IDIAŢIA SACRĂ A SIMBOLULUI LA DACI

 

Tamara Macovei

Cercetător şt. Academiei de Ştiinţe a  Republicii Moldova, Institutul de Arheologie şi Etnografie, Chişinău

 

Până astăzi Vatra Cucuteniană a rămas parte componentă a epicentrului  Carpatic cu toate valorile care şi le-a creat în perioada exploziei  cultice de început. Zona dintre Prut şi Nistru ca extremă Estică şi-a tezaurizat aceleaşi valori cucuteniene specifice trunchului genetic autohton, deoarece graiul, factura psihică, limitele teritoriale, convingerile religioase cele de început, toate acestea au închegat sfinţenia frumosului în tiparele arhaice moştenite.

Vatra culturii Cucuteni şi-a păstrat până astăzi toate semnele sacre, riturile celor trei axe, elementul doctrinal ale cultului solar. Cât priveşte simbolica sacră ca mod de exprimare , în arealul culturii  Cucuteni se foloseau toate semnele primare generalizate prin practicile mileniilor anterioare. Încărcătura plină de semnificaţii a fiecărui semn a făcut posibilă repetarea perpetuă a imaginilor, căci nu semnul în sine prezenta importanţă, ci convingerile spirituale care erau reprezentate prin simbol. Poate de atâta să explică faptul, că după multe milenii, semnele primare devenind simboluri sau practicat, şi se mai practică şi azi, pe vetrele din Transilvania sud – estică, Moldova, cât şi în Basarabia şi în Transnistria de azi. Zestrea spirituală atribuită fiecărui simbol a ridicat aceste semne la rang de unicat în lume iar strălucirea sacră le-a dat rezistenţă în timp[1]. Credinţele primare, acestea au fost temelia semnelor reprezentative, atribuindu-le valenţe spirituale alese.

Ceramica şi veşmintele au ocupat locul primar ca purtători de mesaje. Croiul veşmintelor  şi modelarea ceramicii, incizarea şi excizarea, imprimarea şi încrustarea, pictatul vaselor şi împodobirea cu semne primare, ridicate la rang de simbol,  a stocat  cele mai multe valori spirituale privind sacralizarea lor.

Datorită cutumelor rigide ale cultului solar şi normelor derivate din acestea, simbolurile sacre au dăinuit vreme de multe milenii în conştiinţa şi practica populaţiei Carpatice.

“Simbolurile care au evoluat idei, noţiuni şi sentimente culte, cele care au mijlocit adorarea mistică prin stimularea ritualurilor religiilor precreştine au fost numite simboluri sacre”[2]. Spre deosebire de alte semne folosite precum cele ale scrisului şi vorbirii, cele orientative în spaţiu şi cele distinctive etc. Simbolurile sacre au constituit un tezaur cu aura mistică, perpetuă, activă, precum rugăciunea, ofranda, cântecul şi descântecul, făcutul şi desfăcutul, dansul şi strigăturile etc. Toate practicile cu substrat cultic arhaic au fost urzite pe structura ritualurilor, au fost păstrate în tipare ce nu au permis alternative. Astfel simbolurile de pe cămaşele, iele, fotele, catrinţele, pestelca, şorţu, bondiţele, burnuzul, zăbonul, scurta, tulpanul, barizul, basmaua, testemelul, marama, cârpa, ştergarul de cap, brâiele, cingătoarele, papucii, cizmele, (atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi), peptaru, cioarecii, nădragii, iţarii, bernevicii, sumanul, cojocul,  burca, chimirile la bărbaţi constituie o particularitate esenţială a spaţiului Carpatic o notă distinctivă al marelui arial terestru.

„În vestimentaţia tradiţională croiul carpatic nu s-a confundat şi nu suporta modificări. Nota de eleganţă era şi a rămas asigurată de linia imaginii globale prin croi şi îmbinare. În spaţiul Carpatic s-a format un croi cu totul aparte, pentru că în această zonă s-au creat primele veşminte fără influenţe asiatice. În ultimele secole ale erei vechi,  romanii râdeau şi arătau cu degetul spre cei care purtau iţari şi cioarici iar cărturarii vremurilor de atunci erau surprinşi de bogăţia cromaticii vestimentare a celor de la nordul enigmatic al Istrului. Femeile daco – geţilor măcinau grâul cu râşniţa de mână, duceau singure greul gospodării, iar în zilele de sărbătoare purtau două tunici una lungă până la călcâie, şi peste aceasta, o alta lungă până la genunchi, prinsă la piept cu o agrafă. Pe cap purta o „legătură slobodă”, spre deosebire de soţiile căpiteniilor, care nu-şi acopereau coafura... în locul lânei, se frângea darurile zeiţei Ceres, (scrie Herodot, IV,74) şi se purta apă grea în creştetul capului. Aşa purtau vase şi în mileniile V – IV î.d.Cr. la Vădastra în Oltenia, şi la Brânzeni,  în ţinutul dintre Prut şi Nistru. Iar călătorii străini susţineau, că în aceste ţinuturi, locuitorii „se tatuau şi se îmbrăcau în veşminte colorate”[3]. Izul de sărbătoare era susţinut de policromia hainelor; deci nemijlocit, si de simboluri şi compoziţii mult verificate în timp. Basoreliefurile Arcului triumfal de la Adamclisi, inaugurat la data de 1 august 109, şi ale Columnei lui Traian, lucrare terminată în anul 113, aduc dovada unor elemente de costum de care s-a făcut uz şi înainte de anul zero. Pentru noi a rămas dovadă că în mileniul al V – lea î.d.Cr. era un semn de ajustare a veşmintelor. Statuetele de pe întregul nostru spaţiu prin grafica lor arată că se folosea un anumit tipar, un mod de a croi veşminte cu scopul de a scoate în evidenţă nota de eleganţă, bunul gust.  Croiul cioaricilor al hainelor groase de sărbătoare, ale căciulii, ale pieptarului etc. nu s-au confruntat cu cele ale altor neamuri. Aceste elemente strict particulare s-au adăugat la elementul de bază global tradiţional care ne-a asigurat specificul definitoriu”[4] .

Simbolurile arhaice au rămas aşa cum au fost create în vremea când prin simbol se dialoga în limitele impuse de cultele secrete. Atât de puternic a fost impactul între simbol şi spirit, încât patrimoniul creat în mileniile marilor alcătuiri  neolitice au rămas intact dăinuind in continuare.

Ţinând cont de informaţiile documentare existente, putem spune că în secolele de după anul zero, fondul valorilor spirituale autohtone tradiţionale nu s-a diminuat. El a fost tezaurizat în mediu în care a fiinţat multe milenii, iar transformările doctrine i-au dat străluciri estetice în locul conţinutului primar.

 

Ornament desfăşurat de pe un vas de ceramică din cultura Cucuteni-Tripoli, localitatea Brînzeni, Edineţ. Din săpăturile lui

V.I. Marchevici 1970-1974. Fondurie Muzelui de Arheologie şi Etnografie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova