TREI PLANTE MEDICINALE DIN FARMACIA SARMIZEGETUSEI: ANIARSEXÉ – ARNIÍCSE / ARNICĂ (ARNICA MONTANA), BRADUA – BRAD (ABIES ALBA) ŞI DACINA / MENDRUTA – DĂCIN / MĂNDRUŢ (LARIX DECIDUA)

 

Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU 

Un rol fundamental în farmacia Cogaionului l-au avut plantele. Prin medicii militari daci de pe calea spirală-planetară întru Samasua / Samoş („Tatăl-Cer“ / „Soarele-Moş“, „Dumnezeul Cogaionului“, confundat mereu de către istorici cu „omul lui Dumnezeu pe pământul Daciei“, regele-zeu-medic, Salumasua > Salmoş > „Zalmas“ / „Zalmoxis“), dar mai ales prin dacii-medici-militari / războinici „angajaţi“ în puternicele armate antice de pe traseul civilizatoriu-zalmoxian, renumele unor plante medicinale din Cogaion (Sarmizegetusa) s-a propagat în mai toate ariile culturale, în primul rând, în Eurasia. În armata imperial-romană, imediat după cucerirea Daciei lui Decebal, împăratul Traian a încadrat 50.000 de soldaţi daci; realitatea pare a fi alta, dacă avem în vedere informaţiile „de la faţa locului“, ale cronicarului medic-militar-zalmoxian, Criton, Valah / Dacoromân din Macedonia, angajat de împărat ca „medic personal“, care  l-a însoţit în campaniile din Dacia Decebalo-Traiană: «După ce (a cucerit şi din Dacia Nord-Dunăreană şi după ce) l-a înfrânt pe regele Decebal, puternicul Traian a adus Romanilor 5.000.000 livre de aur, o cantitate dublă de argint, în afară de cupe şi lucruri de mare valoare, depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme, şi peste 500.000 de bărbaţi cât se poate de potriviţi pentru luptă, împreună cu armele lor…» (Fontes, I, 507). Acesta este un „fragment“ din lucrarea lui Criton, Getica, păstrat la Ioannes Lydos (490 – 565), în Despre magistraturile Statului Roman (II, 28 – apud Fontes, II, 493), deoarece şi această lucrare „a fost pierdută“ („sistematic pierdută“) de secolele dinspre noi; alte fragmente transmise din Getica lui Criton grăiesc şi despre medicina zalmoxienilor: «iar Criton, medicul împăratului Traian, vorbeşte nu numai de arta vindecării la Geto-Daci, ci şi de o întreagă reţea de „flori ale câmpului şi plante ale pământului“ pe care le foloseau „tămăduitorii“ Marelui Preot Deceneu…» (DDog, 154; v. / cf. AÎl, 33; VMg, 851 sq.; PCa, 1 sqq.; MIMp, 210 sqq.). Plantele medicinale din Dacia erau căutate / apreciate în lumea greco-romană cu mult înainte de căderea Sarmizegetusei (iulie-august 106 d. H.), cel puţin din „secolele lui Platon“ (al V-lea şi al IV-lea î. H.). Această realitate l-a determinat pe medicul militar din armata Imperiului Roman de pe vremea împăratului Tiberius Drusus Claudius (41 – 54 d. H.), Pedanios Dioscoride, alcătuind – în orizontul anului 50 d. H. – lucrarea-i De materia medica (Despre mijloacele / materia de tămăduire), „în cinci cărţi“, să acorde mare atenţie şi unui număr considerabil de plante medicinale, utilizate de medicii militari daci-zalmoxieni, bineînţeles, înregistrând şi numele din limba dacică al acestor plante, limba dacă din aria Cogaionului / Sarmizegetusei (Carpaţii Meridonali – România). Plantele medicinale dacice şi reţetele lor tămăduitoare erau foarte importante nu numai pentru Dioscoride ca medic din armata romanic-imperială, ci şi pentru ceilalţi medici-militari ce nu proveneau din Dacia; şi, mai întâi, erau deosebit de valoroase pentru menţinerea sănătăţii armatei, a capacităţii ei de luptă. După aproape două mii de ani de la scrierea lucrării lui Pedanios Dioscoride, De materia medica, încurajează zâmbetul eforturile unor lingvişti / istorici (din secolul trecut şi din cel prezent) aflaţi „în solda recentelor“ imperii, îndeosebi ale istoricilor / lingviştilor „stalinişti“, care pun la îndoială valoarea documentară a acestui „dicţionar de plante medicinale dacice / valahice (arhaic-dacoromâneşti)“ spre a nu se releva şi astfel adevărul că poporul Pelasgo-Thraco-Dacilor / Valahilor (Dacoromânilor / Românilor), cel cu ştiinţa de a se face nemuritor – are acumulată o experienţă socială / istorică de o impresionantă vechime, de peste zece milenii: «…cele mai multe sunt apelative pentru plante medicinale insignifiante, a căror determinare botanică nu este totdeauna sigură…» (W. Tomaschek, Viena, 