PARTICIPANTELE  LA  NEDEILE  SOARELUI  DIN 

MUNŢII  SACRI  ŞI  VEŞMINTELE  LOR 

Prof. Crişan Ioana 

       ,,Iar Eu sunt pus împărat de El peste Sion, muntele cel sfânt al Lui, vestind porunca Domnului”.                                                                                           (Psalmul 2, 6)

        Cred că nu întâmplător, Dacii aveau şi ei un munte sfânt numit KOGAION.

      ,,Cea mai mare fericire a omului care gândeşte este să cerceteze ceea ce poate fi cercetat şi să respecte ceea ce este de necuprins”.

                                                J. W. v. Goethe.

         

Poporul român reprezintă o mare şi inepuizabilă forţă biologică şi lingvistică. Aidoma stâncilor şi gorunilor crescuţi din adâncul solului său, el trăieşte aici din cele mai vechi timpuri, păstrându-şi neclintită fiinţa şi legăturile cu pământul natal. Teritoriul pe care s-a format şi pe care-l locuieşte neîntrerupt, este plin de mărturii arheologice, istorice, toponimice şi etnografice, care dovedesc capacităţi creatoare, specifice, a românilor.

          În perioada mileniului al VII-lea  î.Hr., pe structurile populaţiei neolitice s-a conturat ,,Vechea Europă“, iar din acest complex s-a ridicat propriul nucleu civilizator epicentrul carpatic. Spaţiul acesta s-a extins cuprinzând zona Carpaţilor dunăreni, de la Nistru până în Câmpia Tisei, de la Dunăre până la Ceremuş. În această perioadă comunitatea carpatică a înregistrat cel mai înalt nivel posibil de dezvoltare a culturii materiale şi spirituale, din era precreştină. Nota dominantă, a spaţiului carpatic a constituit-o organizarea cultică.

          Între anii 7000 şi 3500 î.Hr. Cultul Soarelui se ridica în apogeu, în aceşti ani s-au pus bazele complexului vestimentar şi cromatica sacră a acestuia. Atunci s-a dat sfinţenie cântecului ritual, dansului ritual şi tot atunci s-au născut şi au luat amploare NEDEILE SOARELUI pe platformele alpine ale Carpaţilor.

          Cultul Soarelui a fost întărit prin cinstirea zeilor interpuşi între om şi cosmos. Herodot, probabil datorită impresiilor lăsate la altare, pe platourile înalte ale munţilor, a găsit nota comună a datinilor şi ceremoniilor închinate tracului Dionisos. Astfel în Carpaţi, după ruga în taină Dionisos era sărbătorit pe platouri, în munţi, noaptea, la lumina făcliilor, în zgomotul tobelor şi al cazanelor din bronz lovite, în cântece de fluiere, strigăte de dansatori, ţipete de femei despletite purtând în mâni pumnale şi şerpi, în euforia ,,sacră”, în dansuri circulare devorând animale destinate jertfelor. Aceste dansuri cultice conduse de preotese au luat ulterior chipul modern al nedeilor. Nedeile păstrează până în zilele noastre euforia dansurilor, belşugul ofrandelor, cromatica veşmintelor de sărbătoare şi de rugăciune.

          N. Densuşianu în Dacia preistorică arată că ,,altarele destinate divinităţilor se află pe aceleaşi înălţimi, ce le erau consacrate.”

          D.Drăghicescu sesiza corect că, ceea ce este temelia creştinismului la noi este ritualul.                                    Munţii au avut în viaţa Dacilor un rol considerabil. Florus preciza că ,,dacii trăiau nedezlipiţi de munţi“[1]. Mama lui Galeriu ,,era o preoteasă a zeilor de munte, care aducea sacrificii aproape în fiecare zi, şi-i primea pe slujitorii săi la mese şi ospeţe”[2]. La Germisara, nu departe de vechea Sarmizegetusa, un nume Bassus închină următoarea dedicaţie: ,,Ţie, regină a apelor, nimfă, Bassus, ale cărui rugi tu le-ai împlinit bucuros, Ţi-a dedicat dintr-o stană de marmură altarul acesta, lângă germisara ta, de pe întăritele culmi”[3].

           Ritualurile dacice legate de munţi au lăsat urme semnificative în obiceiurile româneşti. Cu adevărat, localnicii daci îşi venerau zeii pe munte, iar capitala lor religioasă Sarmizegetusa, era situată în inima munţilor, precum şi aşezările călugărilor daci erau construite pe culmile înalte.

