CRUCEA – SIMBOLUL   MÂNTUIRII

Pr.  HORIA  ŢÂRU 

           În antichitate, un rol important în istoria omenirii l-au avut cele patru simboluri considerate fundamentale: centrul, cercul, crucea şi pătratul. Crucea {grec. σταυρος ăstaurosî, lat. crux} este semnul compus din două linii întretăiate. Crucea este cea care a stabilit relaţia dintre celelalte simboluri fundamentale: la intersecţia celor două drepte se află centrul; crucea se înscrie în cerc împărţindu-l în patru; prin unirea extremităţilor braţelor se obţine pătratul, care la rândul lui  împărţit în două prin diagonală dă naştere triunghiului. Aceste simboluri au dat naştere unui limbaj universal complex. Ca cel mai totalizant dintre simboluri, crucea simboliza pământul, numărul patru şi al pătratului, stătea la baza tuturor simboluri de orientare raportate la punctele cardinale cereşti. Orientarea spaţială se făcea pe direcţia est-vest (răsăritul şi apusul soarelui), iar orientarea temporală pe direcţia sud-nord (axa de rotaţie a lumii), iar prin încrucişarea axelor se ajunge la crucea de orientare totală.

           Funcţia de sinteză şi de măsură a crucii se raportează la punctul unde se întâlnesc cerul şi pământul. «în ea se amestecă timpul şi spaţiul. Ea este cordonul ombilical, niciodată tăiat, al cosmosului legat de centrul originar. Dintre toate simbolurile, ea este cel mai universal, cel mai totalizator. Crucea este simbolul intermediarului, al mijlocitorului, al celui care este, prin chiar natura sa, permanenta aducere laolaltă a universului, şi comunicarea între pământ şi cer, de sus în jos şi de jos în sus»[1]. Crucea măsoară spaţiile sacre, templele, marchează pieţele oraşelor, străbate câmpurile şi cimitirele, iar întretăierile braţelor crucii marchează răspântiile. «Puterea ei este centripedă şi centrifugă. Ea expliciteză misterul centrului. Crucea înseamnă împrăştiere, emanare, dar şi adunare, recapitulare»[2]. 

         Crucea este un simbol apărut în preistorie. în spaţiul românesc, crucea a fost atestată în orizontul cultural al paleoliticului, răspândit în epipaleolitic şi neolitic. O găsim inscripţionată pe tăbliţa circulară descoperită la Tărtăria. Tăbliţele de la Tărtăria aparţin străvechiului complex cultural timpuriu Turdaş-Vincea, propriu  neoliticului sud-est european, datat în mileniul al VI-lea, în jur de 5300–5200 a.Chr. şi face parte din scrierea «Vechii Civilizaţii Europene/Old European Civilization», dovadă certă a apariţiei scrierii în sud-estul Europei. Sute de vase, farfurii, cupe votive din zona centrală şi estică a Peninsulei Haemus/Balcanică aparţin perioadei timpurii şi clasice ale culturii Vincea (Gumelniţa, Boian, Gradeşniţa, Vraţa), prezentând semne ale scrierii Vechii Civilizaţii Europene/Old European Civilization. Tăbliţele de la Tărtăria sunt cu aproape 2000 de ani mai vechi decât scrierea sumeriană. Confecţionată din lut ars, tăbliţa circulară are un diametru de 6,6 cm., cu un orificiu în partea superioară, ceea ce presupune că era utilizată ca «medalion» în cazul în care era legată cu «sfoară». Tăbliţa este împărţită de o «cruce» în patru cadrane/planuri, în fiecare dintre ele găsindu-se semne inscripţioanate[3].

           Crucea era un simbol al «Soarelui sfânt», al «cultului solar», continuator al «cultului morţilor». Se pare că de la pelasgii/străvechii valachi ai ţinutului carpatic, crucea s-a răspândit la popoarele antichităţii. Crucea înscrisă într-un cerc, devenită «roată solară» a fost cunoscută la popoarele euro-indiene în cultul solar ce ţinea de solstiţii şi echinocţii. «în nopţile solstiţiale, roţi de car îmbrăcate în paie şi aprinse se dau de-a dura de pe înălţimi la vale, însoţite de tineret, care aleargă chiuind, ţipând şi bătând tălăngi… în Banat, la echinocţiul de primăvară se purta pe o roată trasă de mai mulţi flăcăi unul din plugarii leneşi ai satului, în jurul căruia se făceau glume referitoare la faptul că nu a profitat de vremea bună, de cerul însorit, ca să-şi are pământul la timp. Nu ştim în ce măsură roata solară a celţilor care au convieţuit cu dacii, în câteva zone pe teritoriul Dacii, s-a transmis dacilor, care ca indo-europeni ar fi putut să aibă şi ei roata ca simbol solar. Dar ştim că, în mitologia lor, celţii aveau un anume zeu al roţii, Tarams, căruia druizii îi consacraseră un cult complex, cu rituri de iniţiere apotropaice şi tropaice. Dar şi grecii acordau un cult roţii solare, reprezentând prin ea când  Olimpul, când  Infernul. Este prezentă  roata solară în numismatica histriană, ca un element de cult autohton îmbinat cu unul eterohton»[4].

