“SARMIZEGETUSA REGIA”  ORI…”KOGAION”  ?

Prof. TIMOTEI URSU  (USA)

 
    Pornind nu numai de la criteriile logicii dar şi de la faptul că nici o sursă istorică – din cele cunoscute până asătazi – nu desemnează Dealul Grădiştei şi împrejurimile acestui munte drept capitală a regilor daci, precum şi de la sublinierea că denumirea  “Sarmizegetusa Regia”  (devenită prin repetiţie mecanică, una din cele mai uimitoare mistificări ale istoriografiei româneşti!) a fost iniţial o denumire convenţională  şi atribuită locului prin simpla presupunere, într-un moment în care explorarea arheologică a acestui sit era abia la începuturi, tot mai multe fapte induc concluzia că adevarata capitală a Daciei era… cea denumită de inşişi romanii: “Sarmizegetusa Dacica”.  Abia ulterior, în timpul domniei lui Hadrian  (mai exact în anul 118) şi în memoria împaratului cuceritor, numele complet al localităţii devine – cu semnificativa specificare a apartenenţei locale! – “ Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa”.

Faptul că o serie de clădiri intramuros, aşa cum a relevat cercetarea arheologică, prezintă caracteristici constructive specifice romanilor, nu inseamnă deloc obligatoriu ca acestea să fi fost ridicate numai după anul  106-107: între specificaţiile şi îndeplinirile  contractului lui Domiţian (realizat pentru a determina statul dac să nu acorde ajutor militar altor triburi aflate  în conflict militar cu legiunile romane pe cursul Dunării  Medii) se prevedeau explicit nu numai stipendii financiare, dar şi trimiterea de “meşteri militari şi civili  (constructori!), probabili arhitecţi şi supraveghetori ai ridicării nu numai de… intărituri  militare dar, cu maxima probabilitate, ai unei capitale regale cu… confort roman (mai ales că în  intervalul confuz de “pace”, dintre cele două razboaie cu romanii, în zonă se aflau  unităţi militare romane.. !  E de adăugat  la cei trimişi anterior prin înţelegere, numărul remarcabil de prizonieri şi defectori romani, aflaţi deja la daci, şi cu certitudine deţinători de priceperi practice,  la care fac referinţă în mod repetat tratativele romano-dace. Nu pot fi ignorate în acest sens nici repetatele şi productivele tangenţe ale dacilor cu lumea etruscă, italică şi elenă.

Nu vedem nici un motiv pentru care Decebal şi  curtea sa regală, într-o capitală care se apreciază că adăpostea circa 20-30.000 oameni (!) să-şi fi refuzat tihna unui “hypocaustum” (un bazin cu apă caldă, etc.)– şi să i preferat doar… viforul din varful de munte de la Dealul Grădiştei, unde nici măcar  rezistenţii ciobani nu-şi îngăduie să vieţuiască  mai mult de 7-8 luni pe an.  Nu vedem nici un motiv pentru care  ceea ce (ulterior, sub stăpânire romană),  devenea  - se presupune! - Templul zeului Liber Pater, sa nu fi fost o clădire extrem de utilă pentru “sala tronului” lui Decebal.  O serie din aceste presupuneri logice, care vizează executia unor clădiri de către daci sub îndrumare arhitecturală romană, îşi găsesc  un corespondent tehnologic în  faptul că  o mare parte a dimensiunilor constructive ale  edificiilor apreciate drept “romane” corespund modulului şi subdiviziunilor de lungime dacice  (1,734m;  0,4335m; 0,289m; 0,1445m şi 0,024…m), etc.

Studiul totalizează o serie de referinţe care tind să demonstreze că în Munţii Orăştiei se afla un puternic şi străvechi “Centru cultual, ştiinţific şi tehnologic” getic, probabilul KOGAION, numele menţionat în izvoarele antice ca atare. Acesta era un posibil şi bine apărat militar teritoriu, folosit – după toate probabilităţile -  ca zonă de tezaurizare  şi chiar de probabil refugiu regal şi nobiliar în caz de primejdie. Cu certitudine Dealul Grădiştei adăpostea un centru cultural-ştiinţific de o uimitoare productivitate şi, probabil cu aceeaşi tentă cultuală,  un impresionant centru de  siderurgie (făurărie, batere de monedă, execuţie de arme şi podoabe, etc.)

Capitala unui regat ale cărui fruntarii (variabile in timp) aleargă de la poalele Alpilor până dincolo de Nistru în vremea lui Burebista  şi - chiar dacă mai retrâns - pe teritoriul mai multor seminţii central şi est-europene în preajma razboaielor cu Traian, avea nevoie de excelenta situare strategică centrală a localităţii devenită ulterior  “Ulpia Traiana”: în primul rând din pricina facilităţii căilor de acces, în toate şi din toate direcţiile, foarte bine păzite. O astfel de capitală, generos aparată natural (vezi imaginile de pe Columna lui Traian!), era situată, totuşi, la o altitudine acceptabilă, cu un microclimat convenabil pe parcursul întregului an.

Conceptul stupid că regii daci (faimoşi în epocă tocmai datorită agresivităţii şi disponibilităţii lor militare) şi-ar fi construit “o capitală -cuib de vulturi” inabordabilă, defensivă prin excelenţă, în vârf de munte - nu mai poate încânta astăzi decat… copiii dornici de basme sau  nostalgicii perioadei în care lumea dacică era etichetată drept aceea a unui trib de oieri, ţărani şi briganzi “aninati de munţii lor”, nişte primitivi pe care câteva legiuni – eterogene şi prolixe – de ostaşi  aşa-zis “romani” – urma să-i nimicească, apoi să se cocoţeze în paturile nevestelor lor şi să le civilizeze pe acestea predându-le lecţii de limba latină în vederea naşterii miraculoase a noului Popor Vlah (şi asta cât mai în… Sudul  “actualelor graniţe ale României” şi, mai cu seamă, cât mai la Sud de Dunăre şi de dovezile reale păstrate de pământul natal...).

Este de datoria istoricilor şi cercetătorilor de studiu pluridisciplinar să reexamineze toate aceste date, mai ales în condiţiile în care România îşi reclamă statutul politic de străvechi  neam european şi năzuieşte să transforme, în mod decent şi eficient, turismul internaţional într-o logică şi importantă sursă de venit naţional.