SIMILITUDINI PELASGO-SANSCRITE CONSERVATE

ÎN LIMBA VALACĂ/ROMÂNĂ

PROF. TEODOR  POCOL

 

           Una din problemele care a frământat capetele încoronate, dar mai ales pe cercetători de-a lungul veacurilor a fost limba primordială a omenirii. Biblia a oferit o explicaţie: «Tot pământul avea o singură limbă şi acelaşi cuvinte» şi că, oamenii au vrut să zidească «o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul», dar supărat, Domnul a hotărât să «Ne pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi mai înţeleagă vorba unii altora. şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului; aşa că au încetat să zidească cetatea. De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ, şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului»[1]. Dacă citatul Biblic a dat naştere la multiple controverse care au încercat să explice problema limbilor lumii în diverse moduri, presupunem că astăzi mai există iniţiaţi care pot explica plauzibil cel puţin apariţia limbilor euroindiene. Dacă problema limbilor euroindiene poate fi acceptată într-un fel sau altul, total diferită este situaţia etnogenezei neamului românesc. Cu privire la limba română, cercetătorii s-au împărţit în două grupe care par a se înfrunta şi ignora pe toate planurile: adepţii originii latine a limbii române aşa cum a fost iniţiată şi amplificată de cărturarii şcolii ardelene ţi adepţii acesteia, şi adepţii originii traco-daco-gete, care, în acest moment, încep să câştige «teren». Fără a ne declara de o parte sau alta a baricadei, secondându-l pe cunoscutul istoric Ionel Cionchin am încercat să găsim argumente infailibile privind spinoasa problematică a etnogenezei poporului şi limbii române. Considerăm necesar a prezenta în acest context paralelismele dintre limba sanscrită şi limba română, în măsura în care acestea vor fi acceptate[2].    

           Triburi de păstori arieni au pătruns în India la sfârşitul mileniului III a.Chr. şi la începutul mileniului II a.Chr. distrugând aşezările urbane de la Mohenjo-daro şi Harappa, de pe valea Indusului, civilizaţie răspândită pe o suprafaţă de 800.000 km2. Noii veniţi au adus cu ei calul şi fierul pe care l-au răspândit în întreaga Indie.  După ce au supus ori au alungat populaţia autohtonă, arienii şi-au constituit comunităţi sedentare bazate pe aceeaşi limbă, religie, obiceiuri şi organizare social-politică. Cu timpul arienii s-au organizat în caste sociale: brahmanii (preoţii şi dascălii), ksatrija (războinicii, din rândul cărora s-au ridicat conducătorii militari şi politici), vaisya (ţărani, meşteşugari, negustori) şi sudra ( (sclavi, în special din populaţia cotropită). în veacurile următoare, arienii au cucerit teritoriul din estul peninsulei, din bazinul fluviului Gange, iar în sud, teritoriile până la Munţii Vindhia şi fluviul Narmada. Pe întinsul Indiei au luat fiinţă zeci de formaţiuni statale care s-au luptat între ele pentru supremaţie formând întinse imperii asiatice, dar adeseori au fost o pradă uşoară pentru alţi cuceritori. Dacă celelalte castre vor fi vorbit limbi sau dialecte deosebite, este sigur călimba sanscrită a fost utilizată de brahmani (preoţi şi dascăli).

           Limba vorbită de aceşti arieni făcea parte din grupul răsăritean al limbilor euroindiene, grupa satem, desprinsă (după teoriile cercetătorilor) de iranica veche la începutul mileniului al II-lea a.Chr. în decursul secolelor, pe întinsul spaţiu indian s-au format zeci de graiuri, dialecte şi limbi. Limba vorbită de primii arieni ajunşi în India nu este cunoscută, dar, după ce şi-au creat un alfabet a fost consemnată de limba sanscrită pe la mijlocul mileniului al II-lea a.Chr. Denumirea provine de la sintagma samskrta (saskrtam) ‘perfect’.

           în general secretă şi probabil în parte codificată (fără a se putea stabili în ce măsură), transmisă pe cale iniţiatică, de la guru ‘învăţător’ la primul dintre fii sau unui discipol în cazul în care guru  nu avea băieţi1, sanscrita a fost folosită ca limbă literară cu reguli gramaticale stricte. Grămăticul sanscrit Panini, în scrierea Astadhyayi, a stabilit 3976 de reguli gramaticale.

           Vechea sanscrită este scrierea cărţilor sacre ale religiei Brahmane numite Vede ‘(cărţie) ştiinţei’ (Rigveda ‘Veda Imnurilor’, Sama Veda ‘Veda Cânturilor’, Yajiu Veda ‘Veda Sacrificiilor’, Atharva Veda ‘Veda Magiei’),din a doua jumătate a mileniului al II-lea a Chr., şi Brahmana – comentarii în proză şi meditaţii filozofice numite Upanisad. în prima jumătate a mileniului I (cca. 8000 a.Chr.), sanscrita a încetat să mai fie o limbă vie, folosindu-se numai în literatură, religie, administraţie şi epigrafia oficială.