1893 – TDaTh, II, 24; cf. RLtr, 44); „savantul vienez“ din Imperiul Austro-Ungar considera că medicul militar imperial-romanic, Dioscoride, autorul lucrării De materia medica, apreciată nu numai în antichitate, ci «foarte căutată în tot evul mediu până la începutul epocii moderne (Fontes, I, 381), se ocupa de „plante medicinale nesemnificative“ ca şi cum sănătatea unei armate ar fi fost fără vreo importanţă în vreun imperiu; «din cele 40 de nume dace care apar în listele de sinonime ale lui Dioscoride, 8 (adică 20) sunt latine (…), 5 (12,5) sunt greceşti (…) şi 27 (67,5) sunt daco-thrace (…); listele lui Pseudo-Apuleius au 32 de apelative dace, din care 9 sunt latine (…), 8 greceşti (…) şi 15 daco-thrace (…); astfel, în intervalul de timp dintre alcătuirea listelor lui Dioscoride şi ale lui Pseudo-Apuleius, numărul plantelor daco-thrace a scăzut de la 27 la 15; în acest fapt pare a se oglindi procesul deznaţionalizării Dacilor, respectiv a Thracilor.» (D. Decev / Detschew, Sofia, 1929; republicat la Viena, în 1957 – DDPfl, 47 sq.; cf. DthS, 566 sqq.; RLtr, 46); I. I. Russu consideră – în faţa „statisticii lui Decev“, „interesantă şi instructivă“ – că «indiferent de procentajul numelor de plante ce pot fi considerate cu siguranţă ca dace (aparţinând limbii traco-dace), sigur este că ele trebuie să derive de la populaţia dacică din nordul Dunării (Dacia provincie romană între anii 106 şi 271), din al cărei lexic cotidian trebuie să fi făcut parte» (RLtr, 46 – „Dacia provincie romană“ = partea Daciei lui Decebal cucerită de împăratul Traian); Decev dorea să credem că medicul militar Dioscoride (atunci când făcea precizările, în De materia medica, că plantele aşa se numesc în limba dacică, „în limba Dacilor“ / „la Daci“, de unde puteau fi procurate „numai sub numele respectiv“, subliniind în multe cazuri şi „varietatea“, că altă raţiune nu aveau menţionările numelor respective, precizări nuanţate, până la relevarea paronimiei / sinonimiei, absolut necesare în aprovizionarea cu plante-„medicamente“ din aria Daciei cogaionice, pentru armata imperial-romană), nu cunoştea nici limba-i „maternă“, elina / greaca-veche, şi nici pe „cea paternă“, limba latină (ambele limbi sacre / oficiale în Imperiul Roman), spre a face deosebirea dintre numele greceşti / latineşti şi cele dacice. Dacă nu ar fi cunoscut latina, nu s-ar fi putut angaja ca medic militar în armata împăratului roman Claudiu; iar cunoaşterea latinei de către Dioscoride era net-superioară cunoaşterii acestei „limbi moarte“ de către oricare dintre cetăţenii secolului nostru, de pe întreaga planetă (căci pentru el latina era o limbă „vie“ / „vitală“); dar reprezentantul „direcţiei lingvistice: Moscova-Sofia“ avea în obiectiv aşa-zisa „deznaţionalizare a Dacogeţilor / Pelasgilor (Thracilor / Blachilor-Vlahilor)“, nicidecum adevărul despre limba dacică, ori despre dacoromâna arhaică (sau adevărul că, între multe altele, din dacicul nume de plantă dielleina a rezultat cuvântul de azi, ţelină, împrumutat şi în limba bulgară, de prin secolul al VIII-lea, când bulgarii s-au aşezat – prin voinţa Imperiului Romano-Bizantin – în Dacia / Dacoromania Sud-Dunăreană). «Numele dace de plante, păstrate în scrierile de botanică medicinală ale lui Dioscorides şi Pseudo-Apuleius, formează o categorie deosebită de cuvinte, destul de numeroase, dar de valoare lingvistică redusă, căci foarte puţine pot fi explicate etimologic, multe fiind corupte…» (I. I. Russu, Bucureşti, 1967 – RLtr, 43) ş.a.m.d. (cf. BolS, 1927; BasmL, 1938; MihL, 1938; BorD, 1943; GDdak, 1964; REtn, 1981; BVoc, 1983); „coruperea“ cuvintelor dacice / thracice din manuscrisele lucrării lui Dioscoride nu era „specială“, „mai mare / mică“ decât cea din cazul celorlalte opere-manuscrise transmise spre vremurile noastre, până la inventarea tiparului, prin şcolile de copişti de pe lângă lăcaşele de cult (abaţii, mănăstiri / biserici etc.); „greşelile de la copierea unui manuscris“ („coruperile de cuvinte“, căci despre ele este vorba) erau atunci aşa cum sunt „greşelile tipografice“ din zilele noastre, „greşeli“ care nu au anulat vreodată valoarea  documentelor tipărite. Medicul militar imperial-romanic, Dioscoride, a