VECTORIZAREA SEMANTIC-SINCRETICĂ A IDEOGRAMELOR TĂBLIŢEI-SOARE DE LA TĂRTĂRIA (5300 Î. H.)
Prof. dr. Ion PACHIA-TATOMIRESCU
Tăbliţa rotundă, perforată, de la Tărtăria-Orăştie (România), sau Tăbliţa-Soare (fig. 1), are mai multe „tălmăciri“ interesante (evident, din interiorul ariei spirituale sumeriene, ori al altor arii culturale / civilizatorii): a) la V. Titov şi B. Perlov: a-1) «în cea de-a patrusprezecea domnie, pentru buzele (gura) zeului Şane, cel mai vârstnic, după ritual, este (a fost) ars; acesta-i al zecelea.»; a-2) pe tăbliţa tărtăriană rotundă «sunt scrise următoarele: nun, ka, sa, ugula, pi, idim, kara i – (De către cele) patru conducătoare, pentru chipul zeului Şane, cel mai în vârstă (conducătorul-patriarhul-sacerdotul-preotul suprem), în virtutea adâncii înţelepciuni, a fost ars unul.»; b) la Jean Amsler: «tăbliţa rotundă reprezintă Pământul» / «o figurare a Terrei»; „intuiţia cosmologică„ a lui J. Amsler este plauzibilă, dacă avem în vedere că: 1) potrivit mitologiei pelasgo-daco-thrace / valahe (dacoromâne) referitoare la „geneză“, îndeosebi, din legendele geogonice, aflăm că Pământul este rotund ca o turtă, că este delimitat de restul apelor celeste / primordiale printr-un brâu-balaur-de-apă «făcut-de-nouă-ori-colac; 2) Pelasgo-Daco-Thracii / Vlahii (Dacoromânii) arhaici din centru / nucleu de la Old European Civilization (= Pelasgo-Daco-Thracia), au transmis legendele despre „ocolul pământului“; la Herodot (Istorii, IV, 36), este consemnată legenda despre Pelasgo-Dacul nord-dunărean „Abaris“ („hyperboreul“ pomenit şi de Platon, de Strabon, de Iamblicos, Celsus ş. a. – poet din aria Daciei, căruia i se atribuie o Theogonie şi un „corpus“ de descântece / farmece, Katharmoi): acesta «ar fi făcut înconjurul lumii cu săgeata ce-o avea, fără să mănânce ceva». Ideea cogaionică („hyperboreeană“) că pământul este rotund, amendată de Herodot cu „un hohot de râs“, rămas-a o „erezie“ pentru anticii greco-latini, dar nu şi pentru solii / mesagerii celeşti ai Zalmoxianismului, ce călătoreau în mistica / iniţiatica spirală-cale a cunoaşterii sacre. În cele patru sectoare ale tăbliţei rotunde, J. Amsler (care priveşte / abordează tăbliţa ca şi când ar avea-o pe şnur, la gât) consideră a fi reprezentate: «sus, la stânga, o casă; jos, la stânga, o grădină / curte; sus, la dreapta, un zeu dansator cu arc, săgeată şi o ţepuşă de vânătoare; universul Pelasgului-tărtărian era la stânga; zeii pădurii / sihlei, la dreapta; masculinul – sus; femininul – jos» (ALtT, 6). „Busola“ găsită de J. Amsler în Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Orăştie din anul 5300 î. H. nu se prea dovedeşte a fi „convingătoare“ în faţa lui Samasua / Samos („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“, sau „Dumnezeul Cogaionului Sarmizegetusan“). În primul sector al tăbliţei rotunde, ideograma 2 (fig. 1, b) ar reprezenta: a) „arc abandonat“; are asemănare în ideograma 10 de pe Statueta Scrisă a Moşului / Tatălui-Cer (Soarelui-Moş) de la Ocna Sibiului; acestă ideogramă trimite pe sumerologi la reprezentarea numărului 60; b) „om“ / „cap“, dacă ideograma „descinde“ din „desenul abstract“ relevat în peştera Gaura Chindiei, sau cal şi călăreţ, „erou călăreţ“, „desenul sacru“ (ideograma) de la Olteţu-Plovragi (fig. 2); lângă „arc“ („în spatele corzii“), ideograma 3, deseori întâlnită (izolat ori nu) pe fusaiole de lut aparţinând culturii Turdaş-Vincea, sau pe cioburi ceramice, ar tălmăci: a) „ghearele / mîinile zeiţei-Gaie / Pajură“, care „rotesc şi turta Cerului / Soarelui“; b) „mâinile zeiţei-ţesătoare“; pare a fi o „variantă evoluată“ la semnul / „totemul“ 9 de pe tăbliţa rectangulară, perforată.
