GORGANELE PELASGE 

 

La gorganele pelasge nouă ulmi cresc în mănunchi,

La altaru-umanităţii cu smerenie-n genunchi.

Pasărea măiastră Gaia, lin trecând augustul prag,

Luminând templele lumii, ale-imperiului pelasg;

 

Luminând civilizaţii ce n-au cunoscut hotar,

Unde Sfinxul, zeul sacru, dăinuieşte milenar.

Străbătându-le fiorul de legendă şi de mit

În pământul ce Pelasgii cu crez l-au împărtăşit.

 

Dăinuind de limba priscă, limba lumii de-nceput,

Ce în harta omenirii într-un fel tainic s-a vrut

Când, chiar Daos cu o rază adevărul a durut.

 

O, diluviană limbă, se arată pe deplin

Cu memoria-i divină şi cu logosu-i divin,

Unde regii de cuvinte vin şi-mbătrânesc puţin. 

 

DAKSHA 

 

Din mitul tău o, Daksha mi-am zămislit puterea

Am coborât în şesuri cu Decebal, bun frate.

Ba, i-am băut din ceaşca dacică, durerea

Cu moşul Burebista am revenit din moarte.

 

Cu davele-n auzu-mi: pietre-n ruine-oculte,

O scuză în afară: Măreţul, este treaz,

La gură-şi duce-un deget ca Vântul să-l asculte

Şi să nu-l simtă Timpul că-şi spală un obraz.

 

La Sarmizegetusa respiră uda iarbă

O, dacii ţin pe umeri pământul lung şi lat.

Vezi, Babele descântă şi Sfinxul se întreabă

 

De tainele gândirii ascunse-n grai curat,

Când Omul, zeul munţilor, îşi şopteşte-n barbă

O, începutul lumii din Daksha a plecat.

 

 

NOI, DACII

 

 

Bucăţi de carne-am rupt din noi şi dave am zidit

Să umilim năpasta sciţilor din răsărit.

Din sud vin Perşi,-i auzim pe sub troianul val

Cum culcă grâul la pământ cât Getul pe un cal.

 

Se-ntrec Bastarnii peste văi, vin dinspre Ursa, vin,

Pocal de-argint şi de pământ să bea cu sânge plin.

Iar Celţii, aurul din munţi, ţesut în ii şi-n gând,

Doar cimitire ne-au lăsat cumva prin noi trecând.

 

Şi paşii-imperiali trec Istrul şi supuşi ne vor,

Surpând cetăţi, în brazdă-aruncă sarea lor

Să prindă rădăcini de cât pustiul ce l-au pus.

 

Au încercat noi ordini şi noi legi de-nvingători,

Deşi avem acelaşi Moş străfulgerat de sus,

Triumfători venind din ev treptat ni s-au supus.

 

 

KEOPS ŞI SFINXUL

 

 

Când, piramida, Keops o înalţă

La Kogaion vrea zeilor s-o-nchine

Şi Sfinxului stăpân pe înălţime

Şi, la Seninul cu ascunsa-i faţă.

 

Uimit de-un trup de lup cu cap de rege,

Uimit de Babe, zei.ascunşi în piatră,

Cu vântul mitic şi fugar ce latră

Vrea taina Sfinxului a o-nţelege,

 

Pe Omul împietrit şi prins în stâncă,

Lumina; forţa ce-l sculptează încă-

De plai furat de haru-i de podoabe.

 

Un cap de faraon gândirea-i soarbe

Dus în extaz şi de mireasa dacă,

Surprins, vrea Leul lui ca Sfinx să-l facă.

 

 

SFINXUL

 

 

Din Etrusci se trag Romanii, din Iliri făcându-şi nume,

Din dardanu-Enea, fala. Arta forţei se impune

Învăţând să cucerească, ucigând pe cel ce cade,

Ucigând şi libertatea cât ar fi de cumsecade.

 

Ajungând cei răi de unde cei mai buni cândva plecară,

Păstoritu, agricultura devenindu-le ocară.

Munţii întăriţi cu ziduri dărâmând Rotonda Mare,

Temple ce nu au Mayaşii, ce Egipetul nu are.

 

Făurindu-şi zei din regii daci şi un imperiu

Şi suind în darul limbii oratori, poeţi de geniu.

Noi, frumoasa limbă dacă, o iubim şi-acum cu dare,

 

Moşii ne-au lăsat-o-n mituri, în legende şi-n cântare

Şi în legi nescrise,-n datini, de la început de lume.

Noi, în munţi mai suntem Sfinxul, ce oracolul îşi spune.

  

BLESTEMUL DACILOR

  

Când demn păşesc în marea sală din palat

Îl văd pe David stând pe tron îngândurat

Mă-nchin sfios urmat de un ales cuvânt

Ce din Scriptură getă un mugure a frânt.