transcris / „transliterat“ numele dacice de plante medicinale cu multă grijă, atent „la varietate“, la „sacrele perechi“ vegetale (de „mare-mic“, „masculin-feminin“, „alb-negru“ etc.), de sub pecetea Zalmoxianismului (ordinea „sacrei perechi“ din Zalmoxianism se vede şi astăzi în universul valah / dacoromânesc, de la numele-perechi de râuri / munţi – Someşul Mare / Mic, Crişul Alb / Negru, Olt / Olteţ, Muntele Mare / Mic etc. – la numele-perechi de localităţi, de plante, de constelaţii etc. – Răcarii de Sus / Jos, Brădeştii din Faţă / Dos, Brad / Brădiliţă, sau Brad / Brădoc, Brei / Bree, Usturoi / Usturoaie, Carul Mare / Mic etc.), întrucât: a) de proviziile de plante medicinale – provizii făcute şi din Dacia Nord-Dunăreană – şi de calitatea / „exactitatea“ lor, de buna cunoaştere / catalogare a „valenţelor“ lor tămăduitoare, depindea refacerea capacităţii de luptă a armatei; b) trăind la Roma ca vestit medic, un tratament „greşit“ la curtea imperială, cu altă plantă procurată / adusă şi neverificată / netestată, în locul celei solicitate, desigur, ar fi fost prea riscant, nu numai pentru că l-ar fi pus pe Dioscoride într-o „lumină nefavorabilă“, ci şi pentru că l-ar fi supus pericolului de a pierde „întreaga-i lumină“. Cel puţin, cât a existat Imperiul Roman, copiile lucrării lui Dioscoride  s-au făcut cu atenţia cuvenită, din raţiuni similare; lucrarea fiind mult-căutată peste secolele evmezice, atenţia copiştilor nu putea fi cumva „redusă la zero“. Trebuie apreciate şi eforturile din secolele imediat-următoare scrierii lui Dioscoride – începând cu  medicul militar Apuleiu („Pseudo-Apuleius“) – de a îmbogăţi / „actualiza“ lucrarea, în concordanţă cu evoluţia limbii dace, sau valahe / dacoromâne, deoarece importanta sursă de plante medicinale pentru armata imperial-romană rămăsese tot în Dacia. Numele de plante medicinale din Dacia, de pe vremea lui Dioscoride, se transformaseră, fireşte; legile fonetice îşi arătaseră lucrarea şi în numele de plante medicinale înregistrate din documente (izvoare) zalmoxiene de Dioscoride. Medicul militar, Apuleiu („Pseudo-Apuleius“), cunoscător de fineţe al limbii dace / valahe arhaice, cum numai un născut în Dacia / Dacoromânia („după toate semnele“, în dava / municipiul Apulum / Apulla – Alba Iulia de azi –, de unde-i provenea numele, Apuleiu, confundat cu al romancierului latin, Apuleius, care a trăit între anii 125 şi 170 d. H.), cu „gustul ştiinţei de a se face nemuritor“, la câteva secole după Dioscoride, în orizontul anului 400 d. H., a actualizat („redactat“) în limba latină, din raţiuni medical-militare, un Herbarius (Pseudo-Apulei Platonici Herbarius), pornind de la un manuscris grecesc, sau latin, al anazarbianului, şi a adăugat în „textul dioscoridic“, unde era cazul, „sinonimul“, „noua înfăţişare a semnificantului dacic“ notat cu secole mai înainte de Dioscoride (căci limba Pelasgo-dacilor din secolul lui Dioscoride era limba vie, valaha din vremea noului medic militar, Apuleiu / „Pseudo-Apuleius“), lucrarea legilor lingvistice relevându-se firesc, ori a recomandat / înregistrat alte nume din „sacrele perechi de plante medicinale“, din Dacia / Dacoromânia Nord-Dunăreană, căci în acest sens era „autorizat“, venea „de la sursă“, plante pe care le-a considerat după salmoşieni (ori ca zalmoxian) tot aşa de importante, cu efecte tămăduitoare asemănătoare. Unii cercetători consideră că lucrarea lui Dioscoride «a fost tradusă în limba latină în secolul al V-lea» (Fontes, I, 381), deşi pare în firea lucrurilor o versiune latinească a lui Dioscoride însuşi, în calitatea-i de medic militar imperial-romanic. Alţi „dioscoridologi“, «după cercetări îndelungate, mai ales din partea lui Wellmann», apreciază că „adaosurile“ de cuvinte / nume (dacoromâneşti-arhaice) de la Apuleiu / „Pseudo-Apuleius“ sunt «făcute spre sfârşitul secolului al III-lea, în manuscrisul copiat în noi ‘ediţii’»; «sinonimele dace erau luate dintr-un glosar botanic care avea în bază o scriere a lui Pamphilos»; ori că «în textul (latin) al lui Pseudo-Apuleius, intercalările de sinonime dace s-au făcut (după opinia editorilor Howald şi Sigerist) dintr-un glosar botanic din secolul al IV-lea» (RLtr, 45).

