|
Profesor Vasile Roman
În cartea „Râmnic” – toponim de origine dacică, publicată în anul 2004 sub egida şi cu sprijinul Direcţiei Judeţene Vâlcea pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional şi al Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea, susţin că termenul „Râmnic” provine din cuvântul traco-dac REB. Între anii 1959-1980, în judeţul Vâlcea, în punctul Cosota – Ocniţa (cunoscut de localnici sub numele „La Cetate”) s-au efectuat cercetări arheologice de anvergură, sub conducerea profesorului univ. dr. docent Dumitru Berciu. Acesta a publicat, în 1981, volumul „Buridava dacică”, Biblioteca de Arheologie XL, Editura Academiei RSR, în care „a adunat la un loc bogatul material arheologic de la Ocniţa şi care va folosi pentru sintezele viitoare, cât şi pentru studii de detalii”. Un asemenea studiu de detaliu este şi demersul nostru ştiinţific: „Râmnic” – toponim de origine dacică. În 1967 şi în anii următori, arheologii au dat la iveală o cetate de pământ cu terase şi turnuri de apărare cu palisade şi trei încăperi subterane bogate în materiale unice din punct de vedere istoric despre civilizaţia geto-dacilor de pe ambele versante ale Carpaţilor până la Dunăre şi litoralul dobrogean al Mării Negre, şi chiar dincolo de aceste spaţii. Descoperirile de la Ocniţa – Vâlcea marchează prima atestare documentară a centrului economic şi politic al dacilor buridavensi cu rădăcini adânci în epocile premergătoare traco-geto-dacilor în întreaga regiune carpato-dunăreană şi pontică. Depozitul de la Buridava este o sinteză a ocupaţiilor, a relaţiilor comerciale, a vieţii spirituale a dacilor, îndeosebi din epoca Statului Dac al lui Burebista. În marele complex geto-dacic de la Ocniţa, pe platoul „Colinei Sacre” s-au descoperit 16 dovezi de scriere cu litere latine sau greceşti, reprezentând „cel mai mare număr de inscripţii găsite într-o singură dava geto-dacă”, cu excepţia numeroaselor litere greceşti izolate de la Grădiştea Muncelului, având de asemenea importanţa lor. Unul dintre aceste vestigii, descoperit în 1972, se referă la cuvântul REB, scris pe un fragment ceramic dacic. Este un antroponim de certă origine traco-dacică ce se repetă şi pe alte patru fragmente. Cuvântul este în formă întreagă, întrucât, la începutul şi la sfârşitul său, nu a mai fost altă literă, iar între litere distanţa este egală. Cele cinci fragmente de ceramică cu inscripţia REB aparţin nivelului II al stratului de cultură şi se fixează în sec. I î.Hr. sau, cel mai târziu pe la începutul secolului următor (I d. Hr.). În cartea sa Buridava dacică, profesorul univ. D. Berciu afirmă despre cuvântul REB că „se sprijină pe un substrat indo-european, dar el poate fi considerat, fără nici un fel de rezervă, un nume dacic”. Frecvenţa lui – de cinci ori – pare a indica o persoană cu un oarecare rol în societatea complexului de la Ocniţa. Cuvântul a fost pus în legătură atât cu antroponimele compuse şi derivate cât şi cu numele râului Rabon, menţionat în Dacia de către geograful Ptolemeu (III,8,2) şi identificat cu Jiul (V. Pârvan) sau cu Drincea din judeţul Mehedinţi (R. Vulpe). „Evident că termenul, afirmă în continuare Dumitru Berciu, ne aminteşte şi numele lui Burebista, Rubobostes, Rubocentus sau Raebucentus”. Întâlnirea cu inscripţia REB mi-a amintit de consăteanca mea, Ecaterina N. Niţă, care are în vocabularul ei activ cuvântul REB, folosit curent în expresiile: „Taci Rebii, din gură”, „Du-te, Rebii, de aici”, „Fii al Rebii” (cu sensul de „Fii al dragostei” etc.), iar consătenii i-au atribuit apelativul de Rebi, uneori Reba, pe care ea l-a acceptat cu mândrie. Am făcut atunci, în 1972, o posibilă legătură între inscripţia descoperită, REB, şi acelaşi cuvânt folosit şi astăzi, cu multiple sensuri în aria lingvistică cuprinsă între Ocniţa şi Bujoreni. Atunci am emis ipoteza că REB infirmă teoria potrivit căreia etimonul Râmnic