KOGAION – DE LA GAEA LA ZAMOLXE 

     Întreaga catenă a Carpaţilor a fost un domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge consemnează pentru istoria lumii N. Densuşianu în Dacia preistorică.  La toate popoarele, Pământul şi Cerul au fost cei dintâi zei  cărora li s-au dedicat vârfurile cele mai semeţe unde pământul este cel mai aproape de cer, unde în jurul altarelor şi templelor se desfăşurau misterele, sfaturile obşteşti, târgurile, festivităţile şi ceremoniile religioase cele mari. Pe toate spaţiile geografice unde au vieţuit pelasgii este prezentă din vremuri ciclopice, antehomerice, columna. De la coloana nelipsită de pe Muntele sacru până la piramidele înălţate spre văzduh, din Attica, Arcadia, Olimp, Macedonia, Micene până în Latium, Gizeh, aceasta păstrează caracterul religios al citadelelor pelasge unde stâlpul legendar al cerului are totdeauna alături un profil uman cu caracteristici întâlnite cu prioritate în munţii Carpaţi ai Daciei hiperboreene.

Hesiod aminteşte altarele sfinte ale vechilor timpuri pelasge decorate cu statui, altare, scaune de piatră, portice, înconjurate de blocuri enorme de piatră. Aceste altare situate pe vârful munţilor au fost agora preistorică primitivă şi gigantică din ţara cea sfântă a religiunii pelasge  de la Oceanus Potamos la Istru– aprecia N. Densuşianu.

Pământul a fost întotdeauna vatra comună şi stabilă a universului uman. Acesta este altar şi tron zeităţilor începând cu  GAEA- MAREA PREOTEASĂ, divinitate majoră ce ne-a transmis în calitate de mamă glie – mamă a naturii şi a morţii, principiul fecundităţii vieţii, ciclicităţii naturii şi regenerării acesteia. Orice templu era de fapt o locuinţă ce avea în centru vatra unde ardea focul sacru pe care se cocea pâinea obţinută din sfărâmarea boabelor, lângă care oamenii se adăposteau la căldură şi lumină, îşi confecţionau vasele, îmbrăcămintea, toate cele necesare traiului. Altarul a fost vatra de sociabilizare umană ce a impus norme de convieţuire concentrate în religia născocită de femeile dace – cum susţinea Strabon.  Cercetătoarea Maria Gimbutas demonstrează că femeile au creat o societate matriarhală ce a precedat-o pe cea patriarhală indoeuropeană specifică epocii bronzului şi fierului, o societate paşnică, creatoare de artă şi religie, întinsă în tot spaţiul europeano-mediteranean, din Nordul îngheţat şi până-n Africa, de  la Atlantic în stepele Asiei.

Cultul zeiţei GAEA, deţinătoarea merelor de aur din Grădina sacră, a fost răspândit de veritabili apostoli feminini - cibyle, pitonese, preotese, pe meleaguri unde aceasta a devenit RHEA, BENDIS, IANA, LATONA, DAKIA, VESTA, ISIS, DEMETRA, ROMULA DEA. Între ele s-a evidenţiat cibyla Eritreea. Se spune că aceasta a fost un adevărat apostol feminin care a plecat în misiunea sa de pe muntele Moma, din Apuseni. Numită şi Zaranda, cybila Eritreea a cultivat cultul Mamei Mari în marile sanctuare pelasge mediteraneene, în munţii Haemus (astăzi Balcani), în Grecia, Libia, Siria, Palestina, Egipt. Femeia străină cu cartea sub mână a devenit o importantă misionară în Imperiului Roman.

De la începuturi şi până în zilele noastre, călugăriţele şi mai ales mamele sfinte ale fiecărui cămin au umplut mereu locul marii zeiţe cu cel al VĂTRANEI, BĂTRÂNEI, BABEI.