 

ANIARSEXÉ – ARNIÍCSE / ARNICĂ (ARNICA MONTANA)

 

În orizontul cogaionic / sarmizegetusan al anului 50 d. H., Dacii desemnau planta medicinală, cunoscută sub numele ştiinţific, Arnica montana, prin cuvântul compus Aniarsexé din aniar-, „auriu“ / „galben“, „de-arnici“, + - sexé, „garofiţă“, „sexiu“, „săxâie“; traversând perioada de bilingvism dacico-latin, aniarsexé (aniarsecsé – pentasilabic: à-ni-ar-se-xé) s-a înfăţişat mai întâi în valahic-arhaicul arnăiexé (arniăecsé – tetrasilabic: ar-niă-sec-sé), prin metatezarea lui -r-, prin sinereză (i-a / -iă-) şi „închiderea“ diftongului (-ia- / -iă-); semnificantul s-a metamorfozat mai departe, în lucrarea firească a legilor fonetice şi a „spiritului economic“ al limbii pelasgo-daco-thrace /valahe (dacoromâne), prin „sincoparea“ silabei repetate  neaccentuate, -se-, şi prin „închiderea diftongal-anterioară“ (-iă- / -ie- / -ii-), devenind arníecse / arníicse (trisilabic: ar-níic-se); avem în vedere şi faptul că elementele formante – aniar- / arnia- (*arnioax: rad-arni- + suf. -oax > arnioac', arnioc', arnici) şi -sexé (> sexíe / săxíe, „garofil“), erau înrâurite şi dinspre „metamorfozele“ înregistrate în circuitul lor independent (ca de exemplu, floare şi soare, din floarea-soarelui – Helianthus annuus, în dacoromâna contemporană); tot în valaha / dacoromâna arhaică, înainte de „limpezirea genurilor la arbori / arbuşti, erbacee“ şi mai devreme de „ultimul val de goţi“ ce a „traversat“ Dacia / Dacoromânia, împrumutând şi cuvântul („spre a-l proiecta / projeta“ în limba germană), numele a devenit bisilabic: arnic („galben“, „auriu“, „ca soarele“, „arnici“), prin „monoftongarea“ lui -íi- în -í- şi prin „sincoparea“ silabei finale. Ca nume de erbacee, a primit desinenţa feminină, -ă, arnică (aşa cum se află în circuitul lexical contemporan). Semantismul-sincretic dacic s-a păstrat şi în spiritul zalmoxian al perechii arnic / arnici – arnică. Desemna arniciul – şi atunci ca şi azi – „fire fine de bumbac, vopsite în galben / auriu“ (cf. DEX, 53), „ca razele“ lui So-Ares („Soare-Tânăr / Războinic), ori ca în dominanta cromatică din curcubeu (a lui Samasua / Samoş – „Tatăl-Cer“, „Soarele-Moş“, „Zamoş“), pentru realizarea „motivelor“ florale şi geometrice ale realismului abstract, sau simbolic, de pe naţionalele costume cosmogenice valahe / dacoromâneşti. În ceea ce priveşte elementul formant dacic secund, sexé („frumos-ispititor“ / „zânos“), azi, se relevă în săxíu / săcsíe (-e-, la „detensionarea semantic-sincretică a triunghiului vocalic“ în traversarea perioadei de puternică înrâurire latină, a devenit -ă-; -é- „s-a monoftogat“ în -ie-, ori „s-a închis“ în -iu-, spre a reverbera semantismul masculin-dacic) „garofil“ / „garofiţel“. *Sexé – săxíe / săxíu (ca în graiul de azi al celor din Ţara Zarandului) – avea (are) ca sinonim caropíthla (garofiţel). Din pelasgo-daco-thracă / valahă (dacoromână), arnică – arnici, săxíe / saxâíe şi-au pornit „călătoria“ spre celelalte limbi balcanice, european-centrale, est-europene şi spre limba turcă etc.

 Aniarsexé – Arníícse / Arnică (Arnica montana), „auria-garofiţa-sălbatică“, din familia Asteraceae / Compositae, fitocenologic încadrată «în asociaţia vegetală Triseto-Polygonion bistoratae», cu areal europeano-siberian,cu bogată constelaţie economică – arnicea,  carul-pădurilor / zânelor, ciudă, cujdă, iarba-soarelui, podbal, podbeal-de-munte, roit, ţâţa-oilor etc. (cf. PUn, 37 / PMTM, 272; PR, 98; CHS, 53; TZpl, I, II), este plantă «erbacee, perenă, hemicriptofită, mezofită, microtermă spre mezotermă, acid-neutrofilă, răspândită în regiunea subalpină, rar în zona alpină, prin fâneţe şi păşuni umede, prin poieni şi tufărişuri, în tot lanţul carpatic» (PUn, 37). Are rizom gros, din care pornesc rădăcini firoase, tulpină dreaptă, cilindrică, simplă (ramificată mai rar), înălţându-se între 50 şi 100 cm, cu o inflorescenţă terminală, frunze bazale în rozetă, ovale / eliptice, „sesile, glabre sau cu peri aspri“, şi frunze tulpinale mici, opuse, flori galben, în catalidiu (înfloreşte în lunile iunie-august) – cele „marginale, ligulate, cele centrale, tubuloase“, fructele fiindu-i achene păroase („cu papus aspru“). Se recoltează (în iunie-iulie) inflorescenţele (de îşi fac apariţia numai în anul al doilea de vegetaţie) cu „ligulele viu colorate, neofilite şi nefructificate“, uscându-se în straturi subţiri, la umbră, evitându-se «pe cât se poate transformarea florilor în papus şi desfacerea inflorescenţelor» (CGS, II, 158). Chimic, florile de arnică au în conţinutul lor ulei volatil („de culoare portocalie, de consistenţă semisolidă, cu miros aromat“; uleiul are timol, metoxi-timol, izobutiratul timolului, dimetileterul timo-hidrochinonei şi alte terpene; „consistenţa semisolidă este dată de n-triacontan şi esterii volatili ai acizilor graşi, palmitic, lauric, oleic“ – ibid.), substanţe sescviterpenice (arnifolina, pseudoguianolida, helenalina şi acetatul de hidrohelenalină), triterpene pentaciclice (arnidiolul / arnidendiolul, faradiolul, taraxsterolul, fitosteroli) etc. (cf. PUn, 37 / CGS, II, 159).

 

Fig. 1. Aniarsexé – Arníícse / Arnică (Arnica montana).

 

 Dinspre medicina zalmoxiană, se recomandă în  uz intern:  antidiareic şi  cicatrizant: a) «infuzie, din o linguriţăde pulbere de flori peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă fierbinte; se lasă acoperită 15 minute; se strecoară; se bea cu înghiţituri rare»; b) «pulbere de flori, se ia câte un vârf de cuţit pe zi» (PUn, 37);  contra diareei: decoct, «din 3 linguri de pulbere de rădăcină la o cană cu apă rece (200 ml); se fierbe 5 minute la foc domol; se lasă la răcit 10 minute; se strecoară; se bea încet, cu înghiţituri rare»;  pentru acţiune sedativă, liniştitoare: «tinctură din 50 g de flori la 250 ml de alcool de 70º; se lasă la macerat 48 de ore; se strecoară; se iau 10-20 picături dimineaţa şi seara» (cf. VTL, 64);  în reumatism cronic: «infuzie, din o linguriţă de amestec în părţi egale de flori de arnică şi frunze de nalbă, peste care se toarnă o cană de apă clocotită (200 ml); se lasă acoperită 15 minute; se strecoară; se bea încet, cu înghiţituri rare»; şi  în uz extern:  în laringite, traheite: «infuzie, din 1 – 3 linguriţe de flori la o cană cu apă în clocot; se lasă acoperită 15 minute; se strecoară; cu soluţia obţinută se face gargară de mai multe ori pe zi, la 3 / 4 ore, din care una înainte de culcare»;  pentru tratarea contuziilor: «tinctură, din 20 g de flori la 100 ml de alcool; se lasă la macerat 10 zile; se strecoară; se iau 10 ml de tinctură şi se diluează în 100 ml de apă de plumb; se aplică pe locul afectat comprese» (cf. VTL, 64);  pentru tratarea rănilor (plăgilor): «pansamente, cu 10-20 ml de tinctură la 100 ml de apă distilată; spălături locale şi badijonări cu 10-20 g de tinctură diluată în 100 ml de apă distilată; stimulează circulaţia periferică şi refacerea ţesuturilor» (PUn, 37). Supradozarea «dă tulburări digestive şi inhibă reflexele medulare». Arnica / Aniarsexé (Arnica montana) avea un rol fundamental în scenariul misteric / iniţiatic al trimiterii Mesagerului-Celest: în acest sens grăiesc şi cercetările în domeniul fitochimiei / fitoterapiei: «componentele terenoidice ale uleiului volatil exercită acţiune antiseptică, antiinflamatoare şi de stimulare a formării ţesuturilor de granulaţie; poliinele sunt responsabile de acţiunea bacteriostatică şi fungicidă, iar acizii polifenolcarboxilici de cea coleretică, antisclerotică, antiinflamatoare, colagogă; acţiunea antiinflamatoare se mai datorează prezenţei carotenoidelor şi ionilor de mangan; derivaţi flavonici sunt diuretici şi hipotensivi, iar alături de procianidoli contribuie la mărirea vitezei de irigare a coronarelor, dezvoltând totodată efecte inotrop-pozitive şi cronotrop-pozitive;  reglarea irigării coronarelor se aseamănă cu cea exercitată de preparatele de Crategus, arnica fiind considerată ca al doilea produs vegetal, după păducel, eficient în tratamentul insuficienţelor coronariene cu sau fără pectorală (...);  intern, preparatele de arnică (infuzie, tinctură, extract uleios) sunt recomandate în colaps circulator, hipertensiune şi ca stimulent respirator, ca vasodilatator coronian şi chiar ca antisclerozant cerebral (...);  în aplicarea externă a preparatelor de flori de arnică pot apărea iritaţii, dermatite de contact cu formare de vezicule, edeme, la persoanele sensibile; personale care fac alergii de contact la unele plante ca dalia, crizantema, coada şoricelului, aproape sigur că vor fi sensibile şi la arnică; responsabilă de acţiunea alergizantă se pare a fi helenalina; arnica este, de asemenea, folosită şi în medicina veterinară empirică, extern, în tratamentul plăgilor atone»  extern, în tratamentul plăgilor atone» (CGS, II, 160 sq).

 

BRADUA – BRADU / BRAD (ABIES ALBA)

 

     Din dacicul Bradua – desemnând Abies alba (rad. bradu- + -a – bhre-dh-, „vârf, ghimpe, ţep, colţ“ – cf. REtn, 118 / 268 s.q.; BVoc, 44), a rezultat, prin apocopă, Bradu / Brad. În aria Daciei (Dacoromâniei), Bradul (Abies alba) era / este axis mundi. Aici, Cultul Bradului se relevă dintre orizonturile culturale / civilizatorii ale anilor 10.050 – 8175 î. H., după cum atestă „picturile rupestre“ din Peştera Chindiei (com. Pescari, jud. Caraş-Severin – cf. CMARPR, 74); se constituie într-o dimensiune pelasgo-thraco-dacică (dacoromânească) a existenţei, peste neolitic, epoca metalelor, antichitate, Evul Mediu, până în contemporaneitatea celor ce mai cred în adevărul din expresia a fi drept ca Bradul (cf. GCiv, 66; VMR, 90; EICR, II, 155; T, VI – IX). La Daci (Dacoromâni), bradul, arbore cosmic – împlântându-şi vârful în Primordial-Celesta Mare Roşie – era / este osia celor nouă ceruri. În onomastică, numele sacrului arbore – bradua / bradu – nu putea fi purtat decât de un bărbat înţelept, falnic, demn (în înţelesul de azi al expresiei drept ca bradul); această „realitate“ se certifică din şi de dincolo / dincoace de Tabula cerată din 20 mai 164 d. H. de la Alburnus Maior (Roşia Montană), din Dacia Aurului Ardelenilor (Dacia Arutelensis – cf. TTab, 2). În sacre „binoame“ de plante medicinale salmoşiene, cogaionice / sarmizegetusane, se ivesc prin milenii perechile (de alb-negru): Bradua / Brad (Brad-Alb – Abies alba) – *Bradila / Bradoax (rad. brad- + suf. -ila / -oax), sau *Mallaidua (din ma-, „mare“, + -laidua / -llaidua, „negru“, „lai“), Brădilă / Brădoac, Brădac, Molid (Brad-Negru – Picea abies); (de Vir / „Yang“-Femina / „Yin“) Bradua / Brad (Abies alba) – *Braduta / Braduelida (rad. brad- + suf. -uta / -elida), Brăduţă / Brădiliţă (Pedicuţă – Lycopodium clavatum); (perechea de mare-mic) Bradua / Brad (Abies alba) – *Braduela / Bradutela (rad. brad / u / - + suf. -ela / -utela), Brăduel / Brădel, Brăduţel (Brădişor – Huperzia selago).

