LYKANTROPIA DE  LA  PROSLĂVIREA  UNICULUI  ZIDITOR

LA  APOLOGIA  CARNASIERULUI

sau

Mircea Eliade contra lui Mircea Eliade

            George Liviu Teleoacă

 

            Fascinat de arhaismul atestat al lupului în simbolistica religioasă, dar refuzând să vadă faptul că simbolul-lup putea sugera înţelesuri contrare, Mircea Eliade a încercat ca din perspectiva Timpului Primordial să integreze într-o singură viziune toate manifestările cultice ilustrate de imaginea lupului contând pe teoria, aflată atunci în mare vogă, a carnasierului supranatural definit ca totem adorat de vânătorul exemplar ca şi de războinicul-fiară[1].

            Or, în această tentativă riscantă de a subordona unei idei la modă fenomene religioase diverse, desfăşurate pe mari arii geografice şi în răstimpul a mai multor mii de ani, era imposibil să nu se recurgă la anumite manipulări în interpretarea dovezilor cu tot atâtea riscuri de a comite erori.

            Astfel, pentru a se justifica înscrierea străbunilor noştri între carnasieri se pretinde că mai demult dacii s-ar fi numit ei înşişi „lupi”, fără alt temei decât o vagă aluzie la cuvântul frigian „daoi”[2], iar stindardului dacic a fost interpretat în legătură cu războiul[3], deşi trupul cu pene ataşat capului de lup obligă la semnificaţii mai subtile. Nemulţumit de labilitatea dovezilor invocate, chiar autorul va recunoaşte că „la daci nu avem nici un fel de atestare în acest sens.” sau că „Etapele procesului, prin care apelativul ritual al unui grup a devenit numele unui întreg popor, ne scapă.”[4], deşi tocmai acesta fusese scopul pe care şi l-a propus[5].

            Câtre sfârşitul carierei sale, faţă în faţă cu ceea ce a creat temeinic şi rare ori doar urmând moda, Mircea Eliade va publica volumul intitulat Nostalgia originilor, care ne oferă criteriile de principiu în numele cărora încercările nereuşite de interpretare fragmentară a stindardului dacic rămân ca nişte etape depăşite, în drumul spre adevăr.

            În bun acord cu subtitlul său, Istorie şi semnificaţie în religie, cartea de sinteză intitulată Nostalgia originilor pune în valoare ideea că istoria religiilor ar putea avea o contribuţie de primă importanţă la formarea unui nou umanism la scară mondială[6] şi, în acest sens, evidenţiază contribuţiile de excepţie la istoria religiilor ale lui Wilhelm Schmidt şi ale şcolii sale vieneze, care împreună cu Andrew Lang sau R. Thurnwald şi alţii au dovedit că:

Totemismul nu este de aflat la începuturile religiei.

Totemismul nu este universal şi nu toate popoarele au trecut prin faza totemică.

Omorul ceremonial nu are nimic de a face cu originea sacrificiului.

Populaţiile pre-totemice nu cunosc canibalismul etc.[7].

            În finalul unui tratat ce numără 11000 de pagini, şi în bun acord cu mulţi alţi autori, Schmidt a tras concluzia deosebit de importantă că, la începuturi exista pretutindeni un fel de Urmonotheismus, dar că dezvoltarea ulterioară a societăţilor umane a degradat şi în multe cazuri aproape a obliterat credinţa originară[8].

            Dar, această concluzie, formulată atât de clar prin generalizarea unui volum imens de informaţie ne îndreptăţeşte şi chiar ne obligă să respingem ca eronată ideea că la originea religiei dacilor s-ar afla lupul totemic. De asemenea, în numele aceleiaşi adeziuni, semnificaţia stindardului dacic trebuie reconsiderată pentru a fi asociată Marelui Dumnezeu şi nu fiarei.

            De fapt, ideea că la originea religiei dacilor s-ar afla lupul totemic trebuia respinsă demult având în vedere faptul că V. Kernbach a pus, chiar şi la îndemâna marelui public, postulatul conform căruia „totemurile ca atare sunt pretutindeni respectate, temute chiar, însă niciodată adorate ca divinităţi”[9].

            În ultimă instanţă, este dezolant să se constate cum atâta trudă doctă continuă să ignore aceste criterii majore pentru a se mai pune şi astăzi în slujba configurării „carnasierului”, fără ca nimeni să aşeze, măcar, un semn de întrebare între Apollon, zeu al luminii, al artelor sau al tămăduirilor medicale, supranumit totuşi Lykios, şi echipele de luptători, care îmbrăcaţi în piei de lup sunt iniţiaţi în morala cruzimii  carnasierului.

