SEMNIFICAŢIA MUNTELUI DACIC ÎN ROMANUL "LUNTREA LUI CARON",

DE LUCIAN BLAGA

SPIRIDON, VASILE

UNIVERSITATEA DIN BACĂU

      

      Recuperare a unui timp pierdut pentru actul creaţiei, dar răscumpărat în direcţia ilustrării tragicei condiţii a intelectualului sub regimul totalitarist comunist, romanul realist cu infuzii mitice Luntrea lui Caron se impune ca unul dintre documentele existenţiale de excepţie apărute în perioada postdecembristă. Probabil că marele nostru filosof Lucian Blaga avea în intenţie, prin acest roman neterminat, cu titlul provizoriu "Robie pământească, robie cerească", scrierea unei (auto)biografii exemplare despre un destin deturnat de la rosturile lui de a trăi în orizontul sacralităţii şi cufundat acum cu sila în marasmul primitivităţii barbare. Autorul Revoltei fondului nostru nelatin îşi regăseşte, odată cu acest roman, destinul în acela al profeţilor neînţeleşi care se retrag în spaţiul necontrafacut al muntelui pentru a aprinde, în izolarea aproape mistică, scânteia demonică a creaţiei.

      În prima parte a lucrării Semnificaţia muntelui dacic în romanul "Luntrea lui Caron", de Lucian Blaga, autorul îşi propune să demonstreze că textul luat în discuţie are un caracter iniţiatic prin faptul că scriitorul nostru reface, la altă vârstă creatoare, drumul iniţiatic parcurs în înveşnicirea satului de către copilul Blaga, descris în Hronicul şi cântecul vârstelor. Afundarea fantasmatică în mitologia dionisiacă şi recuperarea tracismului corespund regăsirii fondului magic infantil reprimat de către o luciditate clasică, morfologul nostru al culturilor făcând din elogiul revoltei fondului trac genuin o veritabilă profesiune de credinţă. Vine în sprijin lectura poemului Cimitirul latin, unde poetul pleda pentru ideea că romanii au format un popor dominat de pragmatism, fără acces la sensibilitatea metafizică. De sub pojghiţa acestei mentalităţi raţionaliste ar izbucni furtunile iraţionaliste ale fondului nelatin, iar opoziţiile dionisiac/apolinic, dac/roman şi sat/oraş ar fi avataruri ale acestei structuri de bază. Tracii sunt situaţi, în viziunea lui Blaga, sub semnul vetrei strămoşeşti, vârsta lor corespunzând copilăriei scriitorului în satul natal, în timp ce romanii sunt învestiţi cu emblema drumului marţial, Via Appia, epoca lor corespunzând destinului citadin al scriitorului nevoit să purceadă în marea călătorie a vieţii.

      După o scurtă conturare a specificului lumii "satului-idee", muntele înseamnă următoarea treaptă formativă, şi cea mai importantă, pentru cel care credea în solidaritatea sufletului românesc cu spaţiul mioritic. Intrarea în "povestea" muntelui încununat de cer devine simbol al elevaţiei, al mântuirii pe un fel de Ararat, spre care urcă toate speranţele de regenerare spirituală şi vălmăşia viselor de resacralizare a existenţei. Însă, în cazul particular al romanului Luntrea lui Caron, retragerea pe albia apei în amonte, spre "supremele izvoare" ale Grădiştei, reprezintă totodată şi un parcurs înspre matca ocrotitoare a copilăriei şi a purităţii. Se pleacă de la premisa că Lucian Blaga reconstituie mitologia geto-dacilor prin masive infuzii şi aluviuni provenind din fondul folcloric al copilăriei sale, petrecute în satul Lancrăm. Geţii sunt văzuţi ca nişte români transportaţi într-o altă vârstă istorică; categoria morfologică a "comuniunii cu natura", esenţială în configurarea matricei etnice a românilor, este atribuită necondiţionat de către Blaga şi matricei stilistice a civilizaţiei trace. Se ştie deja că pădurea reprezenta pentru aceasta o divinitate palpabilă, magic-ocrotitoare: strămoşii noştri, când se afundau în pădure, se simţeau asemenea unor divinităţi şi, în spatele unei atari figurări, palpită un parfum de mitologie şi de magie păduratică.