    Bradua – Bradu / Brad (Abies alba), din familia Pinaceae, încadrat fitocenologic în Pulmonario rubro-Abieti-Fagetum, Fagion, având răspândire în toate zonele cogaionice / montane ale Daciei (Dacoromâniei), numit şi barădău, brad / brădac-alb, brad-nemeş, bread, buhaci, haşcă, hăciugă, pin-alb, porod etc. (cf. PUn, 48; SFI, 374), este «arbore conifer, megafanerofit, mezohidrofit, mezoterm, ombrofil, eurionic (amfitolerant), montan (colinar), alogam, indigen, puţin rezistent la ger şi la îngheţurile târzii, uşor vătămat de fum şi de gaze, întâlnit pe soluri profunde, reavene, fertile, în staţiuni adăpostite, la altitudinea de 600 – 1200 m în Carpaţii Orientali, la 700 – 1500 m în Carpaţii Meridionali, cu mare capacitate de extindere în Carpaţii Occidentali» (PUn, 48). Poate atinge vârsta de 700 de ani. Are rădăcină pivotantă, adâncă, tulpină dreaptă, cilindrică, înaltă până la 60 m, de grosime / diametru între 1 m şi 4 m; «se elaghează bine în masiv»; scoarţa-i netedă, în prima vârstă, cenuşie, «uneori cu solzos ritidom»; «conţine numeroase pungi de răşină; mai târziu formează ritidom cenuşiu, subţire, solzos; lemnu-i fără duramen evident, albicios, slab-gălbui, sau slab-roşiatic, cu nuanţe albăstrui-cenuşii, moale, uşor, cu inele anuale vizibile; coroana-i deasă, compactă, cilindrică / piramidală, cu vârful ascuţit la tinereţe şi lăţită tabular în bătrâneţe; ramurile verticilelor sunt întinse orizontal; lujerii-s cenuşii-verzui, scurt-păroşi, poartă cicatrice netede, circulare, ale acelor; mugurii-s nerăşinoşi, ovoizi, obtuzi, mici, aşezaţi câte 3 – 5 în verticile; mugurii terminali au răşină în bază; frunzele-s aciculare, turtite, uninerve, la vârf obtuze, ori emarginate, pe faţa superioară de un verde mai deschis, pe faţa inferioară cu două albicioase dungi paralele, corespunzătoare stomatelor; sunt dispuse pectinat, pe două rânduri; cad după 6 – 15 ani; florile-s unisexuate; cele femele-s dispuse în conuri erecte, cilindrice mai mult, de 10 – 20 cm lungime, brun-roşietice; bărbăteştile-s grupate în amenţi groşi, gălbui; înfloreşte în mai-iunie; polenizarea-i anemofilă; sămânţa-i gălbuie concrescută cu o aripă rigidă, trunchiată, galben-roşiatică; tegumentul conţine pungi de răşină cu terebentină» (PUn, 48). Recoltarea cetinii se face tot anul, dar mugurii se culeg numai primăvara, când sunt prelucraţi. 

 

Fig. 2. Bradua – Bradu / Brad (Abies alba).

 

Chimic, «conurile de brad conţin ulei volatil, bogat în -pinen, borneol, un alcool, sescviterpene; scoarţa conţine 4 – 8 tanin, răşină etc.; frunzele conţin ulei volatil format din I--pinen, I-limonen, I-acetat de bornil, aldehidă laurică, secviterpene» (ibid.); alburnul conţine celuloză (54,3), pentozane, lignină, acid acetic, extracte eterice, ceruri, grăsimi; în ceea ce priveşte conţinutul mineral, se reţin potasiul, fosforul, calciul, manganul, siliciul, sodiul etc.

   Dinspre medicina salmosiană / zalmoxiană, se recomandă  în uz intern:  pentru tratarea afecţiunilor pulmonare, a bolilor nervoase şi ca diuretic: a) «infuzie, din 2 linguri de muguri, peste care se toarnă o cană (200 ml) cu apă în clocot; se lasă acoperită 15 minute; se strecoară; se îndulceşte cu miere; se beau 2 – 3 căni pe zi»; b)  braduată: 2 – 3 căni, diluată în apă (minerală); prepararea braduatei: 1 kg de muguri de brad la 2 litri de apă, fierbându-se în clocot 20 de minute; după ce se lasă la răcit, «la un litru de soluţie se adaugă 900 g de zahăr»; se clocoteşte din nou câteva minute, se lasă la răcit, apoi se pune în sticluţe închise la culoare, astupându-se cu dopuri de plută şi păstrându-se la rece; c)  sirop de muguri de brad: se pregăteşte prin «stratificarea într-un borcan de 5 litri a unui rând de muguri şi a unui rând de zahăr, până se umple; se acoperă cu o farfurie şi se lasă la soare 10 zile, până iese sucul; se strecoară apoi prin tifon şi se dă în clocot; se trage în sticle mici, cărora li se pun dopuri de plută; se păstrează la rece»; se bea diluat în apă minerală / obişnuită;  pentru tratarea de nefrită: «în cursul zilei se mestecă / sug 15 g de răşină proaspătă» (PUn, 49);  pentru tratarea de faringo-amigdalită: «în cursul zilei se mestecă 30 g de răşină proaspătă», până la vindecare; şi  în uz extern:  pentru tratarea de reumatism: «decoct, din 1 kg de ramuri tinere de brad la 3 l de apă; se fierbe 15 minute; se strecoară; se toarnă în apa de baie; se stă în apa din cadă 20 de minute»;  pentru nevroză cardiacă: «băi cu esenţă de brad înainte de culcare; se pun 10 g la o baie; se face o cură de 20 de băi»;  pentru tratarea laringitei acute / cronice: «inhalaţie cu câteva picături de ulei de brad şi levănţică, în apă fierbinte, dimineaţa şi seara»;  pentru răni:  alifie de bradua – «pregătită din răşină şi  ceară de albine, unt proaspăt; se încălzesc şi se mestecă până se obţine o pastă omogenă; se ung părţile afectate» (ibid.).