           }n Egipt, crucea sau nodul magic, denumit anh ‘Cel Viu‘, de la Nem Anh, a fost utilizat în iconografia contrariilor. Ovalul din partea superioară a crucii reprezenta soarele, cerul şi pământul la nivel macrocosmic şi pe om la nivel microcosmic. «Cecul său este imaginea perfectă a ceea ce nu are nici început, nici sfârşit: reprezintă sufletul care este veşnic, provenind din substanţa spirituală a zeilor; anh-ul figurează starea de transă în care se zbătea iniţiatul, mai exact, înfăţişează moartea, răstignirea alesului, în anumite temple, iniţiatul fiind chiar culcat de către preoţi pe un pat în formă de cruce… Cel ce deţinea cheia geometrică a misterelor ezoterice, al cărei simbol era tocmai această cruce cu toartă, ştia să deschidă porţile lumii morţilor şi putea pătrunde semnificaţia tainică a vieţii veşnice»[5]. Zeii şi regii ţineau în mână întotdeauna un anh  pentru că erau nemuritori, având viaţă veşnică. Morţii ţineau în mână anh-ul pentru a implora zeii să le acorde nemurirea. Anh-ul se mai numea şi «nodul lui Isis», cu acel soi de şiret care înconjoară ramurile şi inelul crucii, asemenea unor plete răsucite, simbolizând viaţa şi nemurirea, dar şi legăturile cu viaţa muritoare şi pământească şi care trebuie deznodate pentru a deveni nemuritor. Semnalăm denumirea crucii în egipteană: anh  care îşi are originea în «Nem Anh». în citirea inversă, de la dreapta la stânga: NEM Anh  se citeşte «AMEN»[6] ! întâmplare, hazard ! Cuvântul «AMEN», simbol al afirmării şi al confirmării, a fost des folosit în Biblie, în liturghia mozaică şi în cea creştină, la începutul sau la sfârşitul unei fraze. în Apocalipsă, CHRISTOS a fost numit  AMEN[7] ! în Biserica Ortodoxă Română se utilizează cuvântul AMIN.        

           Crucea a fost răspândită şi în China reprezentând simbolul omului: având braţele desfăcute, acesta pare dispus în cinci părţi sub formă de cruce, cele două braţe, bustul, centrul – adăpost al inimii – capul, cele două picioare. De asemenea, simbolizează universul: două axe, una verticală şi una orizontală, trecând printr-un acelaşi centru; ordinea şi perfecţiunea; şi, în cele din urmă, voinţa divină care nu poate dori decât ordinea şi desăvârşirea[8].

           }n Insula Creta s-a descoperit o cruce din se0colul XV a.Chr.       

           }n «Vechiul Testament», crucea a fost prezentă pe diferite obiecte, metafore şi semne: altarul, toiagul lui Aaron şi a lui Moise, stâlpul pe care Moise a ridicat şarpele de aramă, binecuvântarea fiilor lui Iosif de către Iacov, cu mâinile încrucişate şi semnul grafic a lui Ezechiel. Acest semn grafic, a fost revelat proorocului Ezechiel şi lucrării acestuia, reprezentând ultima literă a alfabetului ebraic citită «tau», aflată în expresia «thava tau», reprezentat printr-o «+». în limbile semite această literă a fost grafiată sub diferite forme: «crux imissa» (+), «crux decusata» (X), «crux comissa» (T) sau «stâlpul drept ascuţit, spânzurătoarea». Hotărând să-i piardă pe nelegiuiţii din Ierusalim, Dumnezeu s-a adresat proorocului Ezechiel: «Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul crucii (+) pe frunte, pe oamenii care gem din cauza multor ticăloşii ce se săvârşesc în mijlocul lui». Iar celorlalţi le-a zis: «Mergeţi după el prin cetate şi loviţi şi ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, tineri, fecioare, copii şi femei, dar să nu vă atingeţi de nici un om, care are pe frunte semnul thau (+)».

