COGAION („CAP-DE-GAIE / GHION“) - SFÂNTUL MUNTE DIN CARPAŢII MERIDIONALI AI DACIEI 

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU 

Folclorul literar dacoromânesc / valahic, etnologia, mitologia, descoperirile arheologice din întreaga vatră a Pelaso-Thraco-Daciei (Dacoromâniei) pun în evidenţă numeroase mituri ale Gaiei / Pajurei-Zeiţă, sau ale Babei-Gaia, care au străbătut mileniile până la noi, pornind dintre orizonturile culturale ale anilor 10.000 şi 8175 î. H., atestate de picturile rupestre din Peştera Chindiei (de la Pescari-Orşova).

Reamintim că Pelasgi („stăpâni ai locului / pământului“) este numele celui mai vechi şi mai mare popor din Europa. Centrul lor religios-politic era în sacrul munte cu zece terase, Cogaion-Sarmizegetusa (azi „Muntele / Muncelul Grădiştii“). Destule milenii, dintre orizonturile culturale ale anilor 10.000 şi 8175 î. H., până în orizonturile cultural-civilizatorii ale anilor 5300 şi 5200 î. H., Pelasgii au fost politeişti; Cogaionul avea un panteon politeist, în „panoul central“ de credinţe / idei religioase fiind perechea primordială, Samasua (Samoş) / Soarele-Moş (Tatăl-Cer) şi Dakia / Dochia („Muma Pământ“), alături de care se releva perechea sacră secundă, So-Ares (Soare-Tânăr / Războinic, „fiul Cerului“) şi Utya (Ko-Utya) / Dochiana („Sora Soarelui“, „Spuma Laptelui“, „Luna“, Cosânzeana). Între orizonturile culturale ale anilor 5200 şi 1600 î. H., Pelasgii, îndeosebi cei din bazinul sacrului fluviu, Dunărea, au îmbrăţişat un tip de henoteism, care, din orizontul anului 1600, a permis Reforma Zalmoxianismului, trecerea la monoteismul Zalmoxiansimului. Prin Zalmoxianism, Pelasgii s-au divizat religios în Dax / Daci („Pelasgii sfinţi“, care cred într-un singur Dumnezeu) şi Thrax / Thraci (Pelasgii închinători la zeităţile din panteonul vechi, politeist, al Cogaionului, Pelasgii închinători la „idoli“ / „draci“), dar administrativ-teritorial, purtau numele provinciilor / „ţărilor de râuri / munţi“ de care aparţineau (aşa cum se constată că urmaşii lor trăiesc şi azi în România - Românii-bănăţeni, Românii-olteni, Românii-munteni, Românii-dobrogeni, Românii-moldoveni, Românii-bucovineni, Românii-ardeleni, Românii-maramureşeni, Românii-crişeni, Românii-bârsani, Românii-haţegani, Românii-gugulani - desemnând „Românii din jurul muntelui Gugu < Cogaion“ etc.). Etnonimul Pelasgi a evoluat în Belagi / Blachi, apoi în Vlahi. Aşadar, Vlahii, adică Dacoromânii de astăzi, câţi mai vieţuiesc în România, în Republica Moldova, în Ucraina, în Slovacia, în Ungaria, în Cehia, în Austria, în Slovenia, în Croaţia, în Bosnia-Herţegovina, în Muntenegru, în Serbia, în Bulgaria, în Turcia, în Grecia, în Albania etc., adică în vatra statului Daciei (Dacoromâniei), întemeiat de strănepotul regelui Decebal, Regalian (258 - 268 / 270), sunt urmaşii celui mai mare popor al Europei, semnalat de Herodot încă din zorii istoriilor. 

 

Fig. 1. Zeiţa-Gaie din Gaura Chindiei (sau Peştera Chindiei - com. Pescari, jud. Caraş-Severin, România) - desen rupestru realist-abstract / simbolic dintre orizonturile anului 8175 î. H.