           Conţinând arhaice rădăcini de limbă euroindiană primitivă, sanscrita este utilizată în lingvistica euroindiană. Cercetătorii au dovedit înrudirea sanscritei cu vechea persană, cu greaca, cu latina, cu limbile germanice, cu limbile baltice, cu slava, dar arareori  s-au făcut comparaţii cu limba română. Din pleiada de cercetători români care s-au preocupat de studiul limbii sanscrite, a culturii şi religiei indiene s-au remarcat Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, George Coşbuc, Nicolae Densuşeanu, Thefil Simenschy, Mircea Eliade, Nicolae Miulescu, Constantin Daniel ş.a.

           Dăm mai jos, selectiv, un mic glosar de cuvinte din limba sanscrită:

 

LIMBA SANSCRITă         LIMBA ROMÂNă     ETIMOLOGII Cf. DEX

 

ap, apas                                    apă                      lat. aqua

apaga ‘râu’                                apăt                     neglosat

cika ‘chică, păr, ciuf’                  chică                   din bg. kikur

dariman ‘distrugere’                  dărâma                lat. *deramare

khara, magarak                         măgar                 cf. alb. magar, bg. magare

karpanya ‘zgârcit’                      cărpănos            et. nec.

katukvana                                 coţofană              cf. ucr. kukovostyp

koşa ‘cutie, vas, vadră’             coş                      din sl. kosi

kukkuţa                                     cocoş                  din sl. kokosi ‘găină’

lalana ‘femeie, soţie’                 lele                     din bg. lelija

palana ‘gard, protecţie’             palancă              din tc., pol. palanka

pan ‘a schimba’                        ban                     et. nec.

paracina                                   paragină              et. nec.

pathas ‘apă, râu, ocean’          apăt                     neglosat

pathas/patis ‘sat’                      sat                       lat. fossatum

pitu ‘mâncare, hrană’               pită                     din bg. pita

sira ‘apă, fluviu’                       şiroi                     et. nec.

sura, surya, svar                     soare                   lat. sol, solis

vadra                                       vadră                  din sl. vedro

vijayami                                   vijelie                  et. nec.[3]   

 

           Din glosarul prezentat, se desprinde:

      1. Unele cuvinte din limba română considerate de origine latină comportă încă discuţii: apă, sat, soare etc. Din multitudinea similitudinilor, ne vom opri asupra cuvântului «apă».

·         Originea substantivului românesc «apă» este considerat lat. «aqua». Prezenţa substantivului «apă» în limba traco-geto-dacilor (sau cel puţin în unele graiuri) este probată de hidronimul «Apo fl.», consemnat în Tabula Peutingeriană, actualul Caraş, râu ce se varsă în Dunăre pe vechiul teritoriu al Banatului. Radicalul se regăseşte în sanscr. ap, apa, la pl. apas ‘apă’ (sanscrita dispune de mai multe cuvinte desemnând apa: ap, galam, kalasodaka, sara, sarnica, sira, vâra, vari etc.). în mitologia vedică semizeul Apa (făcea parte din grupul celor opt zei Vasu) semnifica fenomenul acvatic natural, iar zeul Apam pati era ‘Stăpânul apelor’ (atribut al zeului Varuna). în avestică rădăcina «ap» avea accepţiunea de ‘apă’, de la care s-a format teonimul Apam napat  ‘Ocrotitorul apei’ în mitologia iranică. Vechimea cuvântului este confirmată de osc. «aapa» ‘apă’, de hidronimul valac/pelasg Aphas – râu în Epir, iar cu consonanta sonoră «b» în sard. abba ‘apă’ şi pers. aba ‘apă’, dar şi de hidronimul egiptean Hapi ‘apă’ – denumirea arhaică a Nilului[4].  

           în graiul bănăţean substantivul apăt are accepţiunea de ‘apă mare, apă multă, puhoi, râu’, de la care adjectivul apătos  ‘care conţine multă apă, care este îmbibat de apă’, considerat din lat. *aquatosus sau din apă ca şi sănătos, secetos etc. Substantivul bănăţean apăt  este scriptic atestat de hidronimul traco-daco-getic Pathissus, numit şi Patisos5, fluviul Tisa, dar şi de sanscrit. Pathas/pathis ‘apă, râu, fluviu’ şi probabil de sanscrit. Apaga (cu alternanţă consonantică) ‘râu, curs de apă’. De la pathissus/patisos/pathis, prin afereză, uşor s-a ajuns la Thisa/Tisa.          

