Speciile arboricole simbolizate pe Columnă şi traseele trupelor romane

în cele două campanii dacice 

Gligor Haşa

Traseele parcurse de trupele romane în primul, dar, mai cu seamă, în al doilea război dacic (105-106) au stârnit multe dispute în care s-au angajat “cu ultime argumente” istoricii trăitori în cultul arheologiei, ajungându-se uneori la afirmaţii aberante cum ar fi trecerea unor corpuri de oaste, în frunte cu guvernatorul Moesiei Inferioare, prin Pasul Oituz şi pe la Bran. Logica bunului simţ te obligă să accepţi că şi oştile din acest spaţiu aparţinător Imperiului au parcurs drumuri amenajate la sud de Dunăre până la Drobeta, unde, la prima campanie exista un pod de vase, iar la a doua, Podul lui Apolodor. Dacă am admite această curiozitate, nu strategică, ci turistică, ne-ar contrazice hotărât cei 224 de arbori simbolizaţi pe Columnă, aparţinând celor 37 de specii, dintre care doar 9 de răşinoase şi 20 de foioase, realitate pe care o putem atesta şi astăzi pe traseele îndeobşte admise de către istoricii probi pentru drumuri lesnicios de parcurs, mai ales în campania din 105-106, care, cu o excepţie sunt aceleaşi, dar de acum amenajate şi întărite cu castre. Admiţând ipoteza lui Grigore Florescu, la care aderă şi Hadrian Daicoviciu, conform căreia Manius Liberius Maximus, guvernatorul Moesiei Inferioare, pătrunde în Transilvania prin pasul Bran (101) şi apoi prin pasul  Oituz (105) devine de mirare numărul restrâns al coniferelor reprezentate, ştiut fiind că pasurile respective sunt (şi erau) acoperite de mari păduri de răşinoase. După ce noi am străbătut cu maşina şi cu pasul toate traseele la care se referă istoricii, suntem convinşi că cele 9 tipuri de specii de răşinoase nu au putut fi cunoscute decât de cavaleria lui Lusius Quietus, care pătrunde pe Valea Oltului, ajunge în Transilvania prin pasul Turnu Roşu (în nici un caz prin pasul Vâlcan, greu accesibil şi astăzi) ţine drumul de plai Răşinari, Cindrel, Vârful lui Pătru, unde amenajează durabil primul castru, iar de aici, din castru, iar de aici, din castru în castru: Comărbicel, Jigoru, Jigorel, Dealul Negru, până împresoară Sarmizegetusa dinspre est şi nord. Se pare că acest iscusit şi temerar general dă lovitura de graţie ocupând cetatea Feţele Albe, de pe Muncelul Godeanului, de unde Decebal conducea ostilităţile şi de unde va porni ultimul său drum, către Mureş, Apuseni şi Dacii Nordici, urmărit de Tiberius Claudius Maximus.

Cercetători avizaţi au ajuns la concluzia că tipurile de specii reprezentate de sculptori la Roma, după desenele anexe la Comentariile lui Traian, în mintea căruia încolţise, probabil, ideea Columnei încă din timpul primului război, deşi contaminate de "nişa dendrologică-ecologică" a executanţilor, care nu vor fi fost în Dacia, cu excepţia unor meşteri, au un mare grad de autenticitate. Pădurea dacică reflectată pe columnă urcă de la Dunăre, în principal prin Banat, către Transilvania, speciile reprezentate, în raport cu frecvenţa, fiind sorbul, neamul stejarilor (stejar, gorun, ceran), urmat de 9 răşinoase (văzute de o parte şi de alta a pasurilor de la Tapae şi de la Făget-Dobra). Pe unul din aceste trasee a înaintat, cu prudenţă, Traian cu o numeroasă cancelarie de genişti şi scribi. De aici peisajul aparţine arţarului, fagului, părului şi mărului sălbatic, arinului etc.