În Ţara Soarelui – cum  numea D. Bălaşa  spaţiul carpato-danubiano-pontic, , a Dakiei, a Soriţei, a Vestei, s-a format şi a existat cea mai veche societate matriarhală atestată documentar, cel mai vechi regat feminin condus de Marea preoteasă -  regină, reprezentanta Soarelui pe pământ, cea mai veche societate teocratică, paşnică şi creatoare, cel mai vechi corp de gardă feminin menit a apăra vetrele sacre, unic în istoria omenirii: amazoanele. De asemenea, aici s-a născut scrierea, tăbliţele de la Tărtăria fiind legate de cultul dezvoltat al divinităţii feminine , conform argumentelor savantei Mariei Gimbutas (de altfel grafemele şi scrierea au existat numai pe teme religioase şi sunt vechi de peste  7000 de ani). Cel mai vechi cod de legi – Belaginele –din care s-au inspirat toţi legiuitorii lumii, cât şi primele şcoli de iniţiere în misterele antichităţii  - corpul vestalelor diferenţiat pe roluri pentru sanctuarele ce împânziseră lumea pelasgă, aparţin tot acestor locuri ale strămoşilor noştri. Aici a fost creat şi cel mai vechi folclor din lume atestat documentar pe la anul 1400 î.Hr., folosit pentru medicaţii de către farmacoane.

Femeile au creat Religia  – primul ghid de organizare socială  - cum consideră Iosif Cueşdean, o filozofie de viaţă în ale cărei ritualuri sunt prezente toate elementele primordiale: pământ, aer, foc, apă. Preotesele Dakiei sunt cele care au sădit în memoria religiei ideea de nemurire şi pe cea a reînnoirii, şi nu pe cea a vieţii  de apoi.

Femeile dace au transmis noilor generaţii în calitate de mame, limbajul şi au creat o mitologie care a servit ca arhetip pentru majoritatea miturilor europene. Ele au născocit ceremonialele ce însoţeau marile evenimente religioase legate de fenomenele cosmice – mai ales de solstiţiu şi de echinocţiu, manifestări însoţite de muzică, dans, ofrande (pâine, băutură), făclii aprinse. Toate activităţile erau socotite sacre, inclusiv ţesutul veştmintelor de ceremonie care erau albe şi erau împodobite cu cusături ce reprezentau simboluri sacre legate de Cultul Soarelui. Astfel, ideea de frumos artistic s-a concentrat pe temele religioase inventate de femeile geto-dace ale antichităţii au fost păstrătoarele legilor, tradiţiilor, obiceiurilor prin muzică, dans, poezie, rugăciuni şi imnuri de adorare ale zeităţilor feminine. Din studierea cerului au dedus elementele de climă, au folosit plantele ca leacuri pentru boli, însoţindu-le de descântece pentru a izbăvi şi sufletul, nu doar trupul. Ele au transmis generaţiilor următoare momentele sacre ale vieţii – naşterea şi moartea –şi au creat familia. Prin nuntă femeile nu făceau decât să legitimeze tatăl copiilor lor, un al treilea moment sacru al existenţei. Platon amintea că  - în acest context, geţii sunt cei dintâi capi de familie.

Dacă în perioada precreştină altarele închinate Marii Zeiţe  GAEA  se ridicau pe vârful munţilor cât mai aproape de astrul solar, tot aşa bisericile noastre îşi înalţă turlele  pe culmi, fie ele muntoase sau de deal, pe coline sau măguri. Astfel de locuri sacre au fost Ceahlăul, Bucegii, Polovragii, muntele Moma, vârful Drocea, munţii Godeanu, Şureanu, Oslea, dar mai ales muntele Găina – muntele GAEI – ce-şi chema fiicele din cele patru zări prin glăsuitorul munţilor şi văilor, buciumul. Aşa o reprezintă pe marea zeiţă însuşi Fidias, marele sculptor antic grec, ca ţinând în mână un bucium. Pe unele monede ea apare sub forma unei păsări –  Găina. În munţii Bihorului este semnalată prezenţa păsării Gaia care cuibărea în locurile unde lucrau băieşii la minele de aur şi era numită vâlva băilor. Adevărate pelerinaje periodice dedicate sărbătorilor religioase cele mari aveau loc la altarele GAEI, temple ancestrale ale Soarelui, cunoscute din vechime drept ziua urcatului pe munte. Nu se poate să nu observi similitudinile dintre GAEA şi mama sfântă a Creştinătăţii, Fecioara Maria, numită în popor şi Măria, adică Cea Mare, Preamărită. În folclorul românesc Maica Domnului are în mână un bucium – aşa cum menţiona Tocilescu:

                                             Maica Precista buciuma,

                                            Pământul se legăna.