          Urcuşurile la munte ale românilor repetă pelerinajele dacilor la locurile sfinte. Singura sărbătoare mai importantă a românilor care se mai ţine pe munte este NEDEIA. Că obiceiul nedeilor este de origine traco-dacică şi nu de altă natură, slavă sau romană, o confirmă un fragment din Eschil: ,,Orfeu... îl iubeşte pe Helios, cel mai mare dintre zei, numit acum Apollo. Când se trezeşte, merge dimineaţa în vârful muntelui PAGAION, pentru a fi primul care-l vede pe Helios”.

            Scenariul celei mai importante nedei din România este următorul: seara se urcă la lumina făcliilor până sub vârf, acolo se aprind focurile, iar înaintea ivirii zorilor se urcă ultimul povârniş, pentru a fi contemplat răsăritul Soarelui. După aceea are loc petrecerea, jocul, cântecul şi târgul. Acest scenariu este extras din relatările despre nedeile de pe Muntele Găina, dar el corespunde şi nedeilor de la Căineasa din Bihor sau cele din Moldova. La noi în Ardeal, pe Mureş, în zona Reghinului nedeile s-au transformat în târguri, care se ţin cu regularitate în fiecare an. Astfel sunt: târgul ,,Cireşelor” din comuna Brâncoveneşti, târgul ,,Narciselor” din comuna Gurghiu, târgul din ,,Podăşel“ din comuna Vătava satul Dumbrava şi târgul de Rusale din comuna Deda. Pentru aceste târguri se pregătesc haine noi, se îmbracă cele mai frumoase costume populare, este o întrecere, care să aibă cel mai frumos costum popular. Aici se întâlnesc cu rudele, cu prietenii din satele vecine, cu care petrec şi dansează împreună, până seara.  

          În secolele din urmă, cântecele şi dansurile nedeilor solare arhaice s-au clădit pe structura fizică şi psihică a femeilor, a fecioarelor alese spiritual de Marea Preoteasă, care au asigurat un echilibru al stărilor emoţionale în vederea conservării vieţii. Veşmintele pe care le purtau femeile au fost mereu înnoite ca răspuns al comenzilor sociale.

           În conştiinţa omului primitiv din anii 7000-3000 î.Hr., au existat peste zece zeităţi. Una dintre acestea era zeiţa anilor 5200 î.Hr. ,,Dăruitoarea vieţii” din spaţiul Porţile-de-Fier, care a cuprins cele trei aspecte, naşterea, viaţa şi moartea, ce erau exprimate în incizii şi cromatic. Zeiţa a fost şi protectoarea ţesutului şi torsului. În templu se ţesea după anumite canoane o pânză sacră, iar din această pânză s-au creat veşminte necesare femeilor care conduceau ceremonialul specific credinţelor societăţii matriliniare. Veşmintele purtate de participantele la ceremonial erau purtătoare de mesaje prin semnele lor, căci nu semnul în sine prezenta importanţă, ci convingerile spirituale care erau reprezentate prin el.

           În acest uriaş spaţiu al Cultului solar, femeile purtau veşminte încărcate cu simboluri coloristice, ale semnelor primare, ocru-roşu, alb-crem şi negru-brun, cunoscute încă din mil. al X-lea  î.Hr.

           Ritualuri de mare amploare s-au generalizat în Nedeile Soarelui, pe platformele alpine ale Carpaţilor, pe munţii înalţi, de pe Muntele Sfânt KOGAION.

            Aceste ritualuri la altarele Soarelui erau conduse de Marile Preotese care purtau mască rituală, (de obicei în chip de pasăre acvatică, sau bufniţă).

            Veşmintele şi-au păstrat vitalitatea prin folosirea ritualurilor proprii, prin respectarea tabu a repertoriului simbolistic sacru. Veşmintele pentru sărbători aveau încărcătură sacră, deosebindu-se de cele purtate zilnic.

Întreaga suprafaţă a ţării noastre este cuprinsă în cele şapte areale, care sunt cunoscute cu următoarele denumiri : Cucuteni, Gumelniţa, Hamangia, Vădastra, Porţile-de-Fier, Petreşti şi Tisa, din care se vor prezenta piese de artă populară autentice, alături imaginea veche din zona respectivă. Vor fi şapte imagini din vechime, alături de piese reprezentând arta populară specifică arealului respectiv. Pentru a reda cât mai fidel toate zonele ţării, s-au folosit 14 imagini, câte două din fiecare areal. Imaginile din această lucrare în majoritatea lor sunt piese de inventar ale diferitelor muzee din ţară.

                                                                                   

 

[1]Florus Rezumat …2,28,18

[2] Lactantius, De mort.persec.27, 9, 11

[3] Religia Dacilor Autor Dan Oltean citat  C. I. L. ,3, 1395