|
(OBICEIURI GETO-DACE) Victor Denciu
1. Obiceiul = rânduieli (datini) omeneşti pe care oamenii le transmit urmaşilor ca reguli obligatorii. 2. Dreptatea este să se spună adevărul, să nu vitregeşti pe altul, să nu răneşti pe altul, că-l doare sufletul, că dacă răneşti sufletul altuia, vei fi spurcat la suflet: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.” 3. Cinstea este cuvântul dat, da să fie da nu să fie nu, să nu-ţi iei vorba înapoi. La fete, să fie fată mare (virgină), când o fată era necinstită de un fecior era răzbunată pentru că nu se mai putea mărita decât foarte greu, de obicei cu un băiat care mai fusese însurat. Pe lumea cealaltă, sufletul băiatului necinstit era mâncat de fiinţe neomeneşti. Cap.II- 4. În vechime, oamenii se rânduiau după nevoile şi trebuinţele oamenilor din sat. La treierat: Se făcea o ceată dă (de) douăzeci, treizeci de oameni din care trei care (căruţe), la boabe, două căruţe să care apă la vaporul cu aburi. 4.1. Două perechi de boi, la târgi, trăgeau pălimarul (lanţurile) proprietatea vaporeanului cu purcoaie de paie de la spatele (curu) maşinii, batozei. Puneau pândari la câmp. Trăgeau cu plugul şanţuri în jurul Ariei să nu s-aprindă focul şi să aprindă paiele şi grâul nesecerat al altor oameni – neamuri. Puneau ciobani la oi şi văcari la vite. Rânduiau gardişti la paza satului şi a morii cu sacii oamenilor în ea veniţi la rând. Vinul îl păstrau la marginea viilor într-o pivniţă mare, comună, fără să se fure din butoaiele vecinilor. Oamenii erau pătrunşi de cinste dumnezeiască. Ultimul om care a avut pivniţă la vie şi după puţinii ani de colectivizare bolşevică a fost moş Gheorghe Nedelescu care ştia să scrie şi să vorbească limba slavonă, fapt pentru care ruşii l-au pus primar când au intrat în ţară. 4.2. Înainte vreme, până la apariţia batozelor şi după, grâul era secerat, legat în snopi ce se aşezau în formă de cruce, cu spicele unele spre altele numiţi măgari, apoi se pregăteau pentru a fi treieraţi cu furcile sau cu ajutorul animalelor prin călcarea în copite a spicelor sau se scuturau spicele de un suport de lemn aşezat pe o cergă din cânepă ţesută, oamenii erau organizaţi în ceată sau clacă. În alte sate se băteau, izbeau spicele paielor de marginea unei putini mari, fiind apoi vânturate la uliţă, unde era vântul mai puternic.
ŢIŢEICA
Moş Ciulama folosea ţiţeica virteluită, mare, un par gros bătut în pământ, iar în capătul lui era bătută o grindă pe care o încălecau copii sau oameni mari, iar alţi oameni o învârteau şi călcau pământul amestecat cu paie sau pleavă folosit la lipitul caselor din paiantă sau se călca bălegarul după care se trecea printr-un tipar pentru chirpici, pus la uscat, apoi folosit la făcut focul în sobă toată iarna. 5. În sat era ales un bun gospodar (om înstărit) să conducă satul, mai târziu s-a numit Primar sau Vătaful satului. Bătrânii erau cinstiţi, înţelepţi şi respectaţi datorită experienţei lor de viaţă ce o transmiteau urmaşilor, la fel meşteşugurile la construirea caselor, aratul, semănatul, tăiatul viei, răchitei cu care se legau snopii de grâu, porumb, cânepă, bumbac, orz, ovăz, porumb de sămânţă, ţesutul în casă la război, pescuitul cu coşul fără fund, alaiul, tăiatul copacilor, albinăritul, tratatul animalelor bolnave ale oamenilor, femeilor care nu mai puteau alăpta li se dădea un anumit număr de boabe de cânepă sau in şi le revenea laptele la sân. Gardurile erau făcute din împletituri, de ramuri de alun, frasin, ulm, salcâm. Casele se ridicau din pari groşi, împletiţi cu răchită pe două rânduri, care se umpleau cu fân, apoi erau lipite cu pământ la exterioarele zidului şi văruite. Pe Valea Teleormanului se foloseau chirpici amestecaţi cu paie sau pământ bătut, amestecat cu pleavă, zidul era gros de aproximativ 70-80 cm.