Aici, la kilometrul 40, în ţinutul Gura-Honţ, aproape de muntele Găina, în sud-vest aflându-se muntele Codru Moma, la sud Zarandul cu vârful Drocea (Dochia). Pe Crişuri se întind dealurile Măgura, măgura Boilor, măgura Clemenea, vârfurile Zânei, Steanului, Medeeşului – denumiri sinonime cu cele trei Gorgone din scrierile lui Hesiod: Stena, Zâna (Euriale) şi Medusa. Zâna ar fi Leto sau Latona deoarece aici au trăit apulli.

Ştim astăzi că în ziua muntelui femeile buciumau chemând la sărbătorirea Mamei GAEA – Măria cea Mare, ridicându-i imnuri de slavă. Bărbaţii aprindeau ruguri în cinstea zeiţei celei mari, discutau, cântau, jucau, povesteau, mâncau şi beau într-o noapte unică – scrie Ioan Bogdan.

Rămasă în conştiinţa populară drept una dintre cele mai mari sărbători ale noastre, urcatul pe munte se întâlneşte şi în zonele carpatine  la Nedeea munţilor din Ceahlău – unde e slăvită Panaghia, în Bucegi – unde sărbătoarea poartă numele Babelor, în munţii Buzăului, în zona Caraş-Severin, în Peştera Muierii, la Polovragi, dar mai ales la Sarmizegetusa, unde ceremonialele religioase au supravieţuit de-a lungul secolelor. În vechea capitală a Daciei au rezistat inclusiv distrugerilor romane cele 6 altare ce flancau la nord şi sud altarul zeiţei Mithra, lângă ele situându-se câte un stâlp acoperit cu o căciulă dacică (tiară). De asemenea, vârful Curcubeta Mare se înalţă ca o veritabilă coloană – ON.

În vremurile dacice KOGAIONUL reprezenta delimitarea spaţiului sacru, expresie a conturării spaţiului spiritual specific unităţii geto-dacice. Monoteismul care a stat la baza unităţii statale a strămoşilor noştri îşi avea capitala spirituală pe înălţimile munţilor, în adâncurile cărora exista întotdeauna o peşteră – ca adăpost natural, o apă curgătoare – drept esenţă a existenţei, şi bineînţeles o coloană/ columnă/ piramidă de regulă lângă un templu, un altar sau un tron al zeiţelor.

Sacralitatea munţilor noştri este dovedită  şi cu ajutorul arheologiei. Pe o monedă romană s-a păstrat imaginea Dakiei ce ţine în mâna dreaptă o grupă de munţi – munţii cei sacri, iar pe Columna de la Roma apare un templu circular al Mamei Mari.

Un astfel de spaţiu sacru era Sarmizegetusa (Sarmis e getul Za), locul elitist , de rang înalt unde  trăiau pustnicii cu calităţi excepţionale şi care erau conduşi de Marele Iniţiat. Prin filosofia lor de viaţă au sădit credinţa în nemurire şi în înţelepciune. Sarmizegetusa este sediul Kogaionului Daciei antice patriarhale, aşa cum Muntele Găina rămâne în timp sfântul lăcaş al Daciei preistorice matriarhale. Loc al misterelor lui Zamolxe, altarul Sarmizegetusei a păstrat până astăzi prin umbra coloanelor de andezit singurul calendar astronomic de precizie uimitoare.

 Strabon, în lucrarea sa Geografia spune că muntele a fost recunoscut ca sacru şi tot astfel îl numesc geţii KOGAIONON …era la fel cu numele râului ce curgea alături.

