Planul dacic care ne-a traversat istoria 

Conf. univ. dr. G.D. Iscru 

Motto:             „Însetat lupt spre a birui!

Dacia unită să trăiască!”

(Rohonczy Codex, 2002, V. En[chiuc, p. 267) 

            O teză falsă – inclusă, demult şi interesat, din afară şi sprijinită, la noi, întreţinută, amplificată prin „caii troieni” sau agenţi „motivaţi” în diverse feluri – ne-a aruncat ştiinţa istorică într-o „derivă” din care nici azi n-a revenit la direcţia normală. Teza a „iradiat” viaţa politică, politicile educative, în epoca modernă în special prin şcoală, Universităţi şi Academii, astfel încât sute de generaţii de elevi şi studenţi, în şcoală şi la vârsta adultă au ajuns vinovaţi fără vină într-o problemă esenţială: recunoaşterea sau nerecunoaşterea originii autentice a propriului popor.

            Este vorba de teza falsă a romanizării, care a evoluat în două „variante”, în timp ce tradiţia populară/memoria colectivă n-a reţinut nimic din vreo ascendenţă romană a românilor. Prima „variantă” avea „la bază” exagerarea retorică a lui Eutropius: exterminarea geto-dacilor la şi după 106 şi colonizarea părţii cucerite din Dacia nord-dunăreană (cea mai mare parte a ei, precum se ştie, rămăsese necucerită) cu colonişti aduşi sau veniţi din „toată lumea romană”. Când varianta s-a dovedit a fi puerilă, deci de neacceptat, moderatorii „derivei” au înlocuit-o „din mers” şi „pe nesimţite” cu a doua variantă, la fel de puerilă dar cu o doză de viclenie care a reuşit să convingă pe mulţi, mai ales că nu mai era susţinută de inamici ai românilor ci de înalte personalităţi autohtone titrate şi bine îndoctrinate în prealabil de cei interesaţi. Este vorba de varianta „romanizării” geto-dacilor rămaşi în provincie după cele două războaie crâncene (101-102 şi 105-106 d.Hs.). în acest sens, limita superioară a absurdului a atins-o Hadrian Daicoviciu în concluziile lucrării sale Dacii din 1965 (Ed. ştiinţifică, Bucureşti), cu o „logică” demnă de o carte a recordurilor intelectuale negative. Astfel, fiul marelui său părinte Constantin Daicoviciu, şi el „stâlp” al „romanizării”, scria negru pe alb: „Cât a fost de extinsă şi profundă această romanizare ... nu se ştie exact. Este cert însă că ea a fost destul de puternică”, încât „să se extindă şi asupra dacilor liberi...” (necuceriţi, n.n.). Şi conchide: „Aşa dispar dacii din istorie: nu dintr-o dată, nu exterminaţi în războaie sau dezrădăcinaţi, ci treptat, cedând în faţa superiorităţii civilizaţiei materiale şi a culturii latine, adoptând obiceiurile romanilor şi limba lor”, astfel încât în sec. VI d.Hs. Iordanes îi „confunda” pe geţi cu goţii şi în acest spaţiu „se mai păstra doar amintirea dacilor” (p. 248-249, s.n.).

            Toată ştiinţa istorică universitară şi academică a susţinut şi susţine, cu nuanţări, această a doua variantă. Şi de la acest înalt nivel ea s-a extins. Consecinţa ? Românii nu-şi cunosc strămoşii autemtici! Este aceasta o culme a ingratitudinii urmaşilor ? Este!  Şi mai este o nocivitate „colaterală”: dintre toate imperiile istoriei, a căror „lege” a fost raptul şi oprimarea naţiunilor, Imperiul roman ar fi avut un rol civilizator.  Despre rolul „civilizator” al acestui imperiu iată ce spune un autor al timpului: „Dacă exista undeva vreun golf ascuns sau un pământ necunoscut, unde se găsea aur (şi se ştia că dacii au aur! n.n.), se decreta că acolo e un duşman şi se pregătea sămânţa unor războaie sângeroase şi cucerirea de noi comori (avuţii)” (Petronius, Satiricon, CXIX, 4-7, s.n.).