Astfel judecând lucrurile, Columna ne apare din perspectiva pădurii dacice ca un papirus desfăşurat pe verticală, într-o spirală de 125 de scene, pe o lungime de 200 de m, anexă la “comentariile” lui Traian, făcute după modelul comentariilor lui Cezar. Dacă ni s-ar fi păstrat, ar fi fost reprezentarea fidelă, prin arbori stilizaţi, a celor două companii. Ba, mai mult, ne-ar fi convins că acest monument unic al lumii antice este o lucrare oficială, care limitează imaginaţia artistului şi are, totuşi, o mare valoare artistică.

Savanţii, preocupaţi de subiect, au împărţit spirala Columnei în 154 de secvenţe: 78 aparţinătoare primului război dacic (1-78); 76, celui de al doilea război dacic (79-155), din care zece privesc spaţiul parcurs din Italia până la Dunăre. Ca frecvenţă, după figurile umane (2500), apar pe friză arborii (224), cu o dublă menire: pe de o parte cifrează informaţii silvice privitoare la teritoriul parcurs şi formele de relief, pe de altă parte marchează (izolează) scenele după sistemul-bandă al desenelor animate. Pe lângă faptul că reducerea la scară este riguroasă în raport cu realitatea de pe teren, reprezentarea lor se subordonează unor caracteristici biometrice menite să comunice informaţii traductibile în cuvinte. Astfel, la o cercetare riguroasă, având la îndemână metopele spiralei şi atlasul arboricol, ajungem la concluzia că la vremea celor două campanii pădurea dacică era formată din arborete naturale greu de străbătut, că ele erau plurietajate până la etajul superior alcătuit din arbori seculari; că peisajul şi după confruntările cu Domiţian, era sălbatic şi inospitalier. Pădurea de pe Columnă este, că place ori nu place ideea istoricilor-arheologi, una mediteraniano-carpatică prin climă, zona Banatului deluros şi a Ţării Haţegului fiind influenţată până astăzi de o climă mai dulce, favorizată de culoarul Cernei. De aceea în ordinea reprezentărilor arboricole predomină scoruşul sau sorbul din pădurile şi livezile de astăzi ale Banatului. Mulţimea apelor curgătoare şi a celor băltite de pe traseele trupelor romane explică şi reprezentarea mai frecventă a arinului (confundat de unii cercetători ai subiectului cu arţarul), a plopului de apă şi a salciei. Sub un arin îşi ia viaţa Decebal lângă o apă mare dincolo de care îl aşteaptă luntriile (apă care nu poate fi alta decât Mureşul); la Ranistorum (Orăştia de astăzi, cu dealul “La Gorgane”) îi este dus capul şi mâna dreaptă, întrucât regruparea trupelor nu se putea face departe de teatrul confruntărilor ultime, fapt adeverit şi de reprezentările arboricole de aici, existente până astăzi: stejarul, arţarul, ulmul şi frasinul.

Relieful sugerat prin frecvenţa speciilor arboricole este unul domol, de dealuri şi pasuri, cu excepţia scenelor care ilustrează simbolizat traseul montan, de culme, al cavaleriei lui Lusius Quietus, aşa cum reiese din singurul fragment din Comentarii, păstrat la gramaticul Priscianus: Drobeta – Berzobis (azi Bârzava), Aizis-Arcidava (azi Vărădia – Centum Putri (Surduc) – Aizis (Fârliug) – Tibiscum (Jupa) – Tapae. Noi credem că de la Jupa armata condusă de Traian s-a împărţit în două coloane: una urmează valea Bistrei direct către Părţile de Fier ale Transilvaniei şi Ţara Haţegului; a doua îşi croieşte drum lesnicios spre stânga, străbate culoarul Făget-Dobra şi, pe Valea Mureşului, importantă arteră de circulaţie din străvechime, ajunge la actuala Orăştie (Ranistorum?), iar de aici, pe Apa Grădiştei, la Costeşti şi Blidaru. Celălalt corp de oaste, în frunte cu împăratul, după bătălia sângeroasă de la Tapae, va străbate Ţara Haţegului dinspre sud-est spre nord-est, iar de la Aque (Călanul de astăzi) urcă pe Valea Luncanilor, cucereşte Piatra Roşie, străbate dens populatul Platou al Luncanilor, care străjuieşte dinspre sud Sarmizegetusa, şi face joncţiunea cu oştile ce vin dinspre Mureş, concomitent cu împresurarea executată dinspre nord-est de către cavaleria venită peste plai, campând la Vârful lui Pătru, Comărnicel, Jigoru. De reţinut că fără excepţie locurile unde se dau bătălii pentru cucerirea unor cetăţi şi puncte întărite sunt marcate cu metropole Columnei cu specii de foioase, acestea întărind ideea potrivit căreia traseele celor două invazii au fost aceleaşi sau relativ apropiate. Cetăţi, cetăţui, puncte întărite de pe alte trasee pe care ni le propun istorici puteau fi distruse şi arse după căderea Sarmizegetusei şi moartea lui Decebal: Tilişca, Căpâlna, Băniţa, Buridava, Angustiae, Craiva etc.

