HIDRONIME, ORONIME SI TOPONIME TRACO-GETO-DACICE IN EUROPA 

Mihai Bocioacă

Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor 

      Dintre mărturiile încă vii ale istoriei popoarelor vechi ale Europei amintim numele râurilor, munţilor, localităţilor, locurilor, ţinuturilor şi ţărilor.

      Dintre neamurile Europei, populaţiile de origine traco-geto-dacică, au lăsat cele mai numeroase si răspândite denumiri pe imense suprafeţe, nu numai în Europa, aceasta fiind naţiunea primordială pelasgică, sau matcă, cum o numeşte N. Densuşianu[10] şi G.D. Iscru [12], strămoaşa traco-geto-dacilor.

Vasile Lovinescu în lucrarea „Dacia hiperboreană” spune: „când a reorganizat Imperiul Roman, spre sfârşitul secolului III î.Hr., Diocleţian a numit ROMANIA (s.n.) teritoriul locuit de geto-traci. Dacă ar fi avut vreo legătură cu Roma, termenul s-ar fi potrivit Italiei. De fapt Roma, Romania, sunt vechi nume pelasgice” [10/790-798,11/71].

E. Vidal în lucrarea „Analogie du Roumain et du Provençal” Ressemblances, Jerusalem, 1987, p. XII citat de Mitu Grosu în „Occitan et Roumain” spune: „jumătatea sudică a Franţei era deja numită cu numele glorios de Roumanie într-un edic al lui Clotaire, nume pe care l-a pierdut pentru a-l schimba în cel de Occitania” sau, tot aici constată „asemănări până la identitate între română, limba matcă a Europei cu idiomurile: provençal, catalan, tot midi-ul Franţei, corsican, siscilian, friulan, toscan, (unde, în vechime s-a vorbit limba românească)”[11].

 Pentru a putea denumi râurile, locurile, etc., acele popoare trebuiau mai întâi de toate să aibă un nivel cultural ridicat, să fie sedentare şi practicanţi ai agriculturii, [Comunicare de V. Enăchiuc la Congresul de Dacologie 2004].

Despre vechimea şi răspândirea acestor populaţii stau mărturie operele celor mai de seamă istorici, geografi, împăraţi, poeţi, etc, din toate timpurile. Contribuţii majore la cunoaşterea limbii şi răspândirii populaţiei traco-geto-dacice (româneşti) le vom întâlni în operele cunoscute ale lui: Homer, Strabon, Caesar, Ovidiu, [3], care spun că  aceştia sunt răspândiţi de la est de Marea Caspică până la Pădurea Hercinică.

Autorii medievali ca Jordanes şi Procopius exprimă fără nici o îndoială identitatea dintre geţi şi goţi, [13-14], ca şi scriitorii nordici de mai târziu, arhiepiscopii de Upsala, fraţii Johanes şi Olaus Magnus Gothus, Carolus Lundius [4], alte documente istorice de mare valoare in acest sens sunt Biblia lui Wulfila [Codex Argenteus, la traducerea căreia lucrează M. Crişan] şi Codex Rohonczy, tradus de V. Enăchiuc.

Din epoca modernă o pleiadă de valoroşi oameni de ştiinţă s-au ocupat în operele lor de această problemă, dintre care amintim pe: Bogdan Petriceicu Haşdeu, Nicolae Densuşianu şi Simion Mehedinţi, întemeietorul învăţământului geografic românesc.

Dintre cele mai vechi denumiri româneşti amintim marile oraşe din peninsula Balcanică. Atena are la poalele Acropolisului cartierul cel mai vechi - Plaka (de la Placi/Blaci/Vlahi, etc.), în care multe străzi au nume ca: Vlahu, Dracu, etc. În Salonic (Sâruna Valahă) mai sunt şi azi aşezăminte vechi româneşti ca: Arcul lui Galeriu, Biserica Rotundă, etc.

Numele de Vlah (sau Rumun, de pe plăcile de plumb de la Sinaia) apare în mai multe lucrări antice traduse de M. Crişan, unde în Iliada abundă denumirile de pelasgi (ins. Delos=Pelasgia), Thrakicos Pelagos, termenul de arhipelag = pelasgul vechi [10, 27].

