Surprinzătoare asemănări între basmele şi mitologia românilor şi japonezilor

 V-aţi gândit că există şi în Japonia "Degeţel", "Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", "Fata babei şi fata moşului", isprăvile lui Păcală? Desigur, în forme modificate. Dar tiparul este acelaşi.

Lucrurile s-ar putea explica prin migraţia unor populaţii din zona europeană în epoca timpurie a umanităţii sau prin migraţia ideilor prin intermediul unor triburi nomade şi a diverşilor călători. Un alt factor ar putea fi asemănarea creierelor umane, indiferent de latitudine şi longitudine. Tot lapte sugem toţi de la mamele noastre. Şi, odată cu laptele, şi ştiinţa Căii Lactee ne ajunge în minte şi în suflet. Suntem făcuţi să ne folosim imaginaţia. Este posibil ca lucrurile receptate să fie adevăruri în ele însele, să aibă viaţă undeva în univers. Dacă vrem să avem certitudini, ne putem limita la a crede că imaginaţia este de vină.

Unele popoare sunt înrudite psihologic foarte mult, chiar dacă sunt la distanţe mari şi de rase complet diferite. De exemplu, japonezii şi celţii au foarte multe elemente mitologice comune. Chiar şi despre români şi despre strămoşii acestora, se poate spune că prezintă o înrudire cu poporul Ţării Soarelui Răsare. Dar este o afinitate subtilă. Trece aproape neobservată pentru că nu s-a studiat suficient domeniul. În Japonia, există peste 25.000 de texte populare, adunate în culegeri. Dintre acestea, multe prezintă asemănări frapante cu basmele şi snoavele româneşti. Se schimbă decorul, ochii sunt oblici, dar, în general, se respectă o matrice. O deosebire ar fi că eroul negativ la japonezi devine bun la sfârşitul poveştii, iar în basmele româneşti el este pedepsit. Dar chiar şi în basmele româneşti se întâlneşte iertarea de păcate după tribulaţii destul de îndelungate (mama care îşi trădează fiul şi îl omoară este pusă într-un butoi de băiatul ei, după ce acesta a orbit-o şi se va face bine după ce va umple butoiul cu lacrimi sau fata care va naşte după ce voinicul va atinge cercurile).

Finalitatea etică este păstrată la ambele popoare. Funcţia formativ-educativă poate fi regăsită, dar cea ritualică a îngheţat parcă şi suntem ameninţaţi de moarte spirituală pentru că textele populare nu mai sunt transmise prin lanţul viu al povestitorilor. Desigur, ne rămâne creştinismul. Acelaşi fenomen este întâlnit peste tot pe Pământ, deci şi în Japonia.

Felul în care unele din textele populare româneşti au ajuns la culegătorii de folclor prin intermediari români sau de altă etnie îl edifică pe cercetătorul de astăzi asupra migraţiei motivelor de la o categorie socială la alta, dintr-un mediu de povestit în altul şi asupra trecerii lor dintr-o comunitate etnică în alta, pe deasupra oricăror bariere sociale, confesionale şi lingvistice.

În basmele româneşti, există puterea Ursoaicei, închisă în tipare mitice de strămoşii noştri. Valenţele funcţionale iniţiatice directe ale basmului s-au atrofiat peste tot în lume, cu excepţia poate a unor triburi primitive. Ce este basmul acum: "o desfacere de inimă, mai uiţi de ăle rele, mai râzi cu tovarăşii de hăle necazuri", după cum spune un povestitor. Fenomenul povestitului a avut caracterul unor manifestări spirituale largi, de masă. Motivaţia povestitorilor populari de demult nu se mai cunoaşte. Aici este o taină mare, pe care oamenii nu au aflat-o încă. Atunci când omul era copilul Universului, cred că viaţa era mai luminoasă.

De unde au venit basmele acolo se duc. Sau, după cum spunea un povestitor: "Doamne, iartă-ne! Noi nu mai credem în ce-au crezut cei bătrâni".

 

Oana Patrichi

studentă Universitatea Bucureşti