 

În credinţa omului arhaic, craniul / capul sacru, sediu al sufletului / spiritului, ţinea de Samasua / Samos (Soarele-Moş / Tatăl-Cer). Corpul decapitat al eroului revenea Mumei-Pământ ipostaziată ca Zeiţă-Gaie / Pajură (ori Baba-Gaia, din mitologia dacoromână de azi), cea reprezentată - în spiritul „realismului“ abstract / simbolic - şi în Gaura Chindiei, peştera „pictată“ de lângă localitatea Pescari (judeţul Caraş-Severin / România), între orizonturile culturale ale anilor 10.000 î. H. şi 8175 î. H. (fig 1). Considerabile astfel de reprezentări „realist-abstracte / simbolice“ sunt şi în arta sacră a culturii Precriş (statuete, „mitograme“ etc.), ori, „mai realist“, într-o frescă, datând din mileniul al VII-lea î. H. (fig. 2), descoperită la Çatal Hüyük (Capadokia / „Capul Daciei“, din Anatolia / Turcia de azi), ţinând, desigur, de marea unitate culturală pelasgo-daco-thracică neolitică, frescă înfăţişându-ne divinitatea „cu mască de gaie / vultur“, înghiţind şi transportând capetele „morţilor“ / victimelor (cu sediul sufletului), dar numai perechi, după „ştiinţa“ Cogaionului, având în panoul central de credinţe / idei religioase perechea primordială, Samasua (Soarele-Moş / Tatăl-Cer) - Dakia (Dochia / Muma-Pământ). „Capetele-ouă“ se văd „destul de clar“ în pântecele puternicei divinităţi ascensionale.

 

 

Fig. 2. Zeiţă-Gaie / Pajură  înghiţind cogaionic „perechi de capete“ („soţ - soţie“), ducându-le întru reînviere, în ceruri, la Samasua (Soarele-Moş / Tatăl-Cer) - orizontul cultural al anului 6500 î. H.; detaliu din altarul / fresca de la Çatal Hüyük - Capadokia („Capul Daciei“) / Anatolia - azi, în Turcia.

 

În contextul acestor credinţe şi idei religioase, în cadrul ritului de consacrare, încă din cunoaşterea mitică / magic-totemică a Pelasgului dintre orizonturile anilor 10.000 şi 8175 î. H., muntele sacru, Cogaionul, se relevă ca munte al Zeiţei-Gaie / Pajure, al Babei-Gaia şi al fiului acesteia, Ghion.

În oronimul / mitonimul (hidronimul) pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromânesc-arhaic), Cogaion – ori Cogaionon, cum a fost înregistrat de Strabon, cu încă „o sufixare“ în mediu helladic - se disting – ca şi în consemnările din izvoare mai tardive ale mitonimului / oronimului (hidronimului) – elementele componente: Co- + -gai- + -on (Co- + -gai- + -on- + -on, Strabon).

Primul element formant, Co- / Ko-, constatat şi în „procliză“ („prefix“), din Cogaion, este frecvent întâlnit şi într-o serie „elitică“ / „regală“ de nume proprii, de mitonime etc., din limba pelasgo-daco-thracă / valahă (arhaica dacoromână) - Comosicua / Comoesicus (co-, „cap, conducător“ + -moesic-, „moesic“, „de Moesia“ + -a / -us; prin primul element formant, co-, se desemna capul – „regele“, „divinul“ / „sfântul“, „judecătorul suprem“, „unsul Dumnezeului Cogaionului, al lui Samoş / Soarele-Moş, sau Tatăl-Cer“, „marele înţelept“ etc.; prin al doilea element formant, -mos-, „moş“ / -moes- „moes“, „de Moesia“, era menţionat neamul, partea de neam / popor pe care o reprezenta în Cogaion / Sarmizegetusa, ţinutul - provincia / „ţara“ - puterii sale, adică partea sud-dunăreană, cunoscută sub numele de Moesia; pe secundul element formant s-au „altoit“, fireşte, sufixul, diminutival dacic, -ic-, şi „desinenţa“ dacică pentru masculin, -a - ca în Burebista, Decebala, bradua – „brad“, mendruta – „dăcin“ etc.), Cosinga / Cosingas, Cotiso / Coson (Cotisoni Getarum regi; Cosoni / Cosini Getarum regi), Kotys (dinastie de regi thraci: Kotis I, fiul lui Seuthes; Kotys al lui Rhoimetalkes) etc. -, cât şi în nume de plante medicinale - coicolida, cotiata etc. Co- / Ko-, evident, cu sensul de „capi“, „conducători luminaţi, veneraţi“ ai obştilor, ai corpurilor de oaste dacică, este întâlnit şi în pelasgo-daco-thracicul *comoes / comys (> comis), „cap-înţelept, de moş“, „comis“, cu forma de plural: comati / komathi (> comiţi, cu a > e > i şi t + i > ţ ; th = ţ); în Istoria Romană (LXVIII, 9, 1), Cassius Dio consemnează şi faptul că solia lui Decebal trimisă împăratului Traian era alcătuită din komthai / comati (< ko- / co-, „veneraţi / cinstiţi capi / comandanţi“, + -mthai „mţai“ / -maţi > -măţi > -moţi,  „războinici“, „oşteni“).