Dintre cele mai vechi şi cunoscute hidronime menţionăm Dunărea, care încă din antichitate avea mai multe nume: Istros/ Istru/ Hister/Danaistru, pentru sectorul inferior, în scrierile greceşti şi Danubius în cele latine romane. Acesta conţine etimonul don, dan, dun, de la izvor (eschingen = ieşire, care nu apare în dicţionare), până la vărsare, unde mai multe râuri din Rusia meridională de azi se numeau cu acelaşi etimon, care exprimă o caracteristică hidrologică, adcă râuri mari, adânci, cu viteză mare de curgere. Dintre ele amintim: Don, Nistru, Boristene, iar Volga se numea Itta/Ittl/Rha [3,6], iar in România  mai sunt: un râu Dunărea în Dobrogea, Dunăriţa lângă Blaj, topicele Histria, iar în Franţa Istres, Istrana în Italia [25]. Acest etimon pare a satisface cel mai bine explicarea originii lui dacice, de la Dacia/Dania, adică apa care aparţine şi curge în totalitate pe teritoriul vechii Dacii şi culege afluenţii săi numai din ţinuturile dacice.

Hidronimele accentuează o caracteristică principală, a râului, viteza de curgere, regimul hidrologic sau al aluviunilor în suspensie şi târâte. Cel mai reprezentativ în ceea ce priveşte regimul aluviunilor este etimonul mur cu derivatele: Mureş, Murbea, Murguşa din România, Mur/Mura din Austria, Slovenia, Ungaria,  Morava din Cehia si Yugoslavia, Murg din România şi Germania [26], (fig. 1). Acest nume se mai păstrează în germană însemnând: mlaştină, mocirlă, noroi, torent de pietre, în engleză = moor, în spaniolă există Muros, Murcia, în italiană există Murano, iar în mongolă la râu se spune muren [37]. Pentru argumentare s-a folosit analiza comparativă a debitelor specifice de aluviuni în suspensie medii multi-anuale pentru mai multe râuri amplasate în condiţii fizico-geografice diferite şi a reieşit că aceste râuri au de la 2 la 4 ori încărcătura de aluviuni mai mică decât celelalte.

Hidronimul Olt (Alitus, Alutus) vine de la a lăia (tradus în latina romană  alutatium), în acest caz aurul din aluviuni, ocupaţie practicată până la mijlocul secolului XIX. Hidronime derivate de la Olt sunt în România, Olteţ, Oltişor, Olteana, Olteanului, Olteni, Oltul Mic iar toponime sunt peste 20, dar sunt şi în alte ţări. Acest nume se mai întâlneşte  în Franţa, unde un afluent al Garonei se numeşte Olt, azi Lot, dar 8 localităţi mai poartă numele compus cu  cuvântul Olt, în Elveţia există oraşul Olten pe râul Aare, iar în Lituania este oraşul Alytus [25].

Etnotoponimul dac/Dacia/Daes/Dan/Dania/don a dat denumirile mai multor ţări ca Dania/Danemarca, Dacia Frizia/Norvegia, Dacia/Sueonia/Suedia, Dacia/Deutschland/ Germania [4], Dacia/Dutch/Olanda. Tot de la acest etimon provin toponimele, Dacovo din Croaţia, Dacovica din Serbia, Dacica din Slovacia. Etnotoponimul fali/Falia, blac/vlah/plac/olah/Valahia, etc. ne arată că este vorba de acelaşi popor al pământului. Până de curând toată peninsula Balcanică se numea Valahia sau Rumelia [29,30], care se mai păstrază şi azi în Grecia. Până de curând multe provincii se numeau: Megali Vlahia - Tesalia, Ano Vlahia - Epir, etc. În Cehia există o regiune Valašske Kralovstvy, în care multe localităţi au acest nume, (fig. nr.2), iar în Rhenania de Nord Westfalia, cu capitala  Düsseldorf al cărui cartier central, vatra iniţiala a oraşului, se numea până la 1851 Walachei [5].

Etnotoponimele: fali, Falia, vlah/Vlahia, olah/Olahia, plac/Plaka, [28] ne indică indubitabil că este vorba de acelaşi popor, cu aceeaşi limbă, atestat încă din antichitate şi sub numele de rumun, cum este înscris pe două din plăcuţe de plumb, din comunicarea  A. Peţan.

Un vechi toponim este dava/deva, întâlnit in mai multe ţări, după cum arată P. L. Tonciulescu [19], în care dă o listă de 45 de localitaţi cu acest nume, la care noi mai adăugăm Pulpudeva/Philipi/Philipopoli/Plovdiv, Dausdava în Bulgaria, Uscudava/ Odrisia /Adrianopolis - Turcia, Getidava în Polonia, Devavanya în Ungaria, Ondava, Udava - Slovacia, Sedava-Lituania, Daugava - Letonia, Deva, Moldova în M. Britanie, Deva, Riodeva, Pelendavis - Spania şi Davos în Elveţia [8, 9, 25, 26].

Un alt toponim cunoscut este Troia de la traci, fie ei din Asia Mică sau de la Bosforul Cimerian, după cum argumentat susţine M. Crişan [6]. Acest nume se mai întâlneste în Egipt, în Italia de 4 ori, în Franţa de 2 ori, în Bulgaria de 2 ori iar în România de  14 ori, dacă includem aici şi cele 11 localităţi cu numele de Traian, despre care credem că sunt eronat înscrise, deoarece poporul român nu păstrează amintirea unui jefuitor. Antroponim cunoscut este Carlo Troja-Italia şi mai puţin cunoscut numele de Trache din Hinţeşti Ag. satul natal al autorului acestei comunicări.

Urmele construcţiilor megalitice au mai rămas doar în toponimie, cum este  Stâlpu din jud. Giurgiu şi Buzău. În Ungaria şi Serbia aceştia se numesc Balvani, unde, în Serbia, este un cimitir preistoric [10], iar în jud. Covasna este staţiunea Balvanioş, de la românescul Bolovăneţ. În vestul Europei aceştia se numesc stalpus, în slavă - stalipi, în greacă stili şi ar reprezenta fie repere pentru drumuri sau monumente comemorative. Cele mai mari şi cunoscute sunt aşa numitele „cheile Bâcului” (taurului), descrise de mulţi autori. Acestea sunt de fapt un perfect aliniament de coloane de piatră, înalte de 30 m. înfipte în pământ până la jumătate, dispuse de la Chişinău până la Don în Crimeea, cunoscut din vremuri imemoriale ca „Drumul zeilor”[10].

Topicul Brazda se întinde din Bretania până în Crimeea, de la care provine numele oraşelor Brest, din Franţa şi Belarus, sau al comunei şi râului Breasta de la  vest de Craiova unde este un  cartier numit Brazda lui Novac.

De la poporul carpilor rezultă numele munţilor Carpaţi, a unui râu Karpis în Panonia (pan, ban), un oraş Karpenissi şi o insulă Karpathos din Grecia [24], unde după datele de care dispunem, până la sfârşitul sec. XIX erau peste 1000 de localităti cu nume româneşti [2]. Nume ca Fourka, Mataranga sau cele cu etimonul vlah sau thrak atestă acest lucru.

În toată peninsula Balcanică aceste nume sunt frecvente, amintim doar hidronimele Bistriţa, Canalul Morlacilor [37], oraşele Pula ( întâlnite şi în Ungaria, în insula Sardinia), [31-35].

Numele Alpilor era în vechime Albi [10], după cum arată documentele şi numele celor mai înalte vârfuri, iar hidronimele arată acelaşi lucru, că: Dora Riparia, Dora Balteia, Sechia, sau cele 4 pasuri Furka [20, 26], adică aceeaşi origine dacică, la fel cum este şi cazul munţilor Pirinei (arşii), sau Rodopi-Pirin.

Hidronimele, toponimele şi oronimele nu sunt coincidenţe de scriere, ci martori ai dăinuirii populaţiilor străvechi, dacice, care au roit cu multe milenii î.Hr. Ele arată nivelul cultural ridicat al acestora şi sensul transferului cultural către alte neamuri cu care au venit  în contact şi că românii sunt cel mai vechi popor, care prin strămoşii săi a creat cea dintâi civilizaţie omenească, aşa cum susţinea N. Densuşianu, S. Mehedinţi,  A. Deac, G.D.Iscru  ş.a.

Pentru corectarea opiniei istorice, vehiculată şi azi, cum că poporul român a luat naştere după anul 106 d.Hr., deci fără tradiţii, un merit deosebit revine titanilor istoriei, geografiei şi nu numai, ca B.P. Haşdeu, N. Densuşianu, S. Mehedinţi, precum şi mai mulţi autori contemporani care  deşi combătuţi la acea vreme, dar şi azi, se dovedeşte că au căutat şi au găsit drumul prin timp al adevăratei etnogeneze româneşti.