Cunoscut fiind faptul că suprafaţa împădurită a spaţiului carpato-danubiano-pontic reprezenta peste 75% din teritoriul care face subiectul şi obiectul confruntărilor din cele două războaie dacice, este de la sine înţeles că după ruşinoasele experienţe războinice în Dacia, cunoscute de Fuscus şi Domiţian, Traian a ales deliberat trasee scurte şi accesibile, purtând “războiul mai mult cu cumpătare decât cu înfocare”. Raportată la întreaga suprafaţă de răşinoase a pădurii dacice, suprafaţa simbolizată pe Columnă este mai redusă, întrucât şi spaţiul montan al pădurilor de conifere străbătut de trupe a fost doar parte a unui traseu. Proporţia reprezentării foioaselor şi răşinoaselor ne apare de o precizie uimitoare şi argumentează autenticitatea ilustraţiilor de pe Columnă. Gradul cel mai înalt de autenticitate este cel al foioaselor, ceea ce ne îndrituieşte să credem că executantul (meşterii) l-a însoţit pe Traian şi cancelaria imperială pe traseul principal, ferit de ambuscade.

Izvoarele literare despre războaiele duse pentru cucerirea Daciei sunt laconice şi răzleţe. Arheologia, cu toate eforturile de până acum, se arată neputincioasă când este vorba despre drumuri, etape, efective, aliaţi, confruntări armate sau iniţiative diplomatice. Toate acestea au îndreptat atenţia cercetătorilor către Columnă, cu “reliefurile-cuvinte” interpretate uneori greşit, alteori cu preconcepţii. E drept că unele sunt clar-vorbăreţe, altele stau sub pecetea tainei ori au fost erodate de timp şi factorii naturali. Au existat studii pertinente şi abordări promiţătoare care, din diferite motive, nu au fost duse până la capăt. Descifrarea celor 125 de scene de pe spirală de 200 m presupune o viaţă de savant închinată acestui scop şi recopierea lor cu mijloacele de vârf ale tehnologiei computerelor. În ultimii ani, măcinaţi fiind noi de patimi politice şi rătăciri, subiectul a ieşit complet din atenţia exegeţilor. Cel mai important moment (şi monument) din istoria multimilenară a poporului român este tratat chiar şi în manualele şcolare “printre altele”. Încercările ambiţioase ale istoricului Hadrian Daicoviciu au fost abandonate de o moarte timpurie. În plus, fel de fel de neaveniţi sau de istorici făcuţi la grămadă încearcă să reitereze luptele lui Haşdeu cu Aronpumnistul. Daci puri sau romani puri! – pentru orbii cu două bastoane albe altă cale nu există. În toate aceste dispute aride (chiar şi despre Columnă) se uită că măreţul monument de la Roma aparţine mai mult dacilor decât romanilor: cu aurul dacilor a fost edificat şi jertfa lor de sânge o reprezintă. Dincolo de acestea e numai legenda.