DOUĂ FENOMENE ASTRONOMICE CUNOSCUTE DE GETO-DACI

Ion I. Bratu 

Pe baza informaţiilor lăsate de istorici, distingem în antichiatte două perioade, în care au pătruns pe teritoriul locuit de geto-daci importante cunoştinţe de astronomie: perioada în care a trăit Zamolxe (secolul VI î.Hr.) şi perioada în care a trăit Deceneu, secolul I î.Hr.

Mărturiile rămase, în special din această a doua perioadă de înflorire a astronomiei pe pământul locuit de geto-daci sunt foarte elocvente. Istoricul Iordanes ne-a lăsat multe informaţii în acest sens: [Deceneu] „le-a demonstrat teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi cum descreşte orbita lunii (...) şi le-a spus ce nume şi sub ce semne trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la răsărit la apus (...)”.

Posedarea unor cunoştinţe foarte avansate în astronomie [care, trebuie s-o spunem drept, se dezvolta mai mult ca soră mai mică a astrologiei], cunoştinţe dezvăluite în zilele noastre – este vorba de un proiect de reformă a calendarului, preconizată şi aplicată în Dacia de Burebista, cu câţiva ani înaintea lui Cezar la Roma – cercetările asupra fenomenelor cereşti, care ni se arată că le făceau geto-dacii, discipoli ai lui Deceneu, ne îndreptăţesc să credem că preoţii geto-daci descoperiseră petele din Soare şi ciclul solar de 11 ani.

Susţinerea ipotezei de mai sus o fac apelând la cultura noastră populară, mai precis la o legendă populară culeasă din judeţul Suceava şi publicată de scriitorul Ion Filipciuc în volumul său „Şi pietrele curg”, apărut la Editura Sport-Turism, Bucureşti, în anul 1985. În acest volum, la paginile 113-116, se află legenda „Toiagul de fier”, unde aflăm că: „într-un sat, bunăoară, cum ar fi Slătioara, trăia o fată” care dând naştere unui copil l-a hrănit cu grâu „tocmai dintr-al unsprezecelea an (...) când soarele se scutură de rugină”.

Legenda populară, culeasă dintr-o zonă în care trăiau Dacii liberi, spune în termenii în care se putea exprima ţăranul român, care ştie această legendă din moşi-strămoşi, cunoaşterea a două fenomene astronomice: „rugina soarelui” sunt petele din Soare care, după cum se ştie, au fost observate prima dată de Galileo Galilei în anul 1610, iar „al unsprezecelea an” reprezintă ciclul solar, adică depinde cum privim lucrurile: intrevalul dintre anii când soarele are cea mai multă „rugină” pe el (maximul de pete solare) sau intervalul între anii când soarele are cele mai puţine pete (anul soarelui calm).

Întrucât pe teritoriul ţării noastre au existat în secolele XVI-XIX observatoare astronomice la Oradea, Cluj, Alba-Iulia, Cotnari, care însă au funcţionat scurte perioade de timp, ceea ce nu le putea permite observarea ciclului solar de 11 ani, şi cum numai preoţii geto-daci au avut la dispoziţie o perioadă mai mare de timp, cca. anul 60 î.Hr. până la 106 d.Hr., deci 166 de ani, timp în care putea fi observate 15 cicluri solare, m-au determinat să emit această ipoteză îndrăzneaţă: preoţii geto-daci cunoşteau petele solare şi ciclul solar de 11 ani, două fenomene astronomice descoperite cu peste 1600 de ani mai târziu în cazul petelor solare şi peste 1800 de ani mai târziu în cazul ciclului solar.