           Creştinismul a îmbogăţit simbolismul «crucii» desemnând mântuirea şi patimile Mântuitorului: «Isus, ducându-şi crucea (+) a ajuns la locul, zis al „Căpăţânii”, care în evreieşte se cheamă ”Golgota”»[9], şi  «L-au răstignit»[10] pe Mântuitor. De pe cruce, Mântuitorul a rostit şapte cuvinte:

1.«Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac !»[11] 

2.«Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai»[12] (cuvinte spuse tâlharului căit)

3.«Femeie, iată fiul tău !»[13] (adresându-se Mamei Sale)

4.«Iată mama ta !»[14] (adresându-se ucenicului)

5.«Mi-e sete !»[15]  

6.«S-a isprăvit !»[16]   

7.«Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul !»[17]    

           Crucea se identifică cu Iisus Christos, simbolizând pe Cel Răstignit, Mântuitorul, Logosul, a doua persoană a Treimii. Lemnul crucii  provine dintr-un copac sădit de Set pe mormântul lui Adam, iar după moartea Mântuitorului, aşchii din ea s-au răspândit în întreaga lume. La Judecata de Apoi, crucea va apărea din nou între braţele lui Iisus Christos.

           Iisus Crristos îndemna la purtarea crucii: «Apoi a chemat la El  norodul împreună cu ucenicii Săi, şi le-a zis: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze”»[18]. De la cuvintele Mântuitorului, la români s-a perpetuat zicala: «Fiecare om îşi duce crucea-n spate». Privit din spate cu braţele desfăcute, omul are  formă unei cruci, în care linia verticală este formată din bust, trup şi picioarele lipite, încrucişându-se cu linia orizontală formată din cele două braţe întinse.

           Crucea n-a fost purtată de la începutul creştinismului de către credincioşi datorită terorii exercitate de cei care-i persecutau. După victoria împăratului roman Constantin cel Mare (306-337 p. Chr.) asupra lui Maxenţiu (312 p.Chr.) cu ajutorul Sfintei Cruci  şi descoperirea lemnului crucii răstignirii de mama împăratului, Sfânta Elena, creştinii au purtat crucea la vedere. Fiind sacralizaţi, în fiecare an la 21 mai, se prăznuieşte «Sfinţii Mari împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Contantin şi maica sa Elena».

           }n iconografia creştină există patru  tipuri de cruce:

1.   Crucea  fără vârf, în formă de «T», simbolizând şarpele ţintuit de un par – «moartea învinsă prin jertfă».

2.«Crucea Evangheliei» - crucea cu o singură bară orizontală. Braţele simbolizează elementele întinate de fire umană: lumea chemată din cele patru zări de Iisus Christos; virtuţile sufletului omenesc; braţul inferior – piciorul crucii, reprezintă credinţa adânc înfiptă în pământ; braţul superior al crucii arătă speranţa ce suie spre cer. Potrivit formei sale, la rândul său, această cruce cunoaşte formele:

       a. «Crucea grecească» - cu cele patru braţe egale, înscriindu-se în pătrat care, la rândul său, se înscrie într-un cerc. în general, bisericile ortodoxe au fost proiectate  încât să formeze pe pământ o cruce grecească  în Orient.

       b. «Crucea lui Andrei» - în formă de «X». Această cruce poate fi comparată cu «crucea grecească» cu patru braţe egale, înscrisă în pătratul care este înscris într-un cerc, dar cu o rotire de grade la stânga. Potrivit tradiţiei această cruce ar fi de la Apostolul Andrei. Andrei, fiul lui Iona, s-a născut în Betsaida Galileii. Numele Andrei este o derivare din gr. ανερ, ανδρος ăaner, androsî ‘bărbat’. Ca şi fratele său Petru a fost pescar. Ucenic al lui Ioan Botezătorul, Andrei a fost «cel dintâi chemat» la apostolat între cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Christos. Apostolul Andrei a propăvăduit Evanghelia în Ierusalim, Iudeea, Galatia, Samaria, Bitinia, Pont, Tracia, Sciţia Minor (Dobrogea de azi), Sciţia, Dacia, Sarmaţia, Epir şi Ahaia. Apostolul Andrei a fost răstignit pe o cruce în formă de «X» în oraşul Patras din Ahaia. Crucea în formă de «X» poartă denumirea de «Crucea Sfântului Apostol Andrei». în anul 357, moaştele Sfântului Apostol Andrei au fost mutate în Biserica «Sfinţii Apostoli» din Constantinopol[19].

      c. «Crucea latină», la care bara verticală este inegal împărţită, cu braţul de jos – piciorul crucii – mai lung decât braţul superior. Această cruce simplă, în ierarhia bisericii catolice revenea episcopilor. în general, bisericile catolice au fost construite după planul «crucii latine».  

           3.«Crucea cu două bare orizontale» era în genere, prin bara orizontală superioară, inscripţia batjocoritoare atribuită lui Pilat din Pont: «Iisus Nazarineanul, regele Iudeilor». în iconografia «crucilor greceşti cu două bare orizontale»  se întâlnesc iniţialele greceşti ale lui Iisus Christos şi cuvântul «NIKE» ‘VICTORIE’. Deşi provine din Grecia, aceasta poartă denumirea de «Crucea de Lorena». Crucea cu două bare era a cardinalilor şi a arhiepiscopilor în ierarhia bisericii catolice.

