Limba Dacilor

Matei Hutopilă Vieriu 

Studiem cu mare interes tot ceea ce ţine de daci; urmărim ultimele publicaţii, facem comparaţii, ne formăm propriile opinii. Avem, datorită interesului sporit din ultima vreme şi a accesului mult mai uşor la informaţie, o imagine de ansamblu în legătură cu civilizaţia înaintaşilor noştri. Şi totuşi, în domeniul lingvistic sunt cele mai tulburi ape. Părerile sunt împărţite iar teoriile numeroase. În instituţiile de învăţământ şi oficial, de către stat, se afirmă că limba română e o limbă romanică şi că poporul român a apărut în urma amestecării coloniştilor romani cu populaţia autohtonă. Pentru cei ce nu s-au mulţumit cu teoriile care ne învaţă că poporul nostru e o corcitură, pentru cei care au pornit în căutarea adevărului, e clar că lucrurile stau cu totul altfel. Nu suntem un popor latin şi nici nu vorbeam o limbă romanică. Spun la trecut pentru că limba română modernă literară, din cauza sălbăticiunii cu care au fost înlocuite cuvintele graiului autohton cu cele din alte limbi, e o amestecătură artificială de franceză, italiană, turcă, maghiară, mai nou şi engleză şi nu numai; un ghiveci latino-fino-ugrico-turano-altaico-germano-slav, în timp ce sângele nostru e dacic. Oare urmaşilor celui mai numeros şi fascinant popor antic din Europa le-au mai rămas doar câteva cuvinte din limba cu cei mai mulţi vorbitori din părţile astea de lume? Dintotdeauna limba scrisă diferă de cea vorbită, câteodată cu mult, limba scrisă fiind o cale de mijloc, care să fie acceptată pe plan naţional fără a favoriza doar o regiune, pentru a se evita conflictele între vorbitorii diferitelor dialecte şi pentru a se ajunge la un consens. Aşadar, nu spre limba literară trebuie să ne îndreptăm atenţia, ci spre dialecte. Făcând o paralelă, aş putea spune că e ca în cazul Bisericii: la marile sărbători creştine, oamenii încă practică obiceiuri păgâne, tocmai pentru că sărbătorilor păgâne li s-au suprapus cele creştine; Biserica s-a arătat tolerantă, ştiind că în timp vor rămâne doar unele reminescenţe păgâne. De aceea lumea asociază pe nedrept Floriile cu Intrarea Lui Iisus în Ierusalim, Drăgaica cu Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul etc.

Dacă ne îndreptăm atenţia spre graiul moldovenesc şi mai ales spre cel aromân, macedonean, perspectiva e îmbucurătoare. Despărţite de atâţia kilometri, graiul moldovenesc şi cel aromân păstrează o sumedenie de particularităţi comune, ce duc la această concluzie: odată, de dincolo de Nistru şi până în Macedonia, se vorbea aceeaşi limbă; şi încă se vorbeşte cu întreruperi cauzate de cotropitorii slavi şi eleni. Macedonenii n-au fost vreodată greci, ci o seminţie dacică, iar aromânii sunt urmaşii lor, al poporului lui Alexandru Machedon, la fel cum moldovenii se trag din carpii nesupuşi de romani. Aromânii sunt de mii de ani la sud de Dunăre, în Epir, Thessalia, Macedonia, Illiria; ei n-au venit de la nord de fluviu, ci trăiesc pe acele meleaguri chiar dinaintea grecilor. Însuşi Strabo a scris despre macedoneni că se îmbracă şi se poartă altfel şi că vorbesc o limbă diferită de greacă. Aromâna a rămas cu o treaptă mai apropiată de limba dacilor din urmă cu două milenii pentru că, ruptă de marea masă dacică de la nord de Dunăre, n-a fost influenţată semnificativ de evoluţia ulterioară a limbii la miazănoapte de Istru. Înconjuraţi de bulgari, turci, sârbi şi greci, aromânii se disting de aceştia din toate punctele de vedere: tradiţii, limbă, port, sânge. Pe dacii rămaşi în sud nu i-a bucurat deloc venirea slavilor, drept urmare cel mai puternic adversar al bulgarilor a fost un macedonean: Vasile al II-lea supranumit „Bulgaroctonul”(omorâtorul de bulgari), cel care a distrus statul bulgar în 1018. Sângele apă nu se face, iar dacă la un mileniu şi jumătate de la ruperea dacilor de la sud de Dunăre de cei din nord, după atâtea invazii şi asupriri, la sute de kilometri depărtare se vorbesc dialecte cu atât de multe puncte comune, atunci caracteristicile lor trebuie să fi fost şi caracteristicile limbii vorbite de daci la începutul primului mileniu al erei noastre, căci până la venirea slavilor şi a bulgarilor, într-un timp atât de scurt, nu puteau fi romanizaţi dacii, oricât de dure ar fi fost măsurile romanilor. Cheia desluşirii limbii dacilor stă în atenta studiere a celor două graiuri, moldovenesc şi aromân şi a istoriei carpilor şi macedonenilor. Iată o serie de asemănări între cele două dialecte, asemănări care le deosebesc de româna literară:

