Dacia Hiperboreană: o viziune integratoare asupra lumii

         Nazaria Buga

 

Într-o dimensiune în care nu încape concesia, într-o lume în care golirea de sine ar fi una din premisele necesare, în lumea în care s-a încercat sfâşierea dramatică a Tradiţiei (opusă, din rărunchi, experimentalismului desacralizator contemporan), tocmai în acea lume care a supradmensionat rolul "domniei cantităţii" (lăsând la marginea penumbrei "calitatea"), a apărut un Vasile Lovinescu  - une merveille programmée - dacă acceptăm că, într-un tărâm în care Dumnezeu este luat uneori ostatec de orgoliul uman, însuşi Dumnezeu rănit are grijă de răsfrângerea Chipului său în lume. Şi, de la înălţimea rigorii, în zona profund economică a explicării neamului românesc, a  apărut această formă de sacerdoţiu, prin viaţa sihastrului de la Fălticeni.

Efigial, Fălticenii, la această oră, oferă lumii moderne regii neîncoronaţi ai Tradiţiei. Unul spectacular foarte se delimitează de posteritatea tăcută a celuilalt: un Vasile Lovinescu în ipostaza de "monarh ascuns" şi un Ion Irimescu - cel care varsă lumii, de acolo din Septentrion, spectacolul copleşitor al statuarei româneşti.

Viaţa lui Lovinescu s-a suprapus peste acel fior chtonian al "vetrei strămoşeşti" -  matrice care-şi scrie încă Evanghelia pe vântul subţire al Nordului. A vorbi despre Lovinescu este a aduce un elogiu Daciei Hiperboreene - adevărată Alma Mater a devenirii româneşti, în care autorul s-a scufundat până la uitare de sine: migraţii, tradiţii, monumente, mituri, monede, inscripţii, legende, basme, steme şi stele funerare, lexeme. A luat forma mântuitoare a spaţiului, s-a curbat pe arcul Carpaţilor asemeni unui dragon rataşat la semnificaţiile, fulgurările demersului spaţial. Nu a rămas un singur topos, din legenda spaţiilor, neexplicat. Nici omul primordial.

Lovinescu nu poate lipsi, prin unicitatea sa, din ţesătura filosofiei pereniale ce (de)marchează viziunea integratoare asupra lumii. Acum, la crepuscul, îi invocăm personalitatea profund rezonantă (cu ancestralitatea noastră) şi considerăm că, dacă Dumnezeu va îngădui un Congres "Lovinescu", va fi acea sărbătoare a temelor-subtemelor, a motivelor-submotivelor ce fac să expandeze viziunea asupra spaţiului, neapărat în atingere cu ceea ce a fost Dacia pre-anceştrilor noştri. În fond, a dus, înspre o a 9-a vibraţie, ceea ce intuise şi ceea ce a fost Densuşianu. Unul aversul, celălalt reversul medaliei desăvârşit unitare: Dacia străveche.

Pentru că Lovinescu a fost, cu necesitate, o făptură contaminată de Absolut, rezonant cu planurile profund radiante ale totalităţii - matrice generatoare de mister, de sugestie şi de simbol. Considerăm că, de la Lovinescu încoace, s-ar putea institui - în planurile teoriei - acel concept de ontologie a spaţiului a cărui morfologie şi semasiologie le descoperim încă din vârsta de aur  a Daciei paradisiace, vârstă pierdută şi recuperată doctrinar şi în scrierile unui Lovinescu. O doctrină a spaţiului spiritual românesc, spaţiu "esenţialmente metafizic", a cărui hartă corespunde unui cod al transcendenţei, în care opoziţia tradiţie/ antitradiţie are o dezvoltare sui generis. Integrarea sa în anonimat şi în "ritmurile cosmice" determină spaţiul în strictă învecinare cu sacrul ce expandează din energetica sa, încă din primordii, peste această matcă a Europei - conturul suveran al Daciei adevărate. Asistăm la gestul profund metanoic al demersului său: de restituire a integralităţii noastre înspre Pantocratorul care vegheză asupra matricei esenţializate în deal-vale-deal. Se odihneşte în acel sarcophage auster, de o simplitate scoţiană, al Lovineştilor, în ţintirimul deja patrimonial al unui "loc" despre care s-ar spune că, în el, "nu s-a întâmplat nimic". Afară de testamentul lapidar din opera omnia. Viaţa şi opera sa - point onthologique - coboară din legendarele româneşti (amplificându-le acustica iniţială) şi, într-un efect de dublă impresionare, proiectează pontifical Cerul peste Pământ. Cititorul este împins imperceptibil înspre zona arhetipurilor, înspre Transcendentul "care coboară".