           4.«Crucea cu trei bare orizontale» este un simbol al ierarhiei eclezeiastice, corespunzător tiarei papale. Numai Papa are dreptul la  «Crucea cu trei bare orizontale».

           }ncă de la începutul creştinismului, pentru cinstirea crucii  au fost organizate sărbători, precum «Arătarea Sfintei Cruci», «Scoaterea Sfintei Cruci», creştinii dedicându-i imnuri, printre care şi «O Crux, spes unica» ‘O Cruce, singura nădejde’.  

           Crucea este folosită în creştinism la procesiunile religioase, în cultul morţilor, în justiţie, în delimitări (borne), dar este folosită de creştini în special când invocă Dumnezeirea. în viaţa de toate zilele sunt cunoscute  «crucea fântânii», «crucea casei», «crucea răscrucilor» – adică răspântie, încrucişare de drumuri.

          Poporul român «s-a născut creştin», noua religie «altoindu-se» pe vechea credinţă a traco-geto-dacilor. Originea apostolică a creştinismului la poporul nostru a fost consemnată de autorii antici:

·   Tertulian, primul scriitor latin creştin, menţiona: «Căci în cine altul au crezut toate neamurile decât în Christos care a venit? Căci în cine altul s-au încrezut  neamurile? Parţii şi mezii /…/ diferitele neamuri din provinciile Galliei şi regiunile britanilor, inaccesibile pentru romani, dar supuse lui Christos; şi cele ale sarmaţilor, dacilor, germanilor, sciţilor şi ale multor alte neamuri şi provincii îndepărtate şi ale multor insule necunoscute nouă şi pe care abia putem să le numărăm ? în toate aceste locuri stăpâneşte numele lui Christos care a venit»[20].

·   Scriitorul Hipolit Romanul afirma: «Andrei a vestit cuvântul Evangheliei sciţilor şi tracilor. El a fost răstignit la Patras în Ahaia, fiind legat de picioare de un măslin şi este înmormântat acolo»[21].

·   Origene din Alexandria Egiptului (185-225) consemna: «Când Sfinţii Apostoli şi Ucenici ai Mântuitorului nostru s-au răspândit în toată lumea, Toma, după cum spune tradiţia, a primit Parţia, iar Andrei Sciţia»[22].

·   Episcopul Eusebiu (260-340) din Cezareea Palestinei a confirmat afirmaţiile autorilor anteriori: «Când Sfinţii Apostoli şi Ucenici ai Mântuitorului nostru  s-au răspândit în toată lumea, lui Toma i-a căzut la sorţi, cum spune tradiţia, Parthia, iar lui Andrei Scythia»[23].            

           Din relatările autorilor antici se constată că Apostolul Andrei a propăvăduit creştinismul (Cuvântul Evangheliei), în unitate doctrinală şi canonică, la traci, daci, sciţi şi sarmaţi (ultimii «topiţi» în marea masă a geto-dacilor), în timpul Sf. Petru, Papă până în anul  87 p.Chr.

           După cucerirea Daciei de Traian (106 p.Chr.), credincioşi şi comunităţi creştine vor lua naştere datorită coloniştilor romani, în special din Orient, care au misionari populari ai Bisericii Creştine în această provincie romană. Nefiind religia oficială a statului roman, creştinismul s-a răspândit în taină, iar creştinii adeseori erau urmăriţi  şi prigoniţi de împăraţii romani. Cercetătorii consideră că religia creştină s-a răspândit atât la sudul cât şi la  nordul Dunării, la începutul secolului al III-lea când limba latină a devenit limba Bisericii în Imperiul Roman. Crucea este semnul, dar şi simbolul creştinismului.

           Dacă simbolul crucii este precreştin, dacă  însemnul crucii  îl simbolizează pe «Cel Răstignit», pe Christos, Mântuitorul, Crucea a cunoscut o vastă  răspândire după biruinţa împăratului roman Constantin Cel Mare (306-337) împotriva lui Maxenţiu (312 p.Chr.) cu ajutorul Sfintei Cruci şi a descoperirii lemnului  răstignirii de către Sfânta Elena, mama împăratului.

           Creştinismul la geto-daci, daco-romani şi români este atestat de numeroasele obiecte  paleocreştine, printre care şi cele din Banat: Inscripţia de la Gornea, Inscripţia de la Dierna-Orşova, Tezaurul de la Sânicolaul Mare (toate trei «dezlegate» de noi), Crucea  de pe capacul de  vas de la Tiobiscum/Jupa, Altarul funerar din cartierul  Potoc din oraşul Caransebeş,  etc.