În cartea Traco-geto-dacii, naţiunea matcă din Spaţiul carpato-danubiano-balcanic, 2003, am invocat izvoare care arată modul în care i-au „primit” geto-dacii pe mercenarii romani cuceritori şi cum i-au „considerat” în continuare. Mi se pare cu totul semnificativ şi o spunem şi aici că poporul român, urmaş direct al geto-dacilor, şi-a însemnat pe cer această „primire” şi această „consideraţie”. Astfel, în tradiţia noastră populară, pe bolta cerească sunt nu două ci 18 care, fiecare cu „misiunea” lui, dar primele două, cele mai cunoscute, sunt: „Carul Mare al lui Traian cu care a dus învinşii în robie” şi „Carul Mic al lui Traian cu care a dus bogăţiile din Dacia” (conf. Silvia Păun, Identităţi europene inedite, Italia – România, 1996, p. 181, s.n.).

Iată de ce, de-a lungul întregii lor istorii, pornind mai ales de la această cruntă experienţă a cuceririi romane, geto-dacilor şi urmaşilor lor direcţi, românilor, ca şi altor popoare în situaţii similare, le-a fost atât de scumpă dorinţa de INDEPENDENŢĂ şi de refacre a UNITĂŢII POLITICE (statale), cât mai depline, în VATRA DACIEI.

Iată de ce, de-a lungul întregii noastre istorii a existat un PLAN AUTOHTON DACIC care ne-a traversat istoria şi a rămas ca un mesaj testamentar pentru viitor. La nivel popular, de-a lungul Arcului Carpatic, a existat între români, cum a spus-o într-o fericită şi adevărată expresie un mare istoric (David Prodan), o OSMOZă POPULARă PERMANENTă iar pe drumurile transhumanţei românii au fost peste tot la ei acasă, chiar dacă stăpâniri străine se infiltarseră în unele provincii. La nivel politic, cunoaştem pe primul eliberator al Daciei cucerite de Traian, generalul Regalian, un strănepot al lui Decebal. Cunoaştem, de asemenea, mesajul testamentar al unui Vlad, voevod al românilor din secolul XI d. Hs.: DACIA UNITĂ Să TRĂIASCă! (v. Codex Rohonczy – Viorica Enăchiuc, 2002, p. 267). Iar mai târziu, peste propaganda unor dioctrinari şi a unor îndoctrinaţi cu amintitul fals istoric au existat ideea şi efortul de REFACERE A DACIEI („Restututio Daciae”). Mihai Viteazul a fost receptat, în epocă, drept un RESTITUTOR DACIAE. Voievodul ţării Româneşti, Matei, care „reînnodase” firul de la Basarabii întemeietori de ţară, precum odinioară un Neagoe din neamul Craioveştilor, era numit, în epocă, „VOEVOD AL ACESTOR ŢĂRI DACICE” şi se puneau în el speranţe în acest sens. După cum „nebunia” românilor, în prima  jumătate a secolului al XIX şi în revoluţia paşoptistă, era REFACEREA DACIEI, constituirea unui mare regat al Daciei. Mai nou, la ultimul recensământ unii români s-au declarat daci - şi nu ca o „frondă” ci fiindcă în chip firesc se consideră astfel. Iar refrenul unui cântec cântat în Basarabia sună aşa:

„Hai să-ntintdem hora mare,

Mai aici şi mai colea,

Mai aproape de hotare,

Să refacem Dacia”.

 

}n comunicarea mai extinsă, pe care o va ţine la Congresul al VI-lea de dacologie, autorul se va ocupa mai pe larg de acest PLAN DACIC CARE  NE-A TRAVERSAT ISTORIA