Reconsiderăm ca necesară acea condiţie a creatorului care nu poate fi moştenitorul adevărurilor tradiţionale dacă el nu şi le revendică în numele propriilor sale experienţe. Din perspectiva Istoriografiei ideilor, Dacia Hiperboreană a lui Lovinescu este, de fapt, un act de întemeiere. Ne fixăm acum, la Centenarul naşterii[1], în postumitatea creaţiei sale care s-a refractat, pur şi simplu, apoteotic:

Al patrulea hagialâc, Exegeză nocturnă a Crailor de la Curtea-Veche, ed. Cartea Românească, 1981; La Dacia iperborea, trad. Claudio Mutti, ed. All'insegno del Veltro, Parma,'84; La Dacie hyperboréene, Pardès, Puiseaux,'87; Creangă şi Creanga de aur, ed. C.R.,'89; Monarhul ascuns, Permanenţă şi ocultare, ed. Instutitul European, Iaşi,'92; Incantaţia sângelui, Câteva elemente esoterice din iconografia şi literatura cultă, ed. Inst. European,'93; Mitul sfâşiat, ed. Inst. European,'93; Interpretarea esoterică a unor basme şi balade populare româneşti, ed. C.R., '93; Steaua fără nume, ed. Rosmarin, '94; Jurnal alchmic, ed. Inst. European,'94; Dacia hiperboreană, Rosmarin '94 (ed. II-a,'96); La Colonna Traiana, trad. Claudio Mutti, ed. All'insegno del Veltro, Parma, '95; Scrisori crepusculare, ed. Rosmarin,'95; Al patrulea hagialâc, (ed. II-a), ed. Rosmarin, 96; O icoană creştină pe Columna Traiană, ed. Cartea Românească, '96; Însemnări iniţiatice, ed. Rosmarin, '96; Meditaţii, Simboluri, Rituri, ed. Rosmarin, '97; Exerciţii de meditaţie, ed. Rosmarin, 2000,... şi altele ale căror nomina Deus scit.

Vom fixa accente, în demersul nostru, pe paralela 45° - "adevăratul ecuator spiritual al lumii", aducând spre suprafaţă "rolul ascuns dar crucial al Daciei Hiperboreene"[2], din "opera de hermeneutică simbolică"[3] a gânditorului a cărui aventură culturală s-a transsubstanţiat în cea mai râvnită Carte de astăzi. Dar acest ered al lui Ion Budai-Deleanu nu ar fi rămas, poate, pe harta fără milă a timpurilor, dacă n-ar fi avut parte de devotamentul sacrificial al unor Florin Mihăescu, Alexandrina Lovinescu, Roxana Cristian, Dan Stanca,... cei care au intrat euristic, pe dârele lui Lovinescu, înspre acea "vână hiperboreană" definitivă. Şi au reuşit să-i lase sistema la punct. Pentru că ei au ţintit, în tehnica lor - descifrând şi transcriind miile de pagini -, spre acel standard al excelenţei pe care-l topesc, de altfel, la rândul lor, în anonimatul general.

Umbra Sa traversează adesea apele imperturbabile ale Şomuzului, asemeni unui archangel desfăşurat pe splendoarea maximă din mitul sfâşiat, căruia încercăm să-i punem, peste faţa crucificatoare a timpului imobil, aripile la loc.