ROMÂNII  ÎN CĂRŢILE  SACRE  ALE  OMENIRII

PRIN  CALITATEA  LOR  RELIGIOASĂ  DE  VLAHI-NEGRI 

George Liviu Teleoacă

              Spre deosebire de toate celelalte neamuri care au roit din vatra arheologică a băştinaşilor Europei, atât de bine descrisă de Marija Gimbutas[1], românii fiindcă au rămas pe loc şi-au păstrat atât calitatea lor de întemeietori ai vetrei religioase, cât şi denumirea de Vlahii Negrii ca expresie a semnificaţiei stindardului dacic reprezentat de corbul cu cap de lup, care ilustrează sintagma teonimică primordială Volco-Blac (ulterior Volco-Dlac) atribuită Dumnezeului Dumnezeilor, Unicul Ziditor al tuturor celor văzute şi nevăzute[2].

              Numiţi de izvoarele străine până în evul mediu Kara-Iflac, Mauro-Vlahi, Latini-Nigri, toate însemnând Vlahii Negrii sau Ungro-vlahii,  (negro --- engro --- ungro, diferit de ungaro)  românii sunt consemnaţi în Scrierile Vedice şi în Biblie, Cărţile Sacre ale omenirii, şi frecvent în mitologie sub forma mai multor denumiri, ca o consecinţă directă a marii lor vechimi. Atestaţi astfel ca păstrători autentici a ceea ce a mai rămas din Tradiţia Primordială, românii sunt chemaţi să participe, şi ei, la eforturile de unificare a Europei, eforturi făcute până acum mai mult prin măsuri de tip Sanepid, dar care trec sub tăcere dimensiunea religioasă a omului ca şi nevoia sa de unitate spirituală autentică, edificabilă doar prin raportarea diversităţilor la origini.

              Definirea corectă a originilor şi conştientizarea lor la nivel de masă nu (mai) pot fi demonetizate prin peiorativul „protocronism” din moment ce reprezintă temeiurile ontologice ale unităţii bătrânului continent. Or, din această perspectivă avem obligaţia de a veni cu propriul nostru aport, de importanţă specială, ca cei care deţinem nestrămutat vatra arheologică a băştinaşilor Europei şi implicit matricea stilistică a primordialităţilor care au dăruit omenirii sacrul. În fond, înaintarea omenirii spre desăvârşire prin etape de prezent presupune lărgirea orizonturilor de cunoaştere şi nu doar tehnicizarea devenită şi ea o combinaţie alienantă de butoane.

              Chiar, acceptând, prin absurd, că mişcarea de unificare a continentului nu ar prelua nimic din oferta noastră şi încă ar trebui să o facem. Se va răspunde pentru opţiunea adoptată, tot aşa după cum şi noi vom răspunde de implicarea ca şi de nonimplicarea noastră. Comoditatea, chiar drapată în modestie, rămâne culpabilă căci nu există derogare de la ceea ce poate fi numit dreptul, dar şi obligaţia de a sluji.

              Pentru a circumscrie domeniul slujirilor ce ne-au fost încredinţate, de la începutul lumii şi ca atare până la sfârşitul ei, se cuvine să rememorăm felul în care Sfânta Scriptură se referă la neamul valahic al cărui nume îl mai purtăm:

1.     Ţara Havilah (Fac. 2.11) consemnată şi de Scrierile Vedice cu numele de Havila este Valahia în care trăim şi astăzi[3].

2.     Numai steagul vlahilor, românii de astăzi, este asemănător curcubeului, semnul legământului lui Dumnezeu cu oamenii de după potop (Fac. 9.8-17).

3.     Foarte important este faptul că în şirul neamurilor de la Sem la Avram este înscris neamul valahic al lui Peleg ca întemeietor ai lumii civilizate (Fac 10.25). Reiterarea aceluiaşi arbore genealogic în I Cronici 1,24-27, dar şi în Evanghelia Apostolului Luca 3,34-36 prin dublarea numelui de Peleg cu Falec, precum şi prezenţa vârfului Peleaga în munţii Retezat fac indubitabilă identificarea[4]. 

4.     Sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah, regăsită şi în mitonimul vedic Valak-Hilyah atribuit înţelepţilor, a fost codificată de înţelepciunea ebraică sub forma tetragramei sacre YHWH[5].

5.     Citit de la dreapta la stânga cuvântul Dlac, cel de al doilea termen al sintagmei Volco-Dlac, a generat formele „Caldeea” (Fac. 11,28-31) şi „Caldei” (Daniel 2,2-10; 4,4; 5,7; 5,30) cu înţelesul de teologi, ceea ce dovedeşte că întemeierea religioasă a civilizaţiei din Mesopotamia a fost făcută de către preoţii Vlahi. În sudul regatului, alături de Urul Caldeii, de unde a ieşit Avram întemeietorul neamului evreu, se află oraşul Varca al cărui nume se suprapune peste arhaicele toponime din România Vârg şi Bârg, adică Vârghiş şi Bârghiş.

6.     Teonimul Volco-Dlac, asociat sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah justifică atât forma cât şi înţelesul de Marele Preot al cuvântului Vlă-Dică. Cu acelaşi înţeles s-a mai format cuvântul Vesco-vo (= posco-po = episcop = bishop = évêque … ) pornind de la aceeaşi sintagmă arhetipală.

7.     Numele de al-Ilah, astăzi Allah adorat de urmaşii lui Ismail, primul fiu al lui Avram şi fratele lui Isac, derivă tot de la sintagma arhetipală Vilah-Vilah.

8.     Sintagma „Fiul Omului” prezentă atât în Vechil Testament cât şi în Noul Testament nu are înţeles în lume decât prin raportarea ei la întruchiparea foarte veche a Unicului Dumnezeu de pe vârful Omul din Bucegi, după cum se vede Kogaion al lumii, cuvântul Sfinx având chiar înţelesul de întruchipare.

9.     Atât prin caracteristicile sale de preot al Dumnezeului celui Prea Înalt, care l-a întâmpinat cu pâine şi vin pe Avraam, cât şi prin numele său, Melchisedec aparţine de asemenea complexului religios valahic[6].

10.            Tot în acest context mai trebuie menţionat că Vaç, numele vedic pentru spiritul universal derivă de la acelaşi arhetip primordial Vilah-Vilah, devenit Valac-Valac, bine ilustrat nu numai de simbolurile ci şi de toponimele pământului pe care trăim astăzi ca români.

              Despre toate acestea luate la un loc nu va mai putea spune nimeni „simple coincidenţe”, aşa încât respingerea lor, chiar şi numai prin ignorare, devine un gest culpabil, căci dacă avem de dat Cezarului ce este al Cezarului avem de dat şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu, iar cele zece argumente sunt suficiente pentru a ne face să înţelegem că nu putem împărţi cu nimeni responsabilitatea pentru dimensiunea sacră a vieţii din Europa şi nu numai.

              Ceea ce ne rămâne de făcut este să aprofundăm fiecare semnificaţie în parte şi pe toate să le propovăduim trăind după eternele porunci dumnezeieşti fără de care suntem sortiţi să ajungem acolo unde va fi plânsul şi scrâşnetul dinţilor, în mijlocul ruinei ecologice pe care o provocăm prin păcatele de a exacerba consumul şi compromiscuitatea.