 

DACINA / MENDRUTA – DĂCIN / MENDRUTĂ, DĂCIN / MĂNDRUŢ (LARIX DECIDUA)

 

Maiestuosul copac din Cogaion / Carpaţi, cunoscut sub denumirea ştiinţifică de Larix decidua, avea nume pe măsură la Dacii din orizontul anului 50 d. H., Dácina (Diosc, IV, 16: «»), din radicalul dác-, „drept“ / „sfânt“, „cinstit“ / „pur“, + suf. -ina, moştenit în contemporanul Dăcin (cf. PUn, 540), prin trecerea firească a vocalei cu gradul maxim de apertură, -á-, în registrul medialei -ă- (la deplasarea accentului din radical în sufix, cuvântul devenind bisilabic), o dată cu apocopa lui -a; era un cuvânt sacru, de dinainte de Reforma Zalmoxianismului (1600 î. H.), cu franje semantic-sincretice conectate (prin radicalul dák-) numelui divinităţii lor feminine fundamentale în ipostaza de Múmă-Pământ, Dácia / Dákia, sau Baba-Dochia, din mitologia valahă / dacoromână. Atenţie specială s-a acordat falnicului arbore zalmoxian, Dácina / Dăcín, căci medicul militar imperial-romanic din vremea împăratului Claudiu (41 – 54 d. H.), Pedanios Dioscoride, spera săgăsească în Larix decidua leacul secret al medicilor Sarmizegetusei / Cogaionului, prin care cicatrizau rapid rănile, prin care opreau prompt hemoragiile interne etc. De aceea, lângă dácina, din dialectul cogaionic, nord-dunărean, al limbii Dacilor, o notă dioscoridică – tot de pe la anul 50 d. H. – reţinea – însă din dialectul dacic-moesian – şi sinonimul Méndruta («...» – cf. Fontes, I, 382), din radicalul mendr-, „mândru“, „falnic“, „impunător“ + suf. -uta (sufix pe care îl aflăm azi în contemporanul -uţ / -uţă), evoluând în Mândruţ – prin „închiderea“ lui -en- în -ăn-, măndruţ, apoi în -ân-, mândruţ, la deplasarea accentului din radical în sufix (ca şi în cazul lui dácina / dăcín), o dată cu „africatizarea“ oclusivei dentale surde, -t-, în -ţ-, prin apocopa lui -a. I. I. Russu a remarcat o rădăcină euro-indiană, *mendh-r-, «ca în teonimul Myndryt-» (RLtr, 112), interferându-şi franjele semantic-sincretice cu med-, „a măsura, a judeca, a socoti...“ (cf. REtn, 120), dinspre „roirea radicalului-pivot mándr-“; căci Dăcinul / Dácina, Méndruta (Larix decidua), ca mândru soi de conifer, „întrecându-se cu mileniul“ şi neputrezind în ploi, era axis mundi la Daci / Vlahi (Dacoromâni), era judecător  la trecerea din Lumea-Asta / Albă, în Lumea-Cealaltă, în raiul conferit de Samasua / Samoş („Soarele-Moş“, „Tatăl-Cer“), sau Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte. În mitologia privitoare la Dácina / Dăcin şi, în general,  la Brad, Valahii-părinţi – «pentru a preveni un destin presupus nenorocit» – «dăruiau sau înfrăţeau copilul» cu copacul acesta sacru (de la „hotarul“ dintre Lumi, axă a cerurilor, în număr de nouă); «din acea clipă soarta copilului era scrisă» în „veşnicia“ de şapte secole a Dăcinului (arborele atinge vârsta de 700 de ani – cf. PUn, 540). În Méndruta / Mândruţ, ori în Dácina / Dăcin (Larix decidua), sau în mândruţă, mire, mireasă, ca divinitate arboricolă, Dacii au văzut (crezut) un mediator al Sorţii / Destinului; acest arbore sacru simboliza – în ceremonialul nunţii mortului (cf. VMR, 195 sqq.) – mireasa / mirele (pentru tânărul / tânăra ce nu a cunoscut nuntirea / lumirea în viaţa de pe pământ). Aceste realităţi lingvistice, mitosofice, etnologice etc. resping etimologiile „staliniste“ (cf. DEX, 558) de la termenii arhaic-valahici, sau dacoromâni, iviţi / moşteniţi din familia de cuvinte a dacicelor dácina (dăcín) / méndruta (mândruţ).

 

Fig. 3. Dácina / Méndruta – Dăcin / Măndruţ (Larix decidua), monument al naturii din Cogaion / Carpaţi.