semnifică „de peşte”. Profesorul univ. dr. docent Aurelian Sacerdoţeanu, fiu al Vâlcii, în studiul său Originea şi condiţiile social-economice ale dezvoltării vechiului oraş Râmnicu-Vâlcea, publicat în Buridava, vol. I, 1972, p. 28, spunea: „Cea dintâi atestare documentară în limba slavonă a oraşului Râmnic este din 20 mai 1388 şi se referă la râul cu acest nume în redacţia Ribnic, care este veche şi dominantă, formele Răbnic şi Râmnic fiind mai noi. Este probabil că râul a luat numele de la oraş… mai sus fiind cunoscut ca râul Olăneştilor şi uneori Cheia. Prioritatea hidronimului asupra toponimului (şi invers) va continua să fie discutată atâta vreme cât nu se cunoaşte originea cuvântului”. Descoperirea inscripţiilor REB ce semnifică, după Dumitru Berciu, numele unui personaj important, „o căpetenie, un şef” şi, adaug eu, un şef cu mare autoritate şi influenţă în rândul dacilor autohtoni, din moment ce amintirea şi numele lui s-au perpetuat până în zilele noastre, m-a determinat să studiez cu atenţie fenomenul lingvistic al termenului REB, punându-mi, totodată, întrebarea dacă nu cumva toponimul Râmnic provine de la REB, mai ales că şi profesorul Aurelian Sacerdoţeanu avea îndoieli că el ar proveni de la slavul „râba” (peşte), sugerând în acest sens continuarea cercetărilor. În finalul documentării am înţeles că supoziţia mea este verosimilă. Toate datele pledează pentru ideea că denumirea Râmnic este un derivat al numelui REB, căruia i s-a adăugat sufixul –nic. Supus legilor şi regulilor (sau canoanelor în terminologie modernă) care au guvernat evoluţia limbii latine, apoi daco-române, Rebnic a dat în limba română mai întâi Ribnic (A. Sacerdoţeanu), similar evoluţiei fonetice a cuvintelor tempus>timp, bene>bine, denarus>dinar, mentem>minte, dentem>dinte etc. şi, sub influenţa limbii slave, >Răbnic sau Râbnic, desemnând unul dintre cele mai pitoreşti şi mai interesante oraşe ale ţării, RÂMNIC. Am convingerea că REB, provenit din substratul traco-dac, a existat dintotdeauna ca element al fondului principal de cuvinte, formând prin derivare şi o familie lexicală: Reba, Rebi, Rebnic, Râmnic… În comuna Bujoreni-Vâlcea există şi în prezent familii cu numele Rebu şi Râbu sau de persoane, Rebi. Se cuvine să prezint în favoarea noii ipoteze şi alte aspecte ale moştenirii lingvistice. De pildă, se consideră că aparţin acestei moşteniri dacice sufixele atât de frecvente şi caracteristic româneşti: -esc (omenesc, crăiesc…), -eşte (bărbăteşte, trupeşte…); probabil şi -nic, sufix extrem de productiv în sensul participării la îmbogăţirea vocabularului limbii române cu cuvinte aparţinând diferitelor etnii: geto-dacă şi latină = puternic, zilnic, localnic, amarnic, datornic, casnic…; slav = vârstnic, darnic, obraznic, platnic, zadarnic...; bulgar = slugarnic, grabnic…; maghiar = hotarnic… etc. Considerăm, în concluzie, că REB este un antroponim de origine ancestrală care a ajuns la noi pe două căi: 1) prin „arhivele tăcute ale pământului” – descoperirile arheologice de la Cosota-Ocniţa – şi 2) pe cale orală, ca nume de familie: Rebu, Râbu sau nume de persoană: Rebi, Reba (se întâlnesc şi astăzi în comuna Bujoreni). Supus derivării cu un sufix productiv , REB a devenit, încă din antichitate, toponimul Râmnic. Spre mulţumirea noastră, a tuturor vâlcenilor, a istoricilor şi a filologilor, inscripţiile descoperite între anii 1972-1980 la Cosota-Ocniţa au convins în unanimitate pe istorici şi pe lingvişti că aici, pe teritoriul vast al Râmnicului, s-a identificat existenţa tribului Buridavensi şi a capitalei acestuia, Buridava. Unul dintre regii tribului a fost Thiamarcus. Vestigiile dacice descoperite la Cosota-Ocniţa au deschis o carte nouă în care se poate citi atent şi cu pietate tot ceea ce spune izvorul arheologic despre viaţa şi faptele oamenilor ce au trăit odinioară pe aceste locuri cu străvechi tradiţii statale.
|
|
|