii Comentiolus şi Martius îşi pun ostaşii în marş, urmând ca în zori să strivească tabăra lui Baian. În timpul acestui marş, din anul 587, unei vite de povară îi atârnă încărcătura, iar un camarad grăieşte stăpânului animalului, în limba părintească, să se întoarcă, să îndrepte sarcina: Torna, torna fratre, dar stăpânul animalului nu a luat în seamă cuvintele camaradului său, însă oştenii, auzindu-l şi închipuindu-şi că duşmanii dau peste ei, au luat-o la fugă, strigând torna, torna. S-a produs mare dezordine. În acelaşi timp fugeau şi avarii, îngroziţi de apariţia neaşteptată a oştenilor lui Comentiolus, dar în direcţia opusă. Acestea sunt transmise posterităţii de către Teofilact (610-640) şi de către Teofan (născut între  741-775, încetat din viaţă pe la 817). Se ştie că după lupte dârze, victoria a fost de partea imperiului roman, care i-a alungat pe slavi din Tracia şi i-a învins pe avari, în faţa Adrianopolului, în anul 587, respingându-i peste Dunăre. Armata lui Comentiolus nu era constituită din trupele imperiale, ci din localnici, în urma chemării la arme, pe care generalul le-o adresează, după ce avarii cuceriseră o parte din oraşele dunărene. E vorba de localnicii dacolatini de pe ambele maluri ale Dunării, care în chiar acele vremi aveau, la faţa locului, zeci de centre episcopale, inclusiv Arhiepiscopia Iustiniana Prima. Dar aceste rânduri sunt doar un rezumat al studiului, în care contextul cultural şi istoric, pentru dacolatinii şi galolatinii acelor vremuri, este mai pe larg.

În sprijinul cuvântului fratre, ca fiind în manuscrisul original al lui Teofan, nu frater, cum apare în cele mai multe copii ale operei acestuia, trebuie să avem în considerare manuscrisele cele mai vechi, mai aproape de timpul redactării originalului, nu cele mai târzii. Cele mai vechi manuscrise, în care există forma fratre, sunt manuscrisele Parisianus Regius 1711 şi Vaticanus 978, primul din sec. XI, iar al doilea, din sec. XI-XII. Aserţiunea noastră este bine susţinută documentar. Manuscrisele mai târzii sunt susceptibile de tendinţa unei erori. Aşa, probabil în sec. XV-XVII, cineva a însemnat pe marginea textului lui Teofan, după ms. Vaticanus graecus 978, f. 140, verso, Torna, torna frater, redând astfel, cu litere latine, ce era scris cu greceşti, Torna, torna fratre. Norocul nostru a constat şi de data aceasta, păstrării textului original, cu litere greceşti. Pentru acest lector, poate un învăţat umanist apusean, fratre îi apărea ca o greşeală. Aşa ne explicăm de ce în manuscrisele mai târzii, ale istoriei lui Teofan, în loc de fratre (barbarism), aflăm frater (latina cultă). Caracteristică pentru această tendinţă ne apare traducerea latinească a istoriei lui Teofan, făcută de Anastasius, bibliotecarul papei, care, în nici un chip nu poate fi un argument în sprijinul formei frater, căci ori Anastasius, ori copiştii acestei traduceri vor fi îndreptat textul, conform latinei culte, înlocuind fratre, cu frater. Numai că fratre este din vorbirea obişnuită a ostaşilor de rând din sânul Neamului Dac, de la sfârşitul sec.VI. Dacă ar fi fost vorba de o conversaţie în lumea cultă, a înaltei ierarhii bisericeşti de la Roma (sec. XI-XVI), desigur, s-ar fi consemnat forma frater. Copiştii, se vede, erau oameni cultivaţi, scriind în alte locuri,  decât în cele în care se petrecuseră evenimentele consemnate de istoricii greci. Dar aceşti istorici greci trăiseră în Balcani şi au fost bine documentaţi asupra realităţilor carpato-balcanice. Este evidentă eroarea de a-i considera pe băştinaşii dacolatini, dar nu numai pe ei, ci pe toţi latinii  orientali (tracii şi dacii), de la Dardanele, până în Ardeal şi Moldova, că vorbeau cu frater, ca în limba operelor lui Cicero. De această eroare nu a fost scutit nici C. De Boor, editorul din 1887, al manuscriselor lucrărilor celor doi istorici greci. Eroarea, uneori, se perpetuează, prin folosirea acestei ediţii, rămasă până azi, prestigioasă.

Corectarea cuvântului fratre, din istoria lui Teofan, respectiv din limba dacolatină, după normele limbii latine literare, nu se poate face unilateral, fără a se aplica aceeaşi corectare cuvântului fradre, din textul Jurământului de la Strasbourg, din limba galolatină. Dar cum nimeni nu a încercat aşa ceva, în raport cu Limba Franceză, apare cu toată limpezimea, părăsirea domeniului ştiinţei, de către cei ce au încercat eliminarea cuvântului fratre, din Limba Română a primului mileniu de d. C. Istoria lui Nithard, în care e consemnat textul galolatin (fradre), s-a păstrat într-o copie de la sfârşitul secolului al X-lea, deci de după un secol şi jumătate, copistul fiind considerat foarte fidel. Nithard a încetat din viaţă în anul 844. Teofan a încetat din viaţă în anul 817. Istoria lui Teofan, în care a consemnat textul dacolatin (fratre), s-a păstrat în copiile din secolului al XI-lea şi din sec. XI-XII. Nici fidelitatea acestor copişti nu poate fi pusă la îndoială. Nithard ştia foarte bine latina, dar nu corectează fradre, cu frater. Nici Teofan, având în vedere pe fratre, din secolul al VI-lea, nu îl corectează cu frater. Însăşi istoria lui Nithard este un argument, prin analogie, al autenticităţii frazei dacolatine.

Este pentru prima dată când s-a avut în vedere textul Jurământului de la Strasbourg, într-o cercetare ştiinţifică, în legătură cu limba vorbită de strămoşii românilor, în sec. VI.