Zăul Moş, Kogaion şi cultul morţilor

Viorel Patrichi

 
          Panteonul dacilor, deşi insuficient cunoscut, uimeşte încă, mai ales prin forţa de iradiere spre alte spiritualităţi vechi. Primul care face legătura între Zalmoxis şi Saturn este Nicolae Densuşianu. "Numirea de Zalmoxis nu putea fi altceva decât un simplu epitet hieratic al lui Saturn, un atribut cu acelaşi înţeles ca senex, deus vetus, deus avus, majus sau Maesius, pe care le avea Saturn şi la alte triburi pelasge. Din punct de vedere al etimologiei, cuvântul zal-mox-is  în limba dacilor nu însemna decât Zeul-Moş. Finalul -is reprezintă aici, ca şi în alte cazuri analoage, numai un simplu sufix grecesc." (Nicolae Densuşianu, "Dacia preistorică"). Observaţia este foarte corectă: aşa auzeau grecii vorbirea dacilor. Noi îi vom spune Zăul Moş fiindcă această transcriere este cea mai apropiată de adevărul vorbirii româneşti.

În concluzie, printr-o cercetare atentă s-ar putea dovedi că Zăul Moş - Zalmoxis, cum au transcris grecii - este mai vechi şi decât Mithra. Iar dacă unii susţin - cu argumente serioase - că mithraismul se află la originea creştinismului, noi credem că zalmoxianismul a inspirat mithraismul şi, indirect, creştinismul. Istoricii religiilor vorbesc foarte frecvent despre dualismul religiei mithraice. Se poate demonstra însă că perechea Ahriman-Mithra are aceeaşi semnificaţie cu Zalmoxis-Gebeleizis.

          Mithraismul s-a răspândit până în India şi China, spre nordul Africii, în Europa, pe cursul Dunării, spre Roma. Până în secolelel III - IV, mithraismul şi creştinismul şi-au disputat Imperiul Roman. A învins religia care l-a câştigat pe împăratul Constantin de partea ei. Originea dacică a mithraismului, dar şi a creştinismului se poate dovedi, chiar dacă multora le pare încă deplasat. Este vorba însă de un patrimoniu spiritual comun al antichităţii. Vechii iudei au realizat sinteza. De aceea, nu mai este edificator să stabilim care credinţă este revelată şi care nu. Există numeroase indicii. Se observă că Mithra, atunci când sacrifică taurul, apare în toate reprezentările îmbrăcat ca un frigian, cu tunica lui, cum numai tarabostes purtau. Acum se ştie foarte bine că frigienii nu erau nici perşi, nici greci, nici romani. Ei erau daci sau traci, cu o denumire general acceptată.

           Zăul Moş transpare şi azi în forma de jurământ popular românesc "Zău!". Este evident că dacii nu jurau pe numele Zeus al grecilor...

          Marile ritualuri aveau loc la solstiţii, pe Muntele Kogaion. Atunci preoţii urcau muntele sfânt pentru a ajunge în faţa lui Deceneu, trimisul Zăului Moş. De-a lungul timpului, s-au avansat mai multe ipoteze cu privire la locul în care se afla Muntele Kogaion sau Kogainon. Astfel, românii au mai mulţi munţi care concură la suprema titulatură sacră: Şurianul, Ceahlăul, Omul, Caraiman şi Găina. Probabil că toţi au fost munţi sacri, unde sălăşluiau părinţii iniţiaţi. Dar cel mai important dintre ei trebuie să fi fost Şurianul. Nu întâmplător, zeul Soarelui la vedici era Surya, adică acelaşi Zău Moş, cu toate atributele luminii. Pe Şurianu s-a ridicat Sarmisegetuza Regia. Construcţia este atribuită lui Buerebista, dar aşezarea trebuie să fi fost mult mai veche.

           Sacrificiile de la solstiţii aveau loc numai pe înălţimi. Fiecare aşezare avea o înîlţime sacră. În satul tradiţional, biserica se ridică pe deal. Focul se aprinde la cimitir în Joia Mare, iar de Lăsata Secului se aruncau roţi de foc de pe dealuri. În noaptea de Înviere, toate dealurile din România iau foc: coboară ţăranii, câţi au mai rămas, cu lumina cea sfântă spre casă. Cine străbate România în acea noapte înţelege mai bine misterul vechii spiritualităţi a dacilor, transpusă în creştinismul ortodox.