În oronimul sacru, în mitonimul Cogaion, observăm că elementul formant secund este -gai- / -gae- (-gei-) are convergenţă semantic-sincretică în Gaie („pajură“, „vultur“, „măiastră pasăre“, „Babă-Gaie“ etc.), zeiţă-pasăre, divinitate ascensională din panteonul pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromânesc-arhaic); şi acest element formant-secund s-a conservat ca „radical“ în cuvintele valahice / dacoromâneşti de azi: ghionoaie (cu sufixare dublă: arhaică, în -on; modernă, în -oaie; geonoaie, gionoaie, geunoaie, geuroane, gheonoare, gheunoaie etc.), gae / gaie, gai(u) şi ghion. Gae / gaie (pl. găi) desemnează înfiorătoarea pasăre răpitoare, „femeile foarte rele, lacome“, antrenând mito-semantismul sincretic de Baba-Gaia / Pajura (Gheonoaia). În ariile izolate (laterale) ale dacoromânei (valahei) – îndeosebi, în Banat –  gai(u) mai înseamnă „pădurice de şes, desiş“, „huceag“, „loc cu lemne rămase după defrişarea pădurii“. Prin atributul principal, zeiţa-Gaie din Cogaion, din Pelasgo-Daco-Thracia, se relevă drept „mare“ / „puternică“ divinitate ascensională; totodată, pasărea „stăpână a cerurilor“ este un „atacator înfiorător“; acest atribut din urmă s-a transferat şi Pelasgo-Daco-Thracilor din Câmpia Dunării şi de la vestul, nordul şi estul Mării Negre / Getice, cunoscuţi prin istorii (de la puternicul cult al Gaiei) sub numele de Gaeti / Geţi şi de Masa-Gaeti / Masageţi, divinitatea-pasăre fiindu-le protectoare teluric-celestă.

Gaie are statutul de cuvânt autohton, evoluând dintre anii 10.000 – 8000, din pelasgo-daco-thracă, o dată cu impresionantul cult al Gaiei, atestat de picturile rupestre din Peştera Chindiei (din provincia Banat-România), într-o constelaţie semantic-sincretică neasemuită, moştenită de limba română / valahă contemporană; cuvântul gaie îşi „revendică“ etimologia pelasgo-daco-thracă, prin bogata-i familie, prin bogăţia de franje semantic-sincretice neegalate / „nesatisfăcute“ nici în textele limbilor „moarte“ (latina, elina / greaca, slavona etc.), nici în limbile „vecine“ (de azi şi de odinioară) – bulgară, sârbă, lituaniană, polonă, rusă, ucraineană, cehă, maghiară, albaneză, germană etc. – şi nici în celelalte limbi romanice, în ciuda faptului că Dicţionarul explicativ al limbii române consideră cuvântul de «etimologie necunoscută» (DEX, 361). Şi „călătoria“ cuvântului gaie spre celelalte limbi a început din Pelasgo-Daco-Thracia / Dacoromânia spre celelalte limbi euro-indiene / indo-europene.

