Valahii, factor de continuitate în istoria universală 

CIORNEI MARIA  

Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai vechii Europe, după unii cercetători, chiar cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Bălaşa-Noi nu suntem urmaşii Romei); anticii îi numesc şi hiperboreeni.

Valahii, descendenţii acestora, sunt menţionaţi încă în mitul biblic, în Cartea Genezei. E vorba de ţara Havila, care e înconjurată de râul Fison; avem în vedere timpul biblic dinainte de deriva continentelor.

Evident lexemul Havila este anagrama cuvântului Vlahia. Se pune problema unde este Fisonul? Despre acesta şi despre locuitorii de pe malurile lui – fisoniţii, vorbesc şi Efrem Sirul şi Severin, episcop de Gabala, dar şi o lucrare anonimă din sec.V, VI e.n.

Cei mai vechi locuitori ai acestei ţări se numeau aviii, şi despre ei vorbeşte şi Homer în „Iliada”. Studiul demonstrează acest lucru prin argumente lingvistice şi istorice. Anticii îi semnalează sub denumiri diferite, care arată evoluţia, în timp, a lexemului, ei apar şi în sec. al V-lea î.e.n., la Tucidide, şi în secolele I şi al II-lea e.n.

În sec.  al VI-lea e.n. Procopiu vorbeşte de aceştia, trimişi să construiască o mănăstire – fortăreaţă pe Muntele Sinai; în sec.  al XX-lea, Marcu Beza întâlneşte încă urmaşi ai lahilor, care ştiau că vin din ţara Lah şi că au fost creştini. Lahii sunt (h)avii-lahii, cunoscuţi mai târziu doar sub denumirea de lahi.

Atestarea valahilor

 

Cercetătorii contemporani, sau din ultimele două secole, găsesc menţionat lexemul valah abia la sfârşitul sec. al X-lea (Kedrenos-976) - vezi Lucian Pavel (Despre semnificaţia cuvântului vlah).

Există documente, semnalate la Muntele Athos,  manuscrise, care arată că despre aceşti vlahi  se vorbeşte încă din secolul al VIII-lea, cu două secole şi jumătate mai devreme decât se crede, dar şi în sec al  IX-lea, şi la începutul sec. al  X-lea şi al  X-lea, şi al XI-lea. Studiul nostru vorbeşte lămuritor despre acestea. 

Denumirea valahilor în deosebite timpuri

 

Din antichitate şi până în epoca modernă  ei sunt consemnaţi  cu denumiri apropiate, în funcţie de aparatul fonator al vecinilor.

Majoritatea cercetătorilor susţin că etimonul comun al acestor etnonime este lexemul germanic  walach, ori celticul walh.

Considerăm ca etimon comun, un alt lexem, urmând a demonstra aceasta, bazându-se pe vechimea şi răspândirea largă a acestuia. 

Taina tainelor 

Se pune întrebarea: care este însă etimonul cuvântului V(A)LAH ?

Problema nu e nouă; mai toţi istoricii şi-au pus-o V. Kernbach (Universul mitic al românilor) spune ferm „nu ştim cum se autodenumeau străromânii, etnonimul de azi e o generalizare târzie.”

Gh. Brătianu chiar susţine că termenul e subiect de controversă (O enigmă şi un miracol istoric-poporul român) - „lui nu i se poate da un etimon.”

D. M. Pipidi îi atribuie origine celtă (Dicţionar de istorie veche a României)‚ „Dicţionarul Enciclopedic” (Bucur. Edit. ştiinţifică, 1998) găseşte acest etnonim de origine germană.

Fugariu Florea (şC. Ardeleană - Bucur. 1970 vol. III, PAG.35), vorbeşte de o origine slavă.

Cercetotori ai religiilor şi ai istoriei vorbesc de prestigiul extraordinar al acestui cuvânt  care a dus la apariţia lexemului valah.

 Iată ce spune S. Coril (Valahii în Caretea Genezei): „şi totuşi, termenul care a stat la originea  cuvântului valah, trebuie să fi avut un prestigiu deosebit, pentru că altfel nu se poate explica extraordinara forţă de iradiere a acestui nume, din Caucas pânâ la Vatican, şi din Peninsula Sinai, până în Germania, fără a mai vorbi de aria culturală bizantină.”

Cu adevărat acest cuvânt ascunde în spatele său un prestigiu uriaş, demonstrând totodată existenţa neîntreruptă a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnaţi şi de Biblie, cu ascendenţă până în mitul Marelui Pelasg, Cel Negru, sau Cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizaţii, veche de zeci de milenii. Etimonul cuvântului valah, va face lumină în istoria daco-românilor, dar şi în cea universală.

Vom argumenta, pe baze ştiinţifice, istorice şi lingvistice, propunerea pe care o facem  pentru acest etimon.

Credem că demersul nostru va convinge că valahii-daco-români sunt un factor de continuitate a istoriei noastre, şi a celei universale.

Vom spune adevăruri, care fac lumină în trecut, dar şi justifică prezentul, restituind naţiunii române demnitatea, la care au atentat şi încă o mai fac aşa-zişii istorici, mânaţi de alte interese, decât evidenţele istorice.

}n ce ne priveşte, credem cu tărie că va veni ziua când copiii noştri şi copiii copiilor noştri vor trăi mândri de neamul lor şi de  cei care, ca genialul N. Densusianu, şi-au închinat viaţa, pentru a lumina calea spre adevăr, ce ar trebui cuprins cu dreptate, până, sau mai ales, în manualele şcolare.