În sectorul secund, ideograma 4, „un arc cu săgeată în două vârfuri“, desemnează – după cum se dovedeşte şi arheologic (prin statuete, inscripţii etc., din orizontul cultural al anului 5300 î. H. / î. e. n. şi până dincoace de anul 500 d. H.), după cum se relevă multimilenar şi din mitologia pelasgo-daco-thracă / valahă (dacoromână), ori din cronici, „istorii“ etc.: „zeiţa / zâna înrăzărită“, „Sora Soarelui“ / „Dochiana“ („Spuma Laptelui“ / „Luna“, „Cosânzeana“ / „Zâna Zorilor“), ori: „raze“, „lumină“, ideograma „pronunţându-se“ / „rostindu-se“ (ca orice mitonim, ca orice termen sacru, „conservând“ bine „învelişul sonor“, fără a înregistra „vreo mare lucrare a legilor fonetice“ asupra semnificantului): Utua / Utya. Cu acelaşi arhaic „semantism sacru“, Utua / Utya şi-a început „călătoriile“ spre alte vetre spirituale euro-asiatic-africane, o dată cu prima şi ultima migraţie europeană în Asia (până în aria dintre Tigru şi Eufrat, ori până în Hokkaido / Arhipelagul Nipon) şi în Africa (Valea Nilului – Egipt) a dunăreano-carpato-ponticilor, determinată de cataclismul geo-climateric / tectonic din neolitic (către sfârşitul culturii Criş-Starcevo), când Câmpia Dunării de Jos a cunoscut submersia în valurile Mării Getice / Negre. După ideograma „arc şi săgeată cu două vârfuri“ („între sâni“), recunoaştem „zeitatea“ / „zâna“ reprezentată de o statuetă de teracotă descoperită la Turdaş, din orizontul cultural al anului 5000 î. H. Dincoace de orizontul cultural-religios al anului 1600 î. H., în Zalmoxianism, a cumulat atributele zeităţilor-fecioare, devenind Co-Utya (fig. 3) – înregistrat prin vremuite cronici: „Cotys“ (din Co- / „tânără-zeiţă-cap / căpetenie“, „conducătoare“, „zână“, şi -Utua / -Utya) –, înfăţişându-se în „sacră pereche secundă“ cu Sa-Ares (Soare-Tânăr / Războinic). Pelasgo-Dacii din bazinul Dunării o considerau pe zeiţa (zâna) Utua / Utya protectoare a eroilor / cavalerilor Cogaionului, a ordinului cogaionic al Cavalerilor Dunăreni. Numele acestei importante zeităţi feminine (din „henoteismul“ / „monoteismul“, din „tetrada“ Zalmoxianismului) s-a conservat şi în toponimul Utidava (din Utu- / Uty- + -dava = „cetatea sacră închinată Sorei-Soarelui“), toponim înregistrat şi în Geografia lui Ptolemeu.
Fig. 1. Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Orăştie (România), 5300 î. H. / î. e. n. (cultura Turdaş-Vincea): ideogramele mito-textului (2 – 11) dispuse în cele patru „sectoare“ (I – IV), sau în Crucea lui Samasua / Samos („crucea Soarelui-Moş / Tatălui-Cer“).
„Devenirea“ semnului („desenului“) în cadrul „realismului“ abstract / simbolic, vectorizându-se semantic-sincretic în ideograma 4, Utua / Utya, ca pe Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Orăştie, poate fi urmărită din orizontul cultural al peşterii (cf. CMARPR, 69 -f, 25-e / o); şi ideograma 4, Utua / Utya, îşi lămureşte încărcătura semantic-sincretică şi prin ideograma 5, subliniindu-i atributele vânătoreşti de zeiţă protectoare de eroi (Cavaleri Dunăreni), ideogramă constituită dintr-o „pereche de vârfuri de săgeţi“ (una, „în numele Tatălui-Cer“ şi cealaltă „în numele Mumei-Pământ“).
Fig. 2. Cal şi călăreţ-erou decapitat – ideogramă / „mitogramă“ rupestră, din orizontul cultural al anului 8000 î. H. (cf. CMar, 69), încrustată în stânca Defileului Olteţu-Polovragi (România).
În sectorul secund al Tăbliţei-Soare de la Tărtăria-Orăştie, ideograma 5, ca „o pereche de vârfuri de săgeţi“ (ca „doi V-uri“), descinde – ca şi celelalte – din grupele de semne ale Europei paleoliticului, dintre orizonturile culturale rupestre ale anilor 30.000 şi 10.000 / 9000 (cf. GRP, 93).
