MAREA DIASPORĂ A GRAIULUI STRĂBUN

conf.univ.dr. Ion D. Dunăreanu 

            Fiecare mare civilizaţie care s-a rostuit în istorie a avut ca dimensiune şi componenţă definitorie un limbaj propriu, o modalitate sine-qua-non de comunicare între oameni.

            Potrivit unor texte străvechi, între mulţimea de civilizaţii care s-au perindat de-alungul timpului, unele au dispărut ca urmare a unor mari cataclisme sau evenimente de proporţii cosmice, care au provocat distrugerea, în cea mai mare parte, a infrastructurii, a bazei lor materiale.

            Cercetări recente, desfăşurate independent, par a da seama de faptul că o marea civilizaţie europeană, dispărută în urma Potopului ar fi avut drept locaţie arealul din jurul Mării-Negre şi Balcani, areal cuprinzând şi teritoriul actual al României.

            Din motive lesne de înţeles, nici o cercetare arheologică nu are vreo şansă serioasă de a reconstitui imaginea acestei civilizaţii.

            Există însă abordări care au posibilitatea de a aduce dovezi cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu oamenii acelor timpuri, fie înainte, fie după producerea cataclismului. Am în vedere cele spuse de Biblie, privitoare la avertizarea celor care meritau să afle mai dinainte ceea ce urma să se întâmple spre a se salva, sau unele vestigii care indică mari deplasări de populaţie pe Terra în urma Potopului , pe trasee care ar putea fi reconstituite.

            În sprijinul acestei ipoteze vin o sumedenie de dovezi oferite de cercetările de antropologie şi arheologie lingvistică.

            Timp de 15 ani autorul acestei lucrări a întreprins cercetări de profunzime, obţinând date de o acurateţe care nu lasă loc nici unui comentariu pieziş, referitoare la disiparea în spaţiul geografic al vechii Eurasii a unei limbi originare, comună tuturor seminţiilor care alcătuiau strălucita civilizaţie carpato-danubiano-pontico-balcanică.

            }n substanţa ei intimă, aceasta limbă pare a fi pelasgo-traco-getodaca. Fondul principal de cuvinte al acestui grai originar se află disipat în aproape toate limbile şi dialectele europene, care cuprind atât elemente pre-latine, cât şi elemente dacice. Cele mai frapante constatări privesc limbile scandinave( în special finlandeza şi suedeza), dar şi irlandeza veche, germana, engleza şi franceza, precum şi limbi ale populaţiilor din proximitatea vieţii înaintaşilor noştri- precum slovaca şi (mai tarziu) maghiara, respectiv limba romanes.

            Nu mai putin frapante sunt congruenţele lexicale dacoromano-chineze, -japoneze, -arabe şi -urdu, acestea indicând cu o înaltă probabilitate producerea cândva în trecut a celei mai mari diaspore umane.

            Autorul lucrării prezintă câteva eşantioane ale acestor congruenţe lingvistice, care vin în sprijinul ipotezei referitoare la primordialitatea civilizaţiei dacice şi originea pelasgo-traco-dacă a limbii române .