          Dualismul Zalmoxis-Gebeleizis a fost intuit de unii cercetători, fără să se vorbească explicit despre această realitate. "Mitologia dacilor se bazează pe un dualism uraniano-chtonian, în faza de independenţă a Daciei, cu accent henoteist pe caracterul uranian al religiei de stat, iar în faza romană a Daciei, de un chtonism care se menţine clandestin la dacii romanizaţi ca mitologie populară", arată Romulus Vulcănescu în "Mitologia română".

          Pentru vechii daci, la fel ca pentru perşi, cultul morţilor era, indirect, cultul vieţii mereu biruitoare. Este profund fals şi nedrept să afirmăm că strămoşii erau "păgâni". Păgânismul înseamnă lipsa credinţei, ceea ce nu se poate afirma despre daci. Capetele morţilor - cei şapte colaci de înmormântare, la panihidă şi la liturghia de dezgropare după şapte ani - semnifică eternizarea în viaţa de dincolo. Soarele cu semiluna, având scara la mijloc. Toate de pâine. Alături, pe o năsălie mai mică, se află "pomul" - coloana cerului, împodobit cu fructe. Pomul se dă de sufletul celui plecat. În toată Moldova istorică şi în Transilvania se face toiag sau lumina de stat. Este practic o lumânare din ceară curată, care trebuie să aibă lungimea egală cu înălţimea mortului. Lumina de stat se face spirală şi trebuie să ardă acolo unde s-a sfârşit cel plecat. După cum se observă, dacii au topit geometria sacră în riturile lor unice în Europa. În satele din jurul oraşului Bor din Timoc, Serbia, românii mai dau şi astăzi focul şi hora formată în jurul focului de sufletul celui plecat. Dacă unora li se pare "păgân" să-ţi înmormântezi morţii în grădină, cum procedează încă unii momârlani, în realitate, această tradiţie semnifică tocmai relaţia indestructibilă dintre viaţă şi moarte. Obiceiul înfierii unui orfan în groapa părinţilor, descris magistral de Iftimie Nesfântu, are aceeaşi simbolistică.

          Dar poate cele mai tulburătoare rămân practicile de priveghi la dacii liberi, pe care încă le-am putut admira în mai multe sate. Pentru daci, trupul este închisoarea sufletului, iar viaţa este un chin. Cum spune Coşbuc: "Viaţa asta-i bun pierdut/ Când n-o trăieşti cum ai fi vrut. / Şi-acum ar vrea un neam călău/ S-arunce jug în gâtul tău. / E rău destul că ne-am născut./ Mai vrem şi-al doilea rău?". Coşbuc a intuit foarte bine filosofia de viaţă a dacilor, ceea ce unii contemporani de-ai noştri nu mai pricep.

Dacii credeau în nemurirea sufletului şi trăiau cu această speranţă. Faptele lor aveau acest reper fundamental: dobândirea nemuririi. Reminiscenţe încă s-au mai păstrat, după ce creştinismul şi comunismul au intenţionat să înlăture practicile considerate păgâne. La adăpostul nopţii, atunci când ochii vigilenţi ai preotului nu mai sunt prin preajmă, orice lamentaţie încetează şi începe un spectacol straniu: calul de priveghi, vornicul şi gogiul, nişca,ciuştea, buhna, leafa, ineluşul, mânăstioara, cleapşa, moara, capra, ursul, gâsca, cocostârcul, mânzulica, gherdănica şi multe altele. Jocurile de priveghi atestă vechea spiritualitate a dacilor, pe care cei mai mulţi români au abandonat-o. De la romani şi de la alte popoare alogene am preluat lamentaţia, bocetul.

          În fond, bucuria în faţa morţii ar putea fi considerată chiar profund creştină. De altfel, creştinismul ne învaţă că nu trebuie să preţuim valorile lumeşti, că trebuie să ne construim casă în cer şi să ne bucurăm pentru faptele noastre bune atunci când plecăm. Iată ce spun uncheşii daci de pe Valea Gurghiului la priveghi: "Omule - pomule/ nu te milui,/ nu te jelui,/ Bucură-te bucură/ că rădăcina ta/ murind în pământ/ a prins în cer şi lutul tău/ s-a încurat/ de unde-a venit/ în vis liniştit./ Bucuraţi-vă bucuraţi/ şi voi ceilalţi/ oamenilor-pomilor,/ femei şi bărbaţi/ beţi şi mâncaţi,/ cântaţi şi jucaţi/ că Gheorghe n-a răpus,/ e numai dus,/ e numai întors/ în lumea ce-a fost..." Asemenea gânduri atestă adânca religiozitate a unui popor străvechi, pentru care totul era sacru.