Fig. 3. Zeiţa Co-Utya / Ko-Utys („Sora Soarelui“ / „Dochiana“) de la Turdaş (România), din orizontul cultural al anului 5000 î. H.
În glosarul gimbutasian ar semnifica „dublul“ şi „emblema zeiţei-pasăre“ (GCiv, 79) „derivată din triunghiul feminin“; apare frecvent în toate „culturile“ din centru / nucleu de la Old European Civilization / Pelasgo-Daco-Thracia: a) pe vasul ceramic bitronconic de la Turdaş (cf. MFPD, 55), „tălmăcind“ jumătatea inferioară din „romburile concentrice ale hierogamiei“; b) pe statueta reprezentând Perechea Sacră de la Gumelniţa, cu sensul de „pântec“ / „pubis“; c) pe statuetele fertilităţii, aparţinând culturii Hamangia (România), marcând „unghiurile pântecului şi pubisului“, ca la Zeiţa Fertilităţii / Gravidităţii de la Dunăre-Cernavodă d) pe «vasul cu picior, cu decor spiralic, pictat siluetat» (MFPD, 182) de la Podei-Târgu Ocna (cultura Cucuteni B), unde cele două unghiuri („vârfuri de săgeţi“) sunt „unite“ de două paralele, ale „sacrei perechi secunde“; dar pe Tăbliţa-Soare, dedesubtul „perechii de vârfuri de săgeţi“, se află ideograma 6, traducându-se în „perechea de jos“ (perechea omului „anulată“), „dublul omenesc străpuns“, ori în „cei patru ochi despărţiţi / separaţi“ (El şi Ea „anulaţi“). Această ideogramă poate fi receptată semantic-sincretic aidoma unui „dublu--simetric“. Pe capacul de vas plastic antropomorf, descoperit la Parţa (cultura Turdaş-Vincea), ideograma poartă încărcătura semantică de „ochi“etc. (cf. TIR-Rb-839).
În cel de-al treilea sector, ideograma 7 trimite la: a) «pieptene (care) asociat cu vulva, cu apele curgătoare, (este) simbol al succesului şi abundenţei» (potrivit glosarului Marijei Gimgutas); b) «trecerea în lumea de dincolo», deoarece «pieptene cu trei dinţi» nu oferea „din abundenţă“ decât zeiţa-Gaie / Pajură, în ipostaza ei thanatică. Ideograma 7 îşi mai lasă dezvăluite – la studiul comparat al semnelor neolitice din Euro-Pelasgia paleoliticului / neoliticului – semnificaţiile: „loc de sacrificiu, cu vatră / foc, sub podiumul / pondila rugului în care sunt fixate cele trei ţepi pentru suspendarea trupului“, cenuşa „fiind a Mumei-Pământ“ şi sufletul („fumul“) „al lui Samasua / Samos (Soarele-Moş / Tatăl-Cer); „Baba-Gaia cu trei căngi-ţepi“ („umanizată“ / „clepsidră“) – „cu trei gheare“, apare şi pe ceramica pictată, de la Traian-Dealul Fântânilor, Cucuteni A – B. Cu acelaşi semantism thanatic (de „Babă-Gaie“), ideograma 7 se înfăţişează „superior stilizată“ (triunghiul-pântec, „cu vârful în jos“, are pe „latura-bază, „a gâtului“, nu trei „ţepi-căngi“, ci „un trident“ etc.), pe statueta de lut ars din necopola de la Cârna-Dunăreni (cultura Gârla Mare / Cârna), în „contextul ideografic al Marii Treceri“. Ideograma 8 este „un simplu “ (acest semn este adesea întâlnit, din orizontul Turdaş-Vincea încoace, pe vase antropomorfizate, marcându-le „ochii“), care semnifică: a) „privire“ / “ochi“ („lumina ochilor“); b) „a zări / privi“, „a vedea / observa“, „a ochi“ etc. Ideograma 9 se traduce în „Sa-Ares / Soare-Tânăr-Războinic la amiază“ („fiul lui Samasua – Soarele-Moş“), ori are înfăşurarea semantic-sincretică următoare: „când barca zeului Sa-Ares, pe apele celeste, a ajuns la linia / punctul de apus / amurg“. În sectorul al patrulea, semnele de sub numărul 10 – sau ideograma 10 – s-ar putea „citi“ în sumeriană ca „măsuri“ / „ocale de grâu“ (dinspre marginea Tăbliţei-Soare): unu, zece, şaizeci (cf. GAB, 374), dar în limba pelasgo-daco-thracă a arhaicilor din centru / nucleu de la Old European Civilization / Pelasgo-Daco-Thracia, cu două milenii mai înainte de Sumer, semantismul