VALABILITATEA CONCEPTIEI TERAPEUTICE DACICE – FUNCTIILE APEI

 
A spune că sufletul trebuie tratat înaintea corpului e deja un truism. A spune că omul trebuie tratat nu ca o sumă a parţilor componente, ci ca un întreg, e un lucru deja relativ bine cunoscut. Îl spun, de la o vreme, medicii  aleopaţi, mai ales dupa razboiul din Vietnam. L-a spus, la vremea lui, Samuel Hahnemann, întemeietorul homeopatiei moderne. L-a spus Hipocrate, discipolilor săi de la şcoala din Cos. L-a spus Platon, vorbind despre daci şi medicina lor.

O reclamă a zilelor noastre declară “Esti 70% apă. Esti ceea ce bei”. Suntem, într-adevar, 70% apă, după cum ne-o poate confirma orice compendiu de fiziologie. Ştim că nu putem rezista fără apă mai mult de două saptămâni. La începutul secolului, savanţii au încercat (şi parţial au şi reuşit) să demonstreze că viaţa ia naştere din apă. E drept, o apă “îmbogăţită”, aşa-zisa “supă primordială”. Dar cât de importantă este apa ca remediu terapeutic? Şi ce importanţă avea ea pentru terapeutul dac?

Nu ştim multe despre medicina dacică. Multe surse documentare s-au pierdut. Dar ceea ce nu ştim şi nu putem (încă) afla, poate fi dedus, chiar cu riscul de a reliefa o imagine nu tocmai conformă cu trecutul real, dar veridică şi viabilă.

O bună sursă de informare o constituie terapeutica populară, aşa-zisa medicină băbească, adevărat tezaur de informaţii.

Baza terapiei “băbeşti” o constituie preparatele din plante, marea lor majoritate fiind realizate ca extracte apoase (infuzii, decocturi, macerate). O utilizare aparent banală, dar importantă, aceea de vehicol al “vindecării”, după cum vom mai avea ocazia sa constatăm. 

Dar dincolo de extractele din plante, apa are un rol esential într-o seamă de descântece, fiind în acestea fie personificată (invocată, adorată), fie pur şi simplu utilizată ca suport (adică tot vehicul) al acţiunii descântecului rostit deasupra apei. Şi nu orice fel de apă, ci curgătoare (simbol al trecerii, al curgerii bolii prin sau pe lângă pacient, în dreptul cuvânt “apa trece, pietrele rămân”) ori “neîncepută”. Ei, da, neînceputa. Neatinsă nici măcar de umbră de om, pentru că apa are “ţinere de minte”. Aşa cel puţin declară una dintre teoriile care încercă să explice acţiunea medicamentelor homeopate prin apariţia unor “clusteri”, a unor forme de structurare sterica a apei care reproduc întocmai structura moleculelor de substanţă activă, molecule care în diluţiile înalte (peste 100 CH) sunt cu desăvârşire absente.

În afară de structura substanţelor cu care intra în contact, apa “ţine minte” şi informaţiile şi energiile de o cu totul altă natură, după cum demonstrează dr. Masaru Emoto, în studiile sale de modificare a structurii cristaline a apei funcţie de informaţiile cu care intrî în contact sau de energiile direcţionate către aceasta. Metode similare acestora practică şi bisericile creştine, în timpul ritualurilor de sfinţire a apei. Ritualuri care, deşi practicate acum “creştineşte”, îşi au cu siguranţă aceeaşi origine ca şi descântecele babelor, origine pre-creştina şi, în cazul arealului nostru, dacică.

Probabil ca tot pe capacitatea apei de a memora anumite caracteristici, fie ele informaţionale, energetice sau structurale, se bazează şi metoda de terapie taoistă care presupune îngurgitarea unei cantităţi mari de apă (3-4 litri) într-un timp foarte scurt (15 minute). Studiile farmacocinetice moderne pun un accent deosebit pe rolul apei (atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ) asupra ingestiei şi absorbţiei medicamentelor administrate pe cale orală.

Acţiunea acestei metode se poate baza şi pe capacitatea apei de a “curăţa” substanţele nedorite din organism, aşa cum şi biserica se bazează pe posturi pentru purificarea organismului.

Pe lângă interiorul organismului, o atenţie deosebită trebuie acordată şi mediului, a cărui înfluenţă nu poate fi negată. Apa are o acţiune purificatoare şi asupra acestuia, fie şi numai prin prezenţa sa ca ploaie sau ca mult mai banala apă utilizată pentru curaţenie.

Sub acţiunea concertată a apei, atât intern cât şi extern, organismul (care şi el este, să ne reamintim, tot apă într-o mare proporţie), poate să revină la forma sa “ideală”, sau cel puţin la o formă cât mai apropiată de ideal.

Tot în folclor, de data aceasta în basme, mai găsim nişte forme de acţiune ale apei: apa vie şi apa moartă, revelator şi fixator al formei iniţiale, al matricii organismului respectiv.

Nu este exclus ca lichidul amniotic în care fetusul este scăldat timp de 9 luni, să implementeze în structurile apei din interiorul organismului această Matrice, pentru utilizare ulterioară în timpul vieţii adulte.

            În afara acestor ipoteze şi fapte puse cap la cap din cele mai diverse domenii şi culturi, nu putem nega certele cunoştinţe ale dacilor asupra apelor minerale şi termale, cunoscut fiind faptul că staţiuni balneoclimaterice frecventate înca intens astăzi erau locuite înca de pe vremea dacilor. Şi cu siguranţă cunoaşterea dacilor, în diverse domenii, incluzand terapeutica, era mult mai avansată decât ne lasă sursele arheologice să dovedim.