 

O, steaua voastră David e de pe la noi,

E semnul sacru dacic şi după apoi,

Ce luminează templul argintat de paşi

Ascuns în peştera din Munţii Făgăraş.

 

Şi svastica lui Hitler e un ritual

La dacii cei de munte. Devenind banal

În mitul blond, germanic. Noi l-am scris în piatră

Ca: Artă din credinţă, din credinţă artă.

 

„Din vremurile sacre toate-aceste semne

De-s dacilor furate,-n veci vă sunt blesteme.”

 

 

IO, ORDINUL GEŢILOR

  

Vezi, IO e un nume ascuns al lui Ianus,

La Dacii cei fără de moarte-a fost rege

Şi preot, chiar zeul, supremul, al Romei,

Ce-n peşteri solare cuvântu-nţelege.

 

Iar I, e chiar primul lui nume,-nceputul

Ce-i axul în Cosmos şi axul Luminii,

Ce-l face să creadă că lumea începe

Cu Dacii cei sacri. Cu Roma spun unii!

 

Dar Roma-i cetatea avidă de glorii,

Ce locul îşi caută şi-un nume şi fală

Destine să soarbă din preajma culorii,

Că-i mâine, că-i forţă şi că-i colosală.

 

Vezi, IO, e un nume ascuns al lui Ianus,

La Dacii cei fără de moarte-a fost rege.

  

TEMPLELE SOLARE 

 

Când soseşte echinocţiul Soarele răsare-n larguri

Şi-n Rotonda Mare trece printr-un şir îngust de praguri,

Ca o vie fortăreaţă desluşeşte calendarul,

Când atâţia stâlpi stau roată câte zile are anul.

 

La solstiţiul iernii Dacii cu săgeţi trăgeau în nouri

Să-i împrăştie, să nască lumina în lungi ecouri,

Umbra stâlpului în cheia arcului frumos să cadă,

Care la solstiţiul verii punct la zero se înnoadă.

 

Dacii desluşit-au legea, legătura dintre stele

Şi pământ. Acum Zalmoxe a îmbătrânit de ele.

Templul soarelui cu şase raze negre şi-albe şase

Pentru jertfa regii dacici mitic rostu-i învăţase.

 

Umbra streaşinei când cade pe troienii stâlpi de piatră

Dacii ştiu exactă ora. E ştiinţă dar şi artă. 

 

KOGAION

 

Vârful OMU!.. MAGU`NŢELEPCIUNII. Doarme.

De milenii-ncoace şi luminii-i foame.

Sfinxul se trezeşte-n urletul de fiară,

Capu-i cap de rege, sacru-i mă-nfioară.

 

Smulge zei din stâncă, abisuri ce se caină,

Dăinuie-n credinţă-n munţii-atinşi de taină.

Keops bate drumul vrând să-l înţeleagă,

Să-i afle minunea Sfinxului întreagă.

 

Şi-i de lup făptura,-nconjurat de Babe

Şase, şase, şase şi horiţe de roabe

Coborând din astre pe fire de aur.

Kogaion trăieşte geniul lui de faur.

 

Şi-nceputul lumii, schimbarea-i la faţă.

Nemurirea-i taina. Dacii o învaţă.

  

LIMBA MEA

 

La Poartă sărutul amiezii... Înfruntă

Danubiu ce curge-n grandoarea tăcută,

Cu cioburi de vase cultura Vădastra,

Iubeşte pământul, tăcerea aceasta.

 

Alutus, ca Maris în calea ta du-te

Şi frate şi geamăn din creastă de munte,

Străbate pământul şi Dacia toată,

Cu Tisa, Hipanis, cu mările roată.

 

O, Dacii, vin către trăirea-mi ca magii,

Cu limba lor priscă strămoşii pelasgii;

Seneca, Vergiliu o uită, de-aceea

O cântă cu dare Orfeu şi Eneea,

 

Scorillo o scrie, chiar Ştefan şi Bunul

Şi mitic poetul ce-n lume-i doar unul.

 

 

GRAIUL MEU

 

Limba mea ardentă, simplă să nu mire.

Unde-s sacerdoţii ce i-au dat mărire?

Pură de vechime şi cu geniu scrisă,

Suie cu nobleţe-naltul razei însă.

 

Zboară de candoarea frunţilor cu dare,

De sacralitatea artei care doare,

Nu de fala Romei. Azi e-n pragul zero

Limba ce-a vorbit-o şi a scris-o Nero.

 

Şi Ovidiu getic, miticul Horaţiu

Ce în glosa vremii i-au iubit nesaţiu.

Blânzi în seri cu lună umbre-mi bat în poartă

Şi-mi vorbesc sub streşini cu-a lor limbă moartă.

 

Parcă e în graiul meu ascuns sub piatră,

Dus pe alte plaiuri şi bătut de soartă.