      Partea a doua a lucrării pune în evidenţă faptul că transpunerea mitică a dispersării şi dezorientării umane în faţa vremurilor potrivnice şi a cotropitorilor sovietici, în zilele anului 1944, o constituie vechea practică a transhumanţei, iar drumul bejeniei, în accepţia autorului, parcurge un sens invers, din istorie în preistorie. Aceasta, întrucât preistoria şi retragerea în munţi au fost pentru noi "pavăză împotriva încercărilor de a ni se impune istoria din afară". Traseul de refugiat al autorului-narator este suprapus peste itinerariul de primăvară, dintotdeauna, al ciobanilor şi cutreierului acestora de la şes înspre plai. Proiectate pe dimensiunea sacralităţii păgâne, a unor eresuri de esenţă ancestrală, secvenţele mioritice ale urcuşului în durată eternă a turmelor de oi, care însoţesc refugiul din faţa bombardamentelor trupelor inamice, precum şi cele ale trecerii apelor Mureşului cu brodul părintelui Vasile Olteanu, în fapt, o pe-trecere spre tărâmul de dincolo de lume, devin expresia unui plin ontic, punct germinal şi central al lumii refuzând seria Istoriei.

      Autorul lucrării observă că itinerariul până pe coama Blidarului reprezintă ultima etapă dintr-un refugiu care comportă câteva trepte succesive: mai întâi de la Cluj la Sibiu, apoi, de la Sibiu la Căpâlna (de la oraş la sat, însă, în acelaşi timp, şi centru poetic, iniţiatic al datelor afective ale copilăriei şi ale erotismului) şi, în sfârşit, din obştea satului într-un spaţiu montan aflat la un stadiu purificat al existenţei umane. Se reface astfel, în sens invers, întreaga evoluţie a societăţii româneşti până la "ieşirea din timp" prin recuperarea stadiului originar. O concluzie de etapă a lucrării este aceea că Lucian Blaga se regăseşte identitar în miturile traco-geto-dace, care îmbină în aceeaşi viziune măreţia toposului edenic al muntelui sacru, ca simbol luminiscent ascensional, cu afundurile peşterii – simbol al introversiunii.

      Această regresiune îi apare referentului ca unică modalitate ce-i rămâne romancierului de a înfrunta anomaliile istoriei. Retras în vecinătatea satelelor aflate oarecum la adăpost, adică în matricea spirituală a poporului român, autorul-narator Axente Creangă se cufundă în anistorie. Din acest loc privilegiat, evenimentele tulburi ale zilei sunt judecate în semnificaţia lor ultimă: sosirea "armatei eliberatoare" sovietice este pusă în analogie cu "barbaria mileniului", cu "năvălirile asiate" din timpul popoarelor migratoare. Romancierul propune retragerea din faţa istoriei – despre care vorbise şi în operele filosofice –, retragerea în văi, unde invadatorii nu ar trebui, în mod normal, să ajungă. Acum însă ajung, iar, în acest caz, singurul tărâm privilegiat este cel al creaţiei, care implică atât agresiunea venită din timp, cât şi iubirea venită din lumină. Coborârea înspre tainicele izvoare merită orice efort – şi de aceea poetul vede totul din perspectiva convergenţei spre timpul creaţiei.