Prin alipirea sufixului pelasgo-daco-thracic / valahic (dacoromânesc-arhaic) -on la rădăcina gae- (gai-) / ghi- (ghe-) a rezultat gaeon (gaion) / ghion (gheon); în dacoromâna / valaha contemporană, -on – ca sufix augmentativ – este mai rar întâlnit, păstrându-şi oarecare frecvenţă în graiul bănăţean; în general, la cuvintele ce conţin acest sufix arhaic se simte nevoia unei noi sufixări; astfel, tot cu un augmentativ, -oi, a rezultat ghionoi, desemnând „bărbăţelul ghionoaiei“, ori „târnăcop“ (prin analogia dintre unealtă şi pliscul puternic al gaiei). Din legenda consemnată de Tache Papahagi (v. «Caietele Dacoromâniei», nr. 16 / 2000), se ştie că Ghion este fiul încredinţat morţii de către muma-i bătrână, neasemuit de rea, transformată în pasăre spre a-şi urma căutarea „mioritică“, de Babă-Gaie / Gheonoaie. În limba pelasgo-daco-thracă / valahă de dinaintea anului 21 d. H., formanţii din mitonimul (oronimul / hidronimul) Cogaion se sudaseră şi „monolitul“ cuvântului înregistrat de Strabon îl determină, fireşte, pe ilustrul geograf antic – în spiritul „academic“ / „de cancelarie“ al limbii eline – să-i adauge pe cel de-al doilea -on, rezultând forma conservată şi transmisă prin Geografia sa: Cogaionon. Pe lângă faptul că -on ca sufix onomastic se află şi în numele autorului Geografiei, se cuvin alte câteva observaţii: a) în limba pelasgo-daco-thracă / valahă (dacoromână arhaică), -on ca sufix augmentativ „activ-restrictiv“ era aplicat în spirit elitic-divinatoriu: Charnabon – rege pelasgo-daco-thrac din secolul al V-lea î. H., menţionat de Sofocle în tragedia «Triptolemas», Moskon – rege pelasgo-daco-thrac din secolul al III-lea î. H. (Basileos Moskonos), Coson – rege pelasgo-daco-thrac dintre anii 40 – 29 î. H.; mai rar, în toponime, hidronime, antroponime, apelative diverse etc.: Candaon, Dingion (alăturându-se variantei intermediare a mitonimului Cogaion / Cogion), Drongilon, Degistion, Strymon, Daunion, biston (neam pelasgo-daco-thracic; în Ţara Bistoniei, rege-poet era Cotys, cel elogiat de Ovidiu, în Scrisori din Pont) etc.; b) pelasgo-daco-thracicul (valahicul) sufix -on  s-a impus lumii greceşti prin fondul cultural-religios cogaionic, prin zei ca Apollon, Dionysos ş. a.; c) în sacrul alfabet pelasgo-daco-thracic transmis prin celebra lucrare, Cosmografia de Aethicus Dunăreanu / d’Ister (redactată în orizontul anului 400 d. H.), litera „deschiderii“ se numeşte alamon (A); d) în orizontul anului 372 d. H., -on, ca sufix „activ-restrictiv-augmentativ-divinatoriu“, îşi arată lucrarea în numele episcopului valah / dacoromân Betranion de Tomis, autor – alături de Sansalea de Museua şi Gutică de Dynogaetia – al Pătimirii Sfântului Sava la râul Buzău; în onomasticul Betranion se observă radicalul betran-, „bătrân“, „înţelept“ / „moş“ + suf. -on; în radicalul betran- se vede lucrarea legilor fonetice din „limbile-surori“, deopotrivă dinspre latinescul veterãnus (v- > b-, „căderea“ lui -e- secund şi a consoanei finale, -s, „amuţirea“ vocalei ultime neaccentuate, -u- într-un „-i- scurt-nazal“), cât şi dinspre pelasgo-daco-thracicul vatră, vectorizat semantic-sincretic în expresia a fi lăsat la vatră; având în vedere linia semantic-sincretică: bătrân / moş – moşâni, „chibrituri“ – vatră, „focul sacru“, moşilor revenindu-le paza focului de la Samoş (Soarele-Moş / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului), nu este exclusă formarea în limba pelasgo-daco-thracă a termenului betran / bătrân (înaintea latinescului veterãnus), din vatră + -on (> vătrăon > bătrăon > bătrân).

Privitor la Cogaionon, ultimul -on, alipit în spirit elin-academic, exprimă dorinţa geografului antic de a lămuri un ens / îns, „fiindul“ muntelui sacru din Dacia, al muntelui cu peştera sacră, iniţiatică / misterică, a lui Salumasua / Salmoş („Zalmas“ / „Zalmoxis“), „unsul“ (-lu-) Dumnezeului de Cogaion, Samasua / Samos (Soarele-Moş / Tatăl-Cer) pe pământ.

