|
Pr. Prof. Al. Stăncilescu - Bârda Lucrarea noastră îşi propune să puncteze câteva trăsături comune dacului zalmoxian, ciobanului mioritic şi meşterului de pe Argeş, cu privire la realitatea, sensul ontologic şi valoric al morţii umane în context cosmologic. Desfăşurându-şi viaţa într-un mediu geografic comun, fără a exagera rolul acestuia, având înrudiri spirituale şi naturale evidente, cei trei eroi reflectă o unitate plenară de gândire şi simţire, imposibilă în cazul unei nestatornicii, unei necontinuităţi istorico-sociale şi genetice prin veacuri. Omul rupe, în sens prometeic, legăturile mitologice care-i condiţionau existenţa, îngrădindu-i libertatea de voinţă şi acţiune. Pentru prima dată dacul zalmoxian, Omul, reprezintă ceva în universul cosmic, pentru prima dată, aproape la nivel de egalitate, omul colaborează cu divinitatea. Moartea devine o metamorfoză în planul ontologic şi existenţial al entităţii umane. Fiinţa umană nu poate fi nimicită, în viziunea dacului ea deţine acel fascinant non posse mori, moartea însăşi devine sensul vieţii, Marea Trcere, Marele Drum. Nu este o dispariţie, o trecere din fiinţă în nefiinţă, ci o transformare ontologică a fiinţei umane, însăşi nefiinţa fiind o nouă realitate în planul existenţial. Dacul nu se îngrozeşte de moarte, dar nici nu o caută ca pe un refugiu, acest fenomen firesc şi inevitabil căpătând valoare în momentul în care s-a ajuns la el ca jertfă închinată unui ideal superior, ca sacrificiu suprem pus în slujba societăţii. Cel care se învrednicea să primească sărutarea morţii devenea mesagerul acelor sute de mii de anonimi, aristocraţi, oameni liberi şi sclavi, uniţi pentru moment în frăţietatea şi egalitatea clipei supreme. Dacă în viziunea dacilor mesagerul trece în planul transcedental, în concepţia ciobanului mioritic şi a Meşterului Manole acesta se împământeşte, rămâne nu numai ca un simbol ci şi ca o realitate în mijlocul naturii din care s-a desprins de moment pentru a se reîntoarce, reînsufleţind-o. Putem să afirmăm că aceasta este o evoluţie în planul valoric al problematicii existenţiale. Dacul colaborează cu divinitatea, păstorul şi Manole cu cosmosul. În cazul cel dintâi divinitatea există, este puternică, nu atotştiutoare, lipsită de ubicuitate, nu condiţionează libertatea şi conştiinţa oamenilor, dar poate să intervină atunci când i se cere sprijinul de către adepţii săi. Păstorul mioritic e singur, el însuşi zeificat de natură la ceasul suprem al jertfei sale, în cazul morţii sale, al trecerii sale într-un nou plan al exustenţei, elemntele naturii i se vor supune, îl vor sluji ca şi cum el însuşi ar fi creatorul şi guvernatorul lor, ca şi cum ar avea drepturi legitime asupra cosmosului întreg. În viziunea păstorului, universul întreg devine, în momentul morţii, antropocentric, jertfitul devenind prinţul şi demiurgul întregului univers. Manole-Creatorul, jertfitorul şi jertfitul propriei iubiri, păstrează încă în concepţia sa reminiscenţa ideii de divinitate. I se roagă acesteia, îi este ascultată ruga, dar nu evitată jertfa, cum de altfel nici nu ceruse. Sacrificiul pe care-l face nu este de a trimite mesageri, ci de a-ţi însufleţi propria creaţie, el însuşi formând trup şi suflet cu propria sa soţie. Înaintea momentului jertfei, natura este amorfă, neascultătoare; după producerea sacrificiului, are loc o răscumpărare ontologică a unor drepturi fireşti ale omului asupra naturii. Am putea afirma că „Mioriţa” este posterioară „Meşterului Manole”, dacă ţinem seama de evoluţia concepţiei mitologice a eroilor. Atitudinea demnă, optimistă şi realistă în acelaşi timp, a strămoşilor noştri în faţa morţii este comună celor trei stadii de dezvoltare a spiritului în relaţie cu divinitatea şi natura. Pretutindeni se surprinde o irezistibilă sete de viaţă, de nemurire, de descătuşare. Cei trei eroi, momente de referinţă în istoria gândirii strămoţilor noţtri, se dăruiesc ei înşişi morţii, ca formă de existenţă specific înţeleasă, pentru a reda viaţă şi statornicie cetăţii sau propriei lor opere, atunci când acestea sunt ameninţate cu nimicirea. Se surprinde un spirit de dăruire plenară, un eros dus până la jertfa supremă pentru slujirea valorilor permanente, pentru trăinicia creaţiei şi a vieţii poporului din care face parte. Acest eros de tip altruist, având la bază un fundament ideologic şi afectiv, care transformă pe individ drept mesager în transcendenţă al comunităţii, respectiv societăţii sale, a dat statornicie şi existenţă şi în spaţiul carpato-danubian poporului nostru de-a lungul veacurilor. Acelaşi spirit de jertfire pentru semen, aceeaşi dragoste de viaţă, aceeaşi conexiune dusă până la integrarea absolută, între individ şi societate, aceeşi dragoste faţă de pământul pe care-şi desfăşoară existenţa şi faţă de propriile cuceriri şi realizări, constituie permanenţe definitorii ale spiritualităţii poporului nostru din cele mai vechi tipuri până astăzi. |
|
|