Locul Kogaionului a comportat de-a lungul anilor multe discuţii. El poate fi în Carpaţii Moldovei, Munteniei, Transilvaniei, în Banat, având în vedere unitatea credinţei dacice. Descoperit o singură dată  pe o tăbliţă de la Romula-Reşca (jud. Olt), termenul Kogaion este format din particulele KO (suflet la egipteni), GAI (prescurtare a numelui zeiţei Gaea), ON (coloană la egipteni) conform documentării lui Iosif Cueşdean şi semnifică comuniunea însufleţită dintre cer şi pământ. A. Bucurescu crede că termenul are semnificaţia de Capul lui Ion sau al Magnificului şi situează  Kogaionul în Bucegi, unde Zamolxe îşi iniţia ucenicii în misterele religiei, ştiinţei – medicină, astronomie, moralei. Drept dovadă stă Sfinxul din Bucegi, care este personaj feminin ca şi la egiptenii antici. Alţi istorici plasează Kogaionul în Ceahlău, în munţii Biharei, în Meridionali – la Peştera Muierii sau Polovragi. Trebuie observat însă că peste tot în vechea Dacie se înălţau altare naturale – în munţi, pe dealuri şi măguri – dar şi ridicate de mâna omului: movile, gorgane, popine, curgane. Aceste spaţii sacre au fost preluate de preoţii sacerdoţi, călugării lumii patriarhale, din cultul Mamei GAEA şi au dăinuit străbătând mileniile.( Petru David menţionează 100 de vetre de foc dacice în zona Bacăului.)

Născuţi pe aceste meleaguri şi având rădăcini vechi de 12 000 de ani, geto-dacii  au avut revelaţia Dumnezeirii materiale fără început şi fără sfârşit. Şi ce nume mai potrivit pentru zeul lor decât ZAMOLXE,  termen provenit din ZA - semnificând zi/lumină/zeiţă (vezi termenii zână, Zamolxa, Za-baba) şi  MOL – titulatură nobilă divină legată de zeitatea feminină a pământului. MOL este prezent şi în numele localităţii italiene Molfeta, dar şi în termenul cu care aceştia îşi desemnează soţia – moglia.  MOL este titulatura divină din numele Moldovei  sau din cel aromân Molosieni, dar şi din termenul creştin MOLIFTA – rugăciune adresată de femei Pământului, iar motăniile sunt plecăciuni pe pământul sacru.  MOL este Pământul – mamă GAEA (vezi termenul nămol).

Zamolxe este singura divinitate europeană cu titulatura ZA, care la noi este la feminin. Din ZA provin termenii Zău şi zeu, dar şi Dumnezeu – aşa cum I. Cueşdean insistă în demonstraţia sa lingvistică din lucrarea Limbajul morfemelor şi limba dacilor. Astfel, iniţiatul care a solicitat să-l slujească pe  cel mai adorat zeu al dacilor şi-a luat numele de la religia ZA (zeiţa  Zână) şi de la MOL (zeiţa Pământului, GAEA) şi s-a numit ZAMOL desemnând Zeiţa Pământului, nelipsită din nici o zonă sacră. Numele corect pare a fi  - după consemnările lui Lucian din Samosata, Diogene Laertius,  preluate de  Carolius Lundius, ZAMOLSES, iar după Herodot ZAMOL-ZIS.

Se observă cu uşurinţă că toate zeităţile de la GAEA încoace sunt feminine. Chiar şi Mithra - ce-şi avea altarul la SarmizegetuZA,  este  - după toate regulile lingvisticii, un nume feminin.

De-a lungul vremurilor  puterea teocratică a marilor preotese a fost uzurpată de sacerdoţii – bărbaţi, aceasta fiind expresia afirmării patriarhatului în toate domeniile vieţii social – economice, dar mai ales politice. Această luptă care a durat un mileniu este păstrată  de mitul lui Orfeu. Deşi încearcă s-o scoată pe Euridice din Infern, el o sacrifică în mod conştient, împietrind-o, fără să-i poată distruge aura bogăţiei spirituale specific feminină. De la imaginile feminine împietrite ce stau la baza creaţiei şi care se întâlnesc în toţi munţii noştri -  de la Babele din Bucegi şi până la Ana lui Manole, fără de care n-a putut fi înălţată mănăstirea ctitorului de Ţară – femeile – credincioase, sensibile, cutezătoare, strălucitoare, rămân temelia existenţei. Ele sunt creatoarele religiei, moralei, vieţii intelectuale şi artistice, a diplomaţiei şi pedagogiei. Chiar şi Zeus şi-a dat seama că numai o femeie – Minerva, născută pe teritoriul Traciei, putea fi sălaşul sigur al Înţelepciunii.