            O aceeaşi păguboasă inerţie va trebui reproşată mai ales celor ce se consideră în slujba dacologiei, din moment ce nu s-a înregistrat nici o reacţie – nici pro, nici contra – la cele trei articole pe care le-am publicat în perioada 2000-2003 prin care am arătat că stindardul dacic reprezenta însemnul marelui pontif conceput ca fonogramă pentru a sugera numele de Volco-Dlac devenit ulterior Vlă-Dică[10].

            Pentru depăşirea acestui impas vom relua dezbaterea lykantropiei pornind de la unul din exemplele oferite de domnul academician Alexandru Surdu în culegerea sa de eseuri Mărturiile anamnezei. Domnia sa, pe baza unor informaţii directe cum sunt cele oferite de Homer sau de Pausanias, a reuşit să pună în evidenţă faptul extraordinar că „Lykaon însuşi considerat, ca şi Lykos, o zeitate pregrecească (tracică), un fel de rege al zeilor (Götterkönig),… a fost numit iniţial Lykurgos la cauconii şi aheii din Arcadia şi Triphylia şi chiar la traci”[11].

            Dar, ca rege al zeilor Lykaon, transferă solarului Apollon sau uranicul Zeus, atât supranumele de Lykios şi, respectiv, Lykaios, cât mai ales însuşirile pe care le au, aşa încât el, Lycaon – arhetipul lor, trebuie considerat că se află în zona transcendentului uranian, adică dincolo de orice înrudire cu lupul-fiară considerat întruchiparea exemplară a carnasierului.

            Desprinsă, astfel, din hăţişul falselor înrudiri cu fiara, taina zeului Lykaon poate fi dezlegată, dacă vom reliefa că numele său iniţial de Lykurgos, deci numele său determinativ din punct de vedere semantic, reprezintă contragerea sintagmei Lyk-Urgos, care ca şi sintagma latină Lup-Ercus, sunt asemănătoare prin simetrie sintagmei teonimice Wer(c,g)-Wolf inclusă de mitologie în seria de sinonime apărută pe seama sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah[12]. Raliate astfel la această serie de sinonime, mitonimele Lykurgos (Lykaon) şi Lupercus poartă semnificaţia teologică  a arhetipului Vilah-Vilah, care este acelaşi arhetip pe care înţeleapta teologie ebraică l-a codificat sub forma tetragramei sacre YHWH, singura care a spus lumii întregi pentru vecie „Eu sunt Cel ce sunt” (Exod 3,14), taină în care este cuprinsă desăvârşirea Dumnezeului celui Prea Înalt[13]. Altfel spus, la origine, teonimul Lykurgos a servit celor din peninsula Balcanică pentru invocarea Marelui Dumnezeu, tot aşa după cum teonimul Lupercus a servit aceluiaşi scop italicilor, fără să fi avut nici un fel de legătură cu lupul-fiară.        

            Acelaşi Unic Ziditor, creator al soarelui (în ziua a patra) şi protector al artelor, desemnat la origini prin teonimul arhetipal Vilah-Vilah, a fost venerat şi de celţi, dar sub numele de Lug[14], şi el tot un fel de Lyk dacă avem în vedere că fonemul G reprezintă varianta sonoră a fonemului K

            Pe de altă parte, primordial şi omnipotent la dimensiuni cosmice zeul Loki din mitologia scandinavă[15] trebuie considerat, şi el un Lykios, acelaşi cu Unicul Ziditor, numit arhetipal Vilah-Vilah, atât prin însuşirile sale cât şi prin numele său care, asemănător cu Lyk, derivă lingvistic din arhetipul ViLak prin pierderea (afereza) lui V cu reamplasarea ulterioară a lui i.

            Pornind de la acest extraordinar teonim arhetipal Vilah-Vilah mai pot fi explicate: cuvântul românesc Vlă-Dică, cuvântul Vesco-Vo, care în limba italiană mai are şi forma „piscopo” cu înţelesul de Episcop şi cuvintele de limbă rusă Vraci şi Volh-v. Ca semn pentru marea sfinţenie a sintagmei arhetipale Vilah-Vilah au supravieţuit în limba română cuvintele: vâlhovnic, vlăhovnic, vârhovnic cu înţelesul de mag, magician sau astrolog, dar şi cu înţelesul de „dumnezeiesc” atunci când sunt atribuite celor doisprezece apostoli ai lui Iisus[16].

            În încheiere, vom arăta că toţi acei descendenţi care nu au mai cunoscut sensul sacru al simbolurilor-lup prin pierderea legăturii sacre dintre cuvintele Vilah şi Lykos sau orice altă traducere a cuvântului Lykos au fost nevoiţi să confere noi înţelesuri ritualurilor lykantropice şi au sfârşit prin a se închina lupului perceput în înţelesul concret al cuvântului adorându-l ca totem al carnasierului.