În multimilenara sa evoluţie, mitonimul - oronimul / hidronimul - Cogaion se înfăţişează: a) cu franje semantic-sincretice prezalmoxiene: 1) prin forma *Cogae – Capul Gaei / Babei-Gaia (Gheonoaia); 2) prin forma *Cogai – Divina / Sacra Pădure, ori Sfântul / Luminosul Plai (supra: gai – „pădurice, desiş“ / „loc cu lemne rămase după defrişarea pădurii“); 3) Sfântul râuleţ al (păduricii) Gaiei / Ghionului; b) cu franje semantic-sincretice vectorizate în Zalmoxianism: 4) Cogaion / Coghion (Co- + -Ghion) – Sacrul Cap al Gaiei / Sacrul Cap al Fiului Babei-Gaia (Gheonoaia).

Întrucât Cogaionul politeist (relevându-se drept Muntele Mare de la Sarmizegetusa, încă din orizontul anului 5900 î. H., potrivit cronologizărilor arheologice, ceea ce nu exclude existenţa „altor munţi sacri“, a „altor Cogaioni“, „cei mici“ şi „subordonaţi“, ai fiecărei „ţară de râuri / munţi“ din Dacia, „Cogaioni“ ce puteau fi şi în Bucegii cu Babele / „Sfinxul“, şi în Ceahlăul cu statuia Babei Dokia, şi în Munţii Apuseni cu Găina, „muntele înfrăţirii Valahilor şi al angajării logodnelor / nunţilor“, nu al „vânzării de fete“ - cum trâmbiţa iredentista propagandă maghiară interbelică, ba chiar şi în pitoreasca stâncă ţâşnind din valurile Dunării, Babacai / Babagai, adică stânca „Babei-Gaie“, de la Pescari-Orşova, din faţa peşterii Gaura Chindiei, cea vestită prin picturile-i rupestre dintre orizonturile anilor 10.000 şi 8000 î. H. - etc.), un Cogaion politeist având în „panoul central“, alături de „primele patru conducătoare“ (Samoş / „Tatăl-Cer“ - Dakia / „Pământul-Mumă“; So-Ares / „Soare-Tânăr-Războinic“ - Luna / „Sora Soarelui“, „Cosânzeana“), şi puternicul cult al Gaiei ca divinitate ascensională, a fost „secundat“ mai bine de patru milenii de un Cogaion „henoteist“ / „monoteist“. Şi în ultimă „instanţă etimologică / istoric-lingvistică“, în mitonimul / oronimul (hidronimul) Cogaion, era firesc „să slăbească“ primordialele „conexiuni“ dintre semnificant şi semnificat încât să poată permite „şi o deplasare de accent“, de la „sacrul munte al vechii capitale“, „cel interzis de Roma“, către „un nou sacru munte“, „cel permis“, imediat după distrugerea barbară a templelor de pe cele zece terase de la Sarmizegetusa lui Decebal (de la Grădiştea Muncelului) de către armatele imperial-romane, din ordinul împăratului Traian, şi după strămutarea capitalei Daciei pe Râul Mare - sub numele de Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Aşadar, în imperial-romanica nouă geografie religioasă a Daciei, Cogaion, „vechiul munte sacru“, a putut deveni ca „semnificat“ drept „noul munte sacru dintre izvoarele Râului Mare“ şi ca „semnificant“ - într-o „primă fază“ - Cuguion - „cucuion“, „un mare cucui de piatră pe tâmpla Ţării -, prin închiderea vocalelor - cea mijlocie posterioară, -o-, şi cea deschisă-medială, -a- - în posterioara labială -u-, spre a se înfăţişa apoi ca „în faza de astăzi“, prin continuarea lucrării legilor lingvistice atât prin sonorizarea iniţialei consoane oclusive postpalatale-surde, K- / C- > G- (îndeosebi, sub influenţa vocalei de maximă apertură din silaba a doua), cât şi prin apocopă (-ion), drept Gugu, munte (cu înălţimea de 2297 m) care are toate „sacrele atribute“, inclusiv „misterioasa“ peşteră - de la altitudinea de 2110 m - cu o intrare megalitic „amenajată“, azi obturată de «câteva blocuri neregulate căzute», permiţând totuşi a te strecura într-o sală cu lungimea de 10 m, cu lăţimea de 2 metri şi cu înălţimea de 3 m.