- prezenţa consoanei „dz”(dzamâ, dzânâ, dzâuâ);

- prezenţa lui n moale (n’ia, n’iercuri, n’irat, n’ic, n’ilâ);

- în multe situaţii, când în română este „ă”, în dialectul aromân şi-n graiul moldovenesc apare „â”(fărâ, lunâ, canâ, stânâ, scarâ, vatrâ);

- de asemenea, vocala „e” este înlocuită cu „i”, mai ales la finele cuvântului(carti, ficior, pi, di);

- „ghi” în loc de „bi”(vraghii, ghini);

- „che”/„chi” acolo unde în română este „pe”/„pi”(chicior; chieli; chiept; chiari; chiatrâ; chicâ);

- i scurt la finele cuvântului, la singular(chileri, coşări, cucuşori);

- terminaţia la plural în „ţ” şi nu în „ţi”(munţ, cărţ, hărţ, pomeţ, hoţ);

- prezenţa lui „giu”/„gio” acolo unde în română apare „ju”/„jo”(gioc; gios; giur);

- elidarea lui „i” din „shi” în aromână şi a lui „â” din „şâ” în moldavă(ş-n’iercuri şi fac?; ş-i-ai dzâs?);

- elidarea lui „â” din „sâ”(va s-dzâcâ; va s-hii; va s-arati);

- absenţa lui „î” atunci când îl precedă în română pe „n”(nainti; napoi; ngropat).

   Asemănările sunt mai multe, iar cum macedonenii şi carpii, sunt despărţiţi de atâţia kilometri şi alte seminţii dacice: geţi, burri, moesi, tribali, nu putem spune că au luat cuvinte unii de la alţii, ci că le-au moştenit din limba dacilor, vorbită odată fără întrerupere, de la cursul mijlociu al Vistulei până la sud de Olimp şi de dincolo de gura de vărsare a Niprului până în vestul Pannoniei. Moldovenii se trag din carpii nesupuşi de romani, aşa dar n-au avut cum să fie romanizaţi, iar faptul că graiul moldovenesc se vorbeşte încă de dincolo de Nistru până în Carpaţii Orientali şi din Carpaţii Păduroşi până în nordul Bărăganului, moldovenii formând cea mai numeroasă seminţie dacică modernă şi ocupând un teritoriu vast pentru un singur dialect si acesta foarte unitar, care mai si are atâtea în comun cu aromâna, cred că demonstrează că nu putea fi romanizat un popor atât de numeros, întins pe un teritoriu atât de mare, cu o asemenea continuitate, în numai 165 de ani, presupusa romanizare fiind dirijată de pe doar 14% din teritoriul Daciei. Dacă romanilor le-ar fi fost atât de uşor să ne schimbe limba, iar după unii chiar şi ADN-ul, că cică ar fi rezultat un popor nou din încrucişarea asta puţin credibilă, atunci de ce nu am devenit mai târziu, pe rând, popor turano-altaic, slav, fino-ugric sau germanic, după cum ne-au fost ocupatorii? Prin urmare, nu am fost latinizaţi ca grai atunci, ci mult mai târziu, într-o nu foarte mare măsură, începând cu secolul XIX, când în limbă au început să ne fie introduşi în mod barbar termeni francezi, cuvintele autohtone rămânând a fi considerate regionalisme sau arhaisme, iar limba oficială a noastră devenind forţat francofonă. Dacii sunt încă aici; ei trăiesc prin sângele nostru. Noi suntem daci. Limba lor, limba noastră, se regăseşte încă în graiurile regionale, dar o vom pierde definitiv dacă nu o repunem în drepturi.