EMINESCU  ŞI  MODELUL  DACIC

Dr. Lucia Olaru Nenati

Ataşamentul lui Eminescu faţă de mitul dacic se poate însera, credem, în inventarul acelor „tărîmuri compensatorii” pe care le-a identificat exegeta Ioana Em. Petrescu  în  manifestarea spirituală eminesciană, ca evadări din realul agresiv ale eului său ce se simţea inconfortabil,  în alte zone precum: trecutul, istoria, visul, natura ş.a. De aici dezvoltarea substanţială a acestor teme, precum istoria şi  mitul dacic. Ipostaza  omului dacic constituie o forma mentis pentru Eminescu. Pornind de la concepţiile filozofilor greci despre poeţi ca purtători ai memoriei anistorice, ca aleşi ai zeilor, putem considera că şi  Eminescu poartă în sinele său acest arhetip iniţial ce-ar fi  trebuit să dezvolte o lume edenică.  în poemele din corpusul dacic el se identifică modelului comportamental al omului dacic şi manifestă atitudini adecvate acestuia.

            Multe exemple  ne conduc spre  concluzia că în toată opera, exprimarea  şi conduita sa umană şi socială el şi-a însuşit instinctiv, idealul dacic al demnităţii  individului ce nu acceptă compromisurile şi preferă să moară decît să se umiliească, după ce a luptat din toate puterile sale pentru apărarea cauzei şi după ce a pierdut, dar nu s-a lăsat învins şi umilit. Atitudinea sa definitorie este aceea de-a lupta mereu pentru ipostaza optimă a naţiunii sale şi, după unii autori, aceasta i-a grăbit sfîrşitul. Aceasta este de sorginte dacică şi  el şi-o asumă   organic. Chiar obsesia lui pentru figura lui ştefan cel Mare pare  a fi o prelungire a celei pentru epoca dacică şi, de fapt, motivul  care nutreşte aceste două obsesii eminesciene este acelaşi, idealul destinului optim al poporului său, ideal pe care atît Decebal cît şi ştefan l-au întrupat cu strălucire, şi mai ales cu putere de exemplu, atît de necesar în vremile de decădere şi care a constituit pentru Eminescu elementul pozitiv al unei antiteze esenţiale. Valorosul scriitor şi filozof român din diaspora, Vasile Posteucă, validează această perspectivă.