Dacă istoria omenirii începe cu scrierea – şi ea o invenţie feminină, atunci salutăm cu respect părerea lui Alexandru  Pele care afirmă că  femeile au început istoria.

În concluzie observăm cum Kogaionul era un consiliu al zeiţelor ce slujeau  Marii preotese GAEA, iar discipolele acesteia i-au răspândit cultul  în toate colţurile lumii pelasge.

Deşi Kogaionul îşi avea sălaşul la început în peşterile şi grotele vârfurilor muntoase, el nu este un munte în sens geografic, ci în sensul celei mai înalte forme de organizare a ansamblului de practici religioase ale Marii Zeiţe. El este sfatul zeiţelor slujitoare ale cultului GAEI care a fost preluat de iniţiaţii bărbaţi, conturat şi întărit de filosofia uraniană zamolxiană. Centrele de cult religios, ca sfat al înţelepţilor, al marilor conducători ce dominau poporul într-un sistem organizatoric unitar, erau dispuse pe toată aria de cuprindere şi aveau un rol determinant în cadrul monoteismului religios dacic. Ele erau coordonate de la centru de Marele preot – cum stă mărturie şi Sarmizegetusa.

În fiecare casă Kogaionul a fost păstrat de femei într-un altar al credinţei orientat mereu spre soare – răsare.

 Kogaionul a urcat pe munţii cei mari unde oamenii se închinau zeiţelor, unde sacerdoţii îi sfătuiau pe conducătorii poporului în momentele cruciale ale existenţei, unde se afla mai apoi Sfatul înţelepţilor, locul iniţierii în tainele religiei şi moralei. El a evoluat de la vatra focului sacru la altarul Marii Zeiţe unde se afla nelipsita coloană – simbol al contopirii Cerului cu Pământul.

Chiar şi termenul OM este o creaţie a teocraţiei feminine, un cod pentru Existenţă cât şi pentru opusul acesteia: MOartea.

 BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ

 

Bălaşa, Dumitru – Ţara Soarelui, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000;

Bucurescu, Adrian – Dacia sacră, Editura Arhetip, Bucureşti, 2000;

Bogdan, Ioan – Originea mitologică a Târgului de fete de pe Muntele Găina, Fundaţia Gândirea, Bucureşti, 2004;

Cueşdean, Lucian – Iosif – Limba morfemelor şi limba dacilor – Sistemul sumerian al limbii române, Editura Orfeu, Bucureşti, 2000;

Deac, Augustin - Istoria adevărului istoric, Editura Tentant, Giurgiu, 2001;

Densuşianu, Nicolae – Dacia Preistorică, Editura Meridiane, Bucureşti;

Diodor din Sicilia – Opere, cIII 57;

Gimbutas, Marija – Civilizaţie şi cultură, Editura Albatros, Bucureşti, 1984;

Gimbutas, Marija – Civilizaţia Marii Zeiţe şi sosirea cavalerilor războinici, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1997;

Iordanes – Getica, Editura Gândirea, Bucureşti, 2004;

Iscru, G.D. – Geto – dacii, Editura Nicolae Bălcescu, Bucureşti, 1995;

Kernbach, Victor – Universul mitic al românilor, Editura Albatros, Bucureşti, 1994;

Olinescu, Marcel – Mitologie românească, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti;

Olteanu, Dan – Religia dacilor, Editura Saeculum, Bucureşti;

Platon – Carmide; Cratylos, Editura Didactică, Bucureşti;

Schure, Eduard – Marii iniţiaţi, Colecţia Lotus, Bucureşti, 1994;

Strabon – Geografia, vol. I – II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964;

Tonciulescu, P.- De la Tărtăria la Ţara Luanei, Editura Miracol, Bucureşti, 1994