 

Dácina / Méndruta – Dăcin / Măndruţ, Mândruţ (Larix decidua), din familia Pinaceae, cu încadrare fitocenologică în Vaccinio-Piceon, cu bogată constelaţie sinonimică – brad-roşu, brad-de-vară, cadrin, crin-de-munte, dăcinoi, larice, mândruţan, mire, modru, modruţ, mondru, mondruţ, rariţ, viadă, zadă etc. (cf. PUn, 540 / SFl, 411) –, este «arbore conifer, răşinos, megafanerofit, xerofit spre mezofit, amfitolerant la temperatură (amplitudini mari) şi pH, temperament pronunţat la lumină, întâlnit pe soluri bogate în substanţe minerale de pe calcare sau conglomerate din etajul alpin-inferior / subalpin, în Munţii Bistriţei, Ciucaşului, Bucegi, Lotrului, Gilăului, Trascăului» (PUn, 540), «specie declarată monument al naturii, răspândită în Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali, Munţii Apuseni». Are rădăcină puternic ancorată în sol, tulpină dreaptă, «bine elagată, uneori arcuită din cauza fototropismului accentuat, a vântului şi a zăpezii», înălţându-se între 40 şi 60 m, cu diametrul de 1 – 2 m, scoarţă cenuşie, ritidom desprinzându-se în plăci (adâncul crăpăturilor e roşu-violaceu), «lemn cu druamen distinct, roşiatic», «alburn îngust, gălbui sau roşiatic», «raze medulare vizibile în secţiune radială, inele anuale vizibile», coroană conică «din verticile neregulate, ramuri orizontale, lujeri lungi, subţiri, gălbui, glabri, frunze aciculare, caduce, lungi de 1 – 3 cm, aşezate spiralat pe lujerii lungi şi grupate, fascicule, de câte 30 – 40, pe lujerii scurţi»; frunzele-s de culoare „verde-deschis“ – toamna, înainte de cădere, devin galben-portocalii; florile-s monoice – masculele-s amenţi gălbui; femelele-s roşii-violacee, «cu numeroşi solzi imbricaţi»; «fructifică la 3 – 5 ani, începând de la cca 30 de ani»; conurile-s «scurt-ovoide sau aproape sferice, brune-deschis, de 2 – 3 cm lungime»; seminţele, concrescute cu o aripă», nu au răşină. Trăieşte în jur de 700 de ani (ritm de creştere: în anul al 3-lea atinge 1 m; dăcinii de munte cresc rapid între 20 şi 25 de ani; dăcinii de deal – între 25 şi 30 de ani; la 55 – 60 de ani se atinge înălţimea de 30 m; ritmul scade între 100 şi 120 de ani). Dăcinul, «când creşte în voie, ca pe Munţii Lotrului, sau ca pe Poliţa-cu-Crini din Ceahlău», «este mândru la port, înalt, dar rămuros; nu păstrează decât rar regularitatea de con a molidului»; «poate ajunge la adânci bătrâneţe»; din Munţii Lotrului s-au tăiat dăcini «de 532 de inele; erau puieţi pe vremea lui Mircea cel Bătrân; sunt arbori mai rezistenţi; au lemnul ca fierul, de-abia plutesc pe faţa Lotrului; grei, rămân împotmoliţi şi nu putrezesc nici după 20 de ani»; lemnul de Dăcin, «trandafiriu, cu slab miros de răşină, e căutat»; din lemn de Dăcin «faţada Castelului Peleş (...) e încheiată» (SFL, 84 sq.). Se recoltează scoarţa şi răşina; răşina se extrage, din dăcinii de cel puţin 32 cm în diametru, la înălţimea omului; «primăvara, se practică în aceşti arbori, cu ajutorul unui sfredel, câte un orificiu larg de 3 cm, până în inimă; se astupă apoi cu un dop; se deschide toamna, când canalul s-a umplut de răşină; se goleşte cu o lingură specială» (CGS, II, 304). Chimic, scoarţa conţine tanin; răşina, «produs semilichid, sirupos, filant, fără aspect cristalin, sau granulat», galben-pală, uşor-verzuie, cu «fluorescenţă slabă» (de-i privită pe fond negru), aromată, cu «gust arzător, acru şi amar», «solubilă în 5 picături de alcool de 90⁰ şi în toate proporţiile, în solvenţi ca eterul, clorofomul, acidul acetic» (ibid.), conţine «75 până la 90 acizi rezinici între care s-au identificat acizii - şi -larinolic, care sunt amorfi, şi acidul laricinolic, cristalin»; mai conţine ulei volatil, «o rezină amară cu structură încă neidentificată şi coniferozidă» (ibid.).

Dinspre medicina zalmoxiană, se recomandă  în uz intern:  în afecţiuni ale căilor bronhice / pulmonare;  pentru oprirea hemoragiilor: «tinctură din scoarţă» (PUn, 54);  în tratarea de purpură («diateză hemoragică prin tulburări vasculare sau trombocitare; factori patogenici incriminaţi: infecţii microbiene – în special streptococul – şi virale, intoxicaţii, afecţiuni cronice hepatice, renale, neoplazice, alergii, defecte vasculare congenitale; clinic apar erupţia purpurică şi manifestări generale» – MNat, 528):  ulei de dăcin, sau «ulei de terebetină», din rafinarea răşinii. Răşina de Dăcin / Dácina, sau Méndruta / Mândruţ (Larix decidua),  tinctura din scoarţa-i intrau în reţetele zalmoxiene de cicatrizare rapidă a rănilor adânci, căpătate de războinicii-daci pe câmpurile de luptă, încât puteau să reintre prompt în acţiune (reţete rămase necunoscute – nefiind culese din „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului – cf. VTL, PUn, CGS, etc.).*

________________

* Bibliografia / lucrările de sub siglă se află din TZpl, I, II = Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.