     Calendaristic, acţiunea romanului începe la 15 aprilie 1944 şi se încheie în luna septembrie a anului 1950, cu versul titlu E tristă luna azi în Dacia. Trecerea Hadesului din Infernul acelor ani dogmatici ai stalinismului este văzută de autorul lucrării ca o pe-trecere făcută prin păşirea din arhetipala arca lui Noe în thanatofora luntre a lui Caron. Luntrea transportă pe râul infernal nu doar lotul de personaje reprezentative aflate în arcă, ci însăşi lumea românească dintr-un anumit moment de răscruce al istoriei, când trebuia să se facă luntre şi punte pentru a supravieţui. Ceea ce rămân sunt cântecul "orfic" al lui Axente Creangă şi iubirea uraniană (consumată ca o eliadescă "nuntă în cer") pentru Ana Rareş. Ele se înalţă din suferinţă şi din sacrificiu: luciferica Octavia Olteanu şi "geamănul" Leonte Pătraşcu se sinucid prin aruncarea în abisuri şi trec în felul lor din arcă în luntre.

      Premisa părţii a treia a lucrării este de găsit în aforismul "Drumul poetului e mereu către izvoare". Astfel aserta undeva Lucian Blaga, iar unul dintre izvoarele inspiraţiei sale este acela al "seminţiei", al neamului şi către el se îndreptase încă de la începutul creaţiei, lăsându-se îndrumat de lecturi şi mai ales de imaginaţie. În ultimii ani ai vieţii, pe când lucra la roman, el a făcut câteva călătorii la Grădiştea, în locul unde a dăinuit cândva mirificul centru al vieţii spirituale a dacilor. Au fost călătorii reale de data aceasta (cu grupuri conduse de profesorul Daicoviciu; una a avut loc în octombrie 1957), dar cu intensă participare a imaginaţiei întregitoare şi evocatoare, aşa cum o dovedesc paginile de jurnal publicate postum, sub titlul Excursie la Grădişte, şi care se încheie cu poemul Grădişte. Acelaşi sfârşit semnificativ îi este hărăzit şi romanului Luntrea lui Caron. Ultima parte a lucrării, care coincide cu analiza finalului romanului, reuneşte perechea Axente Creangă–Ana Rareş, oarecum simetric începutului, la Grădiştea, pe terasele proaspăt dezgropate ale Sarmizegetusei, într-o împlinită comuniune sufletească, transfigurată într-o adevărată "nuntă în cer" a  unui cuplu edenic. Este o ieşire din istovirea istoriei spre libertate, iubire şi creaţie, sub acelaşi semn protector al primordialelor obârşii dacice.

      Urmărind linia unei lecturi marcate şi de trimiterile spre câmpul simbolic, finalul romanului devine pentru autorul lucrării cu atât mai relevant. Călătoria întreprinsă de personajul-narator împreună cu Ana Rareş la Grădiştea închide în ea un sens major, care depăşeşte cu mult simpla tramă erotică. Nu se neglijează, în primul rând, etapa anterioară a relaţiei celor doi, desfăşurată la Căpâlna. Acolo, într-un fel de nou Paradis (şi chiar trăind, în spirit, o existenţă paradiziacă), Axente Creangă îşi redescoperă potenţele creatoare cu ajutorul iubitei ce poartă nume manolic şi voievodal şi întruchipează aici însuşi Principiul feminin. Drumul spre Grădişte (spre „adevăratele izvoare”) echivalează atât cu o ascensiune spre zonele înalte ale spiritului, cât şi cu o coborâre înspre zorii istoriei. Spaţiul privilegiat îşi pune din nou pecetea, ca şi în scena de la început, asupra Timpului, anulându-i cursul. Pentru alter-ego-ul blagian, este momentul unei stări apoteotice: acordul deplin pe coordonata spaţio-temporală a Creaţiei cu Erosul duce la regăsirea totală a sinelui. Iar ascensiunea pe culmile Grădiştei coincide cu o coborâre în timp, în care autorul lucrării Semnificaţia muntelui dacic în romanul "Luntrea lui Caron", de Lucian Blaga identifică acelaşi duh al spaţiului mioritic, sintetizat aici în însăşi fiinţa regăsită a eroului-narator.

 

Vasile Spiridon