           Din cele expuse se constată că este puţin probabil ca substantivul apă  să fie de origine latină (deşi rădăcina este prezentă în cuvintele latine: poto ‘a bea’, potus, a, um, ‘plin’, potus, us, ‘faptul de a bea, băutul, băutura’, potor ‘care bea apă, vin’, potorius ‘de băut’, potorium ‘vas de băut’, rădăcină prezentă şi în grec. potos ‘când bea cineva’, potis ‘băutorul’ etc.), şi este mult mai verosimil să-l considerăm autohton , valac/pelasgic, utilizat de traco-geto-daci(sau cel puţin în unele graiuri) şi transmis românilor.

·         Originea verbului românesc «a dărâma» se consideră a fi latinul popular neatestat *deramare. în sanscrită darma  înseamnă ‘spart’, iar dariman  are accepţiunea de ‘ravagii, distrugere, devastare, nimicire, stricăciune, dărâmare’. Cuvintele sanscrite menţionate fac posibilă originea traco-daco-getă a verbului «a dărâma» şi mai puţin credibilă existenţa unui latin popular neatestat *deramare.[5]

           Se constată că unele cuvinte păstrate în limba română corespund unor cuvinte din sanscrită, dar inexistente în latină sau presupuse din latina populară trebuie considerate de origine traco-daco-getă în baza criteriului euroindian.

2.      Cuvintele care în limba română sunt considerate cu etimiologie necunoscută îşi au

corespondenţe în sanscrită: hoţ/hatha, cărpănos/karpanya, ban/pana, paragină/paracina, şiroi/şira, vijelie/vijeiami.

           Adjectivul românesc cărpănos  este un cuvânt euroindian atestat de sanscr. karpanya ‘zgârcenie, avariţie’, dar şi de engl. carper  ‘răutăcios, defăimător, critic’.

           Cuvintele din limba română care sunt considerate cu etimologie necunoscută şi au corespondent în sanscrită trebuie considerate arhaice, euroindiene.

3.      O serie de cuvinte precum român. măgar (comparabil cu alb. magar, bulg. magare) – sanscr. magarak şi kara –, şi român. palanca (din tc., pol.) – sanscr. palana sunt cuvinte ale căror etimologii trebuie reconsiderate şi atribuite lexicului arhaic traco–daco-get. Oricum, atribuirea originii albaneze este discutabilă, albaneza fiind o limbă traco-illyră, dar implică şi excluderea celorlalte limbi cunoscute.

           4. Micul glosar prezintă cuvinte mai apropiate ca formă şi înţeles  între sanscrită şi română decât cele dintre sanscrită şi slavă: sanscr. cika ‘chică, păr, ciuf, cosiţă’ – român. chică, în bg. kicur; sanscr. kaţukvana (‘ascuţită pană ş pană ascuţită’) – român. coţofană, în ucr. kukovostyp; sanscr. kukkuţa – român. cocoş, în engl. cocck, fr. coq, în slavă kokoşi are accepţiunea de ‘găină’ (!); sanscr. lalana ‘femeie, soţie, doamnă’ – rom lele, în bg. lelija; sanscr. pitu ‘mâncare, hrană, aliment’ – român. pită ‘pâine’, în bg. pita, dar cuvântul exista şi în hitită şi a pătruns până în Egiptul antic.

           Este posibil ca multe din cuvintele a căror etimologie este considerată  de origine slava veche sau chiar din limbile slave desprinse din acestea să fie de origine traco-geto-dacică, fiecare din aceste limbi să le fi conservat din fondul arhaic euroindian.

           Limba sanscrită poate fi utilizată şi la dezlegarea unor etnonime, teonime, antroponime, toponime şi hidronime.

           Neîndoielnic există în limba română sute de cuvinte (noi am «găsit» circa 1.500) care au o mare asemănare cu cuvintele din limba sanscrită, ca formă şi sens, dacă nu identice, foarte înrudite sau cel puţin susceptibile de înrudire. Sigur explicaţia fundamentală a acestora constă în fondul comun euroindian. Este posibil ca unele din aceste cuvinte să fi pătruns mai târziu, prin diverse filiere, dar, ţinând cont că în anul 800 a.Chr. limba sanscrită a devenit o «limbă moartă», presupunem că ipoteza noastră este verosimilă.

           Lingviştii nu pot stabili etimologii, decât pornind de la limbi cunoscute, or nici o limba sau idiom tracic nu ne este cunoscut, în ciuda afirmaţiilor «aşa-zişilor» tracomani care pretind ca au descifrat limba tracilor sau dacilor. Din păcate avem în prezent prea puţine informaţii, dar suntem optimişti, sperând că limba pelasgo-traco-daco-getă va fi cândva cunoscută. Istoria ne-a rezervat adeseori surprize senzaţionale (vezi cazurile Schliemann, Tutankhamon, etc.) şi este posibil ca în mileniul III să regăsim ce am pierdut în mileniile anterioare.