INFLUENŢE PESTE TIMP ALE ARHITECTURII DACICE

ÎN EVOLUŢIA AŞEZĂRILOR EUROPENE MODERNE

                                                                                    Dr. Sorin Pavăl,
                                                                                    Facultatea de Drept
                                                                                    Universitatea Spiru Haret Bucureşti
                                                                                    Director General SC Dinamic Company
                                                                                    Bucureşti – România
 

            Examinarea multidimensională a civilizaţiei dacice trebuie legată de cerinţa de a accede spre „conţinutul istoric” aplicat pe sistemul de referinţă structurat multi-valent.

            Înfăţişarea fizică a dacilor, modul de a trăi, îmbrăcămintea, acţiunile casnice, rituale, economice, sociale şi de război – toate acestea sunt conectate în ecuaţia existenţială generală de parametrii constanţi, obiectivi în care s-a manifestat civilizaţia dacică: geografia locurilor, anotimpurile, fertilitatea solurilor, biodiversitatea la vremurile respective, construcţiile civile şi militare.

            La acestea se adaugă mişcarea, ameninţările, cunoaşterea generală la timpul respectiv, capacitatea de a percepe, descoperi şi învăţa prin generalizare.

            Civilizaţia traco-dacică poate fi validată ca existenţă şi manifestare distinctă într-o operaţionalitate logică, în fapt confirmată de dovezi arheologice şi informaţionale după cum urmează:

Ø      se manifestă certitudinea existenţei civilizaţiei dacice şi prin extensie traco-dacică, întrucât aceasta este cuprinsă în memoria istorică a neamului, fiind înregistrată distinct;

Ø      evoluţia istorică a poporului român este marcată de începuturi care confirmă complementaritatea faptelor şi evenimentelor dovedite în corectitudinea traco-geto-dacică  şi pe teritoriile în care a locuit aceasta în timp; nu este posibilă manifestarea „vidului” istoric, respectiv situaţional în nici o istorie.
Chiar „linistea” socio-istorică („a nu se petrece nimic altceva decât fapte convenţionale”) reprezintă segment justificativ, articulat în istoria fundamentală a unei seminţii, a unui popor;

Ø      faptele istorice ulterioare ale românilor se bazează pe extensii motivaţionale derivate din civilizaţia geto-traco-dacică legitimată ca existenţă reală, în sine;

Ø      civilizaţia dacică este real-contributivă şa civilizaţia lumii antice şi a oraşelor europene moderne, devenind în primul rând element constitutiv fundamental al evoluţiei civilizaţiei generale europene, şi prin extensie a civilizaţiei mondiale;

Ø      civilizaţia dacică a asigurat continuitatea civilizaţiei umane;

Ø      este dovedit faptul a teritoriului antic nu a fost caracterizat de uniformitatea prezenţei sau  de densităţi echipotenţiale de civilizaţii.

    

Întrucât civilizaţia dacică se dovedeşte a fi „puternic potenţială” este vizibilă concluzia că, în context, aceasta se află structural şi în conţinut în poziţii de importanţă superioară, de excepţională relevanţă pentru evoluţia socială a omului şi a faptelor sale în Europa şi pe planetă în comparaţie cu multe alte civilizaţii ale vremii.

 

Concluziile de mai sus, în esenţă, devin argument integrativ – global pentru continuarea cercetărilor şi pentru validarea ştiinţifică a continuităţii dacice pe teritoriul României şi a incontestabilei contribuţii a poporului dacic la civilizaţia europeană şi mondială.