VĂTAFUL
6. Primarul da cu goarna şi oamenii se strângeau la sfat (Primărie) şi le spunea ce s-a hotărât împreună cu bătrânii satului şi fiecare sătean ştia ce are de făcut. Primarul era un om în putere, făcea sfatul cu nouă oameni înţelepţi folosind votul sau beţişoare pentru tras la sorţi. 7. Femeile au luat parte la sfat, dar şi ele erau organizate în treburile lor femeieşti şi gospodăreşti tot după pricepere, deşteptăciune şi vârstă. 8. Nu erau serbări la care să fie separaţi bărbaţii de femei. Erau amestecaţi. 9. Feciorii şi copiii aveau cetele lor după modelul celor mari, pe zone, de o parte şi de alta a satului din partea de sus sau din partea de jos a satului. 10. Sat se numeşte o aşezare de oameni pe marginea unui râu, fie doar pe o parte, fie pe ambele maluri ale apei. Numărul locuitorilor este fie mai mare, fie mai mic, cu o primărie la mijlocul satului, mai târziu şi o şcoală tot în centrul aşezării, în apropierea răspântiei satului. Şcoala era locul unde se preda morala, tipurile de luptă geto-dacice, lucrul manual specific agricultorilor, acte culturale, învăţarea jocurilor şi cântecelor populare, iar peste drum este şi acum bătătura satului, adică locul pentru hora satului de la sfârşit de săptămână. Aici se formau „cei mai drepţi şi mai viteji dintre geţi”. 10.1 Cătunul este tot o aşezare de oameni, dar mai mică, până la 30 de case, fără Primărie, dar ţine de primarul satului apropiat şi este la fel împărţită şi organizată. De obicei, în cătunele la noi, în Teleorman, sunt români veniţi de peste Dunăre fugiţi de mânia bulgarilor, turcilor care au invadat Serbia. Cătunele lor se află ascunse prin văi, iar mai târziu au fost declarate strategice pentru vremurile de război. De aceea, ruşii când au ocupat ţara au obligat învăţătorii satelor să facă monografii ca să poată descoperii satele şi cătunele netrecute pe hartă. „Odaia” este la noi, în satul Antoniei, camera de sus pentru oaspeţi, deoarece bordeiele aveau două nivele: Nivelul de jos unde erau ţinute vitele, iar treapta de deasupra era folosită de oameni pentru că era mai caldă de la căldura animalelor. Când veneau rudele sau oaspeţii, călătorii erau culcaţi în “odaia” de regulă păstrată şi după apariţia caselor de suprafaţă. Moş Ciulama (Marin Iordan) şi-a ţinut bivolii într-o astfel de măgură până a venit colectivizarea, apoi a transformat-o în pivniţă, deasupra ei construind magazii pentru cereale, pătulul pentru porumb şi grâu pentru animale. Când ne-au scos din curte căruţele cu boi şi celelalte animale, oi, caii pe care i-au dat la porci, vaci, care ajunseseră doar piele şi oase fiindcă „colectivu” doar le muncea fără să le hrănească şi în momentul scoaterii pe poartă bunicul meu Mărin plângea, Moş Ciulama, vecinul nostru, sta pe vine rezemat de gard cu cojocul lui din piele întoarsă, cu lâna pe dinafară, vorbea singur, „Rămâne ţara săracă pentru că animalele sunt adevărata bogăţie a ţării”. Eu fiind mic, aveam şase ani, l-am întrebat pe Moş Ciulama: De ce rămâne ţara săracă? El mi-a răspuns: Pentru că în tranşee scoţi codrul de mămăligă şi cocoloşul de brânză din traistă, în timp ce duşmanului “îi scapără ochii de foame”. Era desfăşurarea rusificării României şi confiscarea economiei particulare a ţăranilor să nu mai poată întreţine trupe de război. 10.2 – Sălaş stână = popas pentru oi în care sunt ţinute la nimiezală după ce s-au întors de la păscut. În forma transhumanţei (coborârea la iernat), în timpul sălăşuirii se organizau ospăţuri, jocuri, măsurarea laptelui, etc. Alte denumiri: stână, târlă, saivan. - Coliba = căsuţă mică făcută din bârne lipite cu pământ şi acoperite cu stuf, paie, papură sau trestie, coceni de porumb, întâlnite în sate sărăcăcioase de-a lungul vremurilor de restrişte.
Sursele sunt: Satul Antoneşti : Satul Dobroteşti: - Tudor Iordan porecla Manearcă - Scrioşteanu Marin porecla Papezu - Ioniţă Iordan porecla Ciulama - Ciortan Ion - Oprea Dragne porecla Prescură - Dabu Ion - Denciu Anton Cozina - Pancescu Marin - Denciu Gheorghiţa - Minuş Constantinescu porecla Vlăduianu - Nedelea Gabriel porecla Dogaru - Preda Victor porecla Mugurel
|
|
|