CLOŞCA CU PUII DE AUR, SIMBOLUL FAMILIEI SACRE

LA TRACI ŞI ETRUSCI 

Gheorghe Cârlan

            “Da, etruscii nu ne-au lăsat istoria lor scrisă,

iar pe cea trăită le-au scris-o pentru noi

cei ce i-au nimicit”.

(George Dennis, Lumea etruscilor, 1848)

            Rândurile scrise mai sus de către “diletantul” George Dennis – după unii cercetători – în 1848 în lucrarea sa închinată etruscilor antici, după cunoaşterea la faţa locului a urmelor şi urmaşilor lor în Toscana (Tuscana-tuşa-mătuşa) într-o lumină plină de compasiune şi înţelegere, ca şi poeziile închinate AUSONILOR - ”blânzilor toscanezi” de către poetul francez Louis le Cardonnel (1862-1912), mai ales “ULTIMA VERBA” = “ULTIMUL CUVÂNT”, “ULTIMA VORBĂ” în culegerea de versuri “Carmina sacra” = “Cântece sacre” (1912) se potrivesc cum nu se poate mai bine cu cele ce ar trebui scrise despre “AUSONII” din Carpaţi, cunoscuţi în antichitate sub numele de traco-sciţi, vlaho-valahii evului mediu, cu care se înrudeau şi se asemănau în multe privinţe.

            În urma cercetărilor efectuate am ajuns la concluzia că la traci şi etrusci “Cocoşul şi cloşca (cu puii de aur)” reprezentau simbolul “Familiei sacre”.

            Astfel pe un vas de la Vulci (Etruria) – Toscana a fost pictată scena intitulată “Patera cu ochi misterioşi” despre care G. Dennis scrie că semnificaţia “scapă expertului”. Dar nu trebuie să fii expert “pentru a observa şi a-ţi da seama că scena respectivă nu reprezintă altceva decât scena alegorică a unei căsătorii între doi tineri reprezentaţi prin „mirele-cocoş”, „mireasa-găină”, însoţiţi de naşi („nunul mare-bărbatul cu lance”, „nuna mare” în chip de Diana cu arcul la vânătoare de căprioare). Între miri, Apollo cu lira sa (Soarele) iar în spatele său o căprioară paşte liniştită şi neştiutoare.

            Această scenă ne trimite la „Cloşca cu pui” a Tezaurului de la Pietroasa, şi la Cocoşul care lipseşte acum, precum şi la tradiţiile şi obiceiurile legate de cocoş şi găină în toate cele trei momente din viaţa omului: naştere, nuntă, moarte.

            Aceste tradiţii la vlaho-valahii carpato-balcanici perpetuate din antichitatea îndepărtată până în zilele noastre se regăsesc în ceea ce Ernest Bernea scria despre „Nunta în ţara Oltului” la poalele nordice ale munţilor Făgăraş, în Transilvania, dar care se reîntâlnesc în întreg spaţiul locuit de tracii antici, „cel mai numeros popor din lume, după inzi”, cum ne spune Herodot la mijlocul sec. V î.e.n.

            Pe scurt, aceste tradiţii şi obiceiuri, păstrate din neolitic la tracii sedentari, ca şi la etrusci, dovedesc originea comună, unitatea, continuitatea şi permanenţa de-a lungul mileniilor (VI î.e.n. - II e.n.).

            Ernesc Bernea ne spune ce a văzut cu proprii lui ochi la Drăguş, în Transilvania: Feciorii din partea mirelui vin la casa miresei şi zic la poartă:

„Noi am venit la dumneavoastră

Nu pe porunca noastră,

Ci suntem cu domnul mire-n frunte

Vânători vestiţi de munte...

Că am umblat

Şi-am cutreierat

Tot pământul...

Dealurile cu văile

Munţii cu florile...

Şi-am urmărit o căprioară

Şi-i viitoarea mirelui soţioară...”

            Cercetările întreprinse arată că din Rodnei până-n Rodopi, de la Nistru pân' la Tisa, peste tot sunt aceleaşi obiceiuri la nuntă, naştere şi înmormântare, peste tot se cântă „Ia-ţi mireasă ziua bună/ De la tată de la mumă/ De la fraţi de la surori/ De la grădina cu flori...” Peste tot mirele are „steagul” lui cu cruce dublă, sub formă de stea în cinci colţuri, simbolul omului care, dacă moare înainte de nunta planificată precum în Mioriţa, să le spună prietenilor şi rudelor „Că la nunta mea/ A căzut o stea/ Soarele şi luna/ Mi-au ţinut cununa..” Mirele are un buchet de flori artificiale, „vrâsta” lui, pe care i-l coase mireasa sâmbătă seara înainte de nuntă. „Vrâsta” e semnul fecioriei, el poartă Vrâsta pentru prima şi ultima oară (v. şi Capul Vrâstelor pe faleza Mării Negre, la sud de Constanţa). Mireasa are ca semn al fecioriei rochia albă, „pintenul” sau „colacul cu gaură”, „fachelul”, „două ouă fierte” şi seminţe de tot felul.