sincretic poate fi mai apropiat de cel al semnelor-cercuri / „găuri“ de la Statueta Scrisă a Moşului / Tatălui-Cer de la Ocna Sibiului. Ideograma 11 – a cărei încărcătură semantic-sincretică se relevă dintre orizonturile culturale rupestre ale anilor 30.000 şi 10.000 şi a cărei „citire“ este Sa-lu-masua (> Sa-lu-mos) – desemnează „moşul“/ „înţeleptul“ conducător / rege devenit între Pelasgo-Daco-Thraci întocmai zeului Samos, fiind demn de a-i purta numele printre semeni / pământeni („omul-rege-zeu“, -lu- , „omul zeului Samasua / Samos“). Fără a mai expune aici seria de argumente privind semantismul / citirea ideogramei 11, semnalăm doar „metamorfozele semnificantului“ de la arhaicii Pelasgi-tărtărieni la Pelasgo-Daci, acei -lu- / oameni cu ştiinţa de a se face nemuritori, într-un cadru misteric / iniţiatic: Sa-lu-masua / Salmasua (5300 î. H.) – Salmas / „Zalmas“ (1380 – 1375 î. H., aşa cum este menţionat în Analele lui Suppiluliuma) – Salmoş („Soare-Moş“) / Sarmys. În cronicile / istoriile antice, numele omului-rege-zeu-medic, Sa-lu-masua / Salmoş > Sarmys, întemeietorul Dinastiei Salmoşienilor / Zalmoxienilor, din Cogaion / Sarmizegetusa, este confundat cu numele zeului unic / suprem, Samasua / Samoş („Soarele-Moş“ / „Tatăl-Cer“, „Dumnezeul Cogaionului / Sarmizegetusei“), fiind „deformat“ şi „grecizat“ la „transcriere“ / „transliterare“: Zalmoxis / Salmoxis, sau (metatezat) Zamolxe (de prin anul 400 î. H.), după Istoriile lui Herodot. În temeiul celor relevate, se reţine următoarea vectorizare semantic-sincretică a Tăbliţei-Soare de la Tărtăria-Orăştie (România), din orizontul anului 5300 î. H. / î. e. n.: (I) „Lăsat-am arcul de războinic (2) în seama zeiţei-Gaie (3), căreia adusu-i-am ofrande în vreme ce mi-a înălţat / rotit Soarele deasupra; (II) şi am cunoscut în schimb nunta (din cerurile Bradului Cosmic) cu Zeiţa Co-Utya (Sora Soarelui) (5 / 4), despărţindu-mă de ochii (soţiei mele de pe pământ) şi trecând în lumea zeilor (6); (III) jertfa-mi de sfânt trup, aninat în trei ţăpi adânci, la rugul înalt, s-o bucuraţi (7), când ochiul (vostru) zări-va (8) pe apele tăriei, barca zeului Sa-Ares (Soare-Tânăr / Războinic) în capul de-apus al crucii (9); (IV) ca, prin cea de-a treia gaură-stea (10), sufletu-mi în faţă-i să stea, lângă el rostindu / rostuindu-mă Salumasua / Salmos, apoi hărăzindu-mă vouă drept cap de rege (11) întru spor / belşug la cornute, la grăunţe etc.“.
SIGLE:
v ALtT = Jean Amsler, Les trois tabletts de Tartaria, în revista Noi, Tracii, XVII, nr. 160, 1988, p. 6 sq.
v CMARPR = Marin C$rciumaru, Mărturii ale artei rupestre preistorice în România (Prefaţă de prof. dr. doc. Vladimir Dumitrescu), Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1987.
v GAB = Gândirea asiro-babiloniană în texte (studiu introductiv: Constantin Daniel; traducere, notiţe introductive: Athanase Negoiţă), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1975.
v GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.
v GRP = André Leroi-Gourhan, Les religions de la préhistoire (5-e ed.), Paris, Presses Universitaires de France, 1986.
v MDMT = Gh. Muşu, Din mitologia Thracilor, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982.
v MFGD = Ion Miclea, Radu Florescu, Geto-Dacii (strămoşii Românilor – vestigii milenare de cultură şi artă – Ion Miclea, fotografii şi macheta artistică; R. Florescu – studiu şi comentariu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1980.
v TIR-Rb-839 = Ion Pachia Tatomirescu, Istoria religiilor, XLV, în Renaşterea bănăţeană, nr. 839, 28 noiembrie 1992, p. 9.
Prof. dr. ION PACHIA-TATOMIRESCU