REGĂSIREA UNOR INFLUENŢE DIN CONCEPŢIA DACICĂ

DE LUPTĂ ÎN SISTEMELE MODERNE DE RĂZBOI

 Prof.Univ.Dr. Ioan Gâf-Deac,

Universitatea Spiru Haret Bucureşti

Poporul dacic din marea familie traco-dacică nu a părăsit nicicând infrastructura naturală, istorică, de-a dreptul miraculoasă pe care s-a născut.

            De aceea „conversaţia colectivă în autonomie” s-a dovedit a fi motorul transformărilor.

            Conversaţia a fost adesea similară cu definiţia conflictului, mai puţin endogen cât reactiv faţă de ameninţările exogene.

            Comparaţia între fenomenele socio-economice şi politice traco-dacice cu ale romanilor sau grecilor înfăţişează doar vitezele diferite cu care au avut loc transformările în arealele respective, conţinutul şi sensul spre modernitate nefiind cu nimic mai prejos de la o entitate la alta.

            Conceptualizarea sensului sau reconceptualizarea ţin de resursele constitutive interioare ale colectivităţii traco-dacice prin acceptarea conflictelor ca mijloace de modelare.

            Conflictele în societatea traco-dacică sunt expresie a dinamismului în toate planurile convieţuirii.

            La traco-daci, stările din interiorul sistemului au generat preponderent senzaţii conflictuale iar cele din exterior poziţii conflictuale.

            Unitatea teritorială şi colectiv – umană a societăţii traco-dacice, respectiv faptul că în istorie nu se înregistrează războaie civile pentru divizarea regiunilor, (nu s-au produs scindări de amploare istorică sau confruntări etnice) denotă o anume omogenitate a societăţii.

În contemporaneitate, vecinătatea şi proximitatea determină cauzalităţi obiective pentru stări conflictuale ce pot fi stinse prin câştig, respectiv adjudecarea satisfacerii interesului.

            Şi astăzi „dispersia geografică” este esenţială, însă ea tinde să se diminueze, întrucât distanţele nu mai sunt restrictive. Dovada acestei tendinţe este că, de exemplu, SUA poate acţiona flexibil, eficient şi rapid în orice parte a lumii pentru contracararea deteriorării libertăţii şi vieţii sociale.

Sistemele de luptă traco-dacice, de natură defensivă, respectiv de respingere a ameninţărilor mizează pe implicare directă în stările conflictuale.

Traco-dacii nu au angajat pe nimeni, niciodată pentru a-i apăra. Ei s-au implicat direct în războaiele de apărare.

În Europa Medievală şi în cea contemporană gradul de implicare din rândul popoarelor în stările conflictuale a fost diferit. Astăzi din partea marilor puteri cel mai frecvent mod de implicare este cel indirect.

Dimensiunile calitative şi cantitative ale stărilor conflictuale nu sunt proporţionale. Pe plan internaţional se instalează tot mai mult rafinamentul conflictual, adică, dimensiunea calitativă cu consecinţele sale maxime câştigării de teren.

În sistemele de luptă traco-dacice şi în concepţia de război este identificată conflictualitatea productivă spre deosebire de conflictualitatea neproductivă izvorâtă  din caracterizarea de colectivităţi „războinice” a altor popoare atacatoare.

Conceptualizarea sau reconceptualizarea sensului evoluţiei societăţii traco-dacice ţin de resursele constitutive interioare ale colectivităţii, prin acceptarea conflictelor ca mijloace de modelare.

Desfăşurarea conflictelor în care au fost angajate sistemele de luptă traco-dacice arată că acestea s-au produs pe următoarele aliniamente strategice conceptuale:

-          confruntările au fost „pentru apărare”;

-          incursiunile (atacurile) traco-dacice în exteriorul teritoriilor proprii au fost „reglementative”, de normare a climatului de apărare (prevenţie şi revendicări justificate);

-          iarna a fost anotimpul preponderent preferat al confruntărilor, taberele aflate în conflict mizând pe rezistenţa minimă posibilă a fiecăruia în faţa condiţiilor grele, suplimentare de luptă;