DE LA ZALMOXIANISM LA ISIHASMUL ORTODOX

ZOIA ELENA DEJU  - ZENOVIE CÂRLUGEA

            1.0. Isihasmul (de la gr. hesychia – stare de linişte interioara şi concentrare de sine) s-a impus, încă din primele secole ale erei creştine, ca o practică esenţialmente meditativ-contemplativa („a liniştirii” sufleteşti), axată pe „rugăciunea lui Iisus” (oratio mentis).

            Întâlnit, mai întâi, în tradiţia paleo-creştină (sec. III-IV) şi cultivat apoi ca virtute a purificării, iluminării harice şi desăvârşirii de către marii părinţi în secolele VI-X, isihasmul „se organizează ca o mişcare de renaştere spirituală (…) în secolul al XIV-lea, pe Sfântul Munte Athos”, ca un „curent” de experienţă mistică, - „singura şcoală creştină de meditaţie”. Azi, isihasmul este un curent de meditaţie transconfesional, de largă deschidere filosofică[1].

 

1.1. Pornind de la aceste considerente şi aspecte particulare privind isihasmul în genere şi, în special, isihasmul în cadrul spiritualităţii noastre ortodoxe, vom observa că, dincolo de atestarea unui primar paleo-creştinism isihast nord-dunărean, putem vorbi, în relaţie cu vechea spiritualitate geto-dacă, de „un isihasm înainte de isihasm, la noi”:

            „Adică o tradiţie mistică, de predanie iniţiatică şi cu procedee precise de contemplaţie, datând din epoca dacilor. Venim dintr-o civilizaţie iniţiatică avansată care, mai târziu, s-a contopit cu civilizaţia informaţională a românilor.”[2]

            Există, desigur, şi cercetătorii au demonstrat acest fapt, o legătură de esenţă între zalmoxianismul filosofico-religios de factură transcendentă şi creştinismul filocalic (fie el şi în ipostaza de „creştinism cosmic” şi popular, perceput astfel de poporaţiile carpato-danubiene, în maniera folclorului religios). Căci ce altceva poate întruchipa „Pleroma” zalmoxiană decât „Împărăţia Luminii” din eclezia creştină – observaţie făcută încă de filosoful Celsius…

            Aşadar, „de la credinţa dacică în nemurire la credinţa creştină în nemurire, evoluţia a fost firească”, afirmă, recent, şi cercetătorul Mihail Diaconescu în Istoria literaturii dacoromâne,[3] deoarece cultul lui Zalmoxis - observă Mircea Eliade -  „se preta, mai mult decât oricare alte divinităţi păgâne, la o creştinare aproape totală”.[4]

           

1.2. Ideea de ascetism isihast, practicat de atâţia mistici ai ortodoxiei nord-dunărene prin retragerea lor, în post şi rugăciune, în peşteri şi locuinţe săpate în stâncă, nu vine atât de la nevoitorii asceţi paleocreştini din părţile Egiptului, Sinaiului sau Asiei Mici, cât de la o tradiţie pre-creştină mai veche, aceea a retragerii în spaţii rupestre a marilor preoţi geto-daci (spaţii ale locuirii încă din protoistorie), între care atestarea unui Zalmoxis este mai mult decât convingătoare (andreonul din Kogaionon[5]).

            1.3. O legătură, desigur, de mai profunda similitudine, poate fi stabilită între incantaţiile zalmoxiene (asemănătoare unor „colinde precreştine”[6], multe din „epodele zalmoxiene” având un rol terapeutic) şi acest soi de terapie isihastă, care, prin concentrarea monologică „lucrătoare”, prin rostirea „stihului isihast”[7] (oratio mentis), urmăreşte „despătimirea” (eliberarea de sub tirania instinctelor, plăcerilor şi comportamentului nevrotic[8]).

            Se confirmă încă o dată ideea exprimată de Platon în Charmides,[9] privitoare la practica medicilor zalmoxieni (descântece însoţite de „farmacoane”: plante şi băuturi), care, ca şi terapia isihastă[10], pentru a vindeca anumite părţi ale corpului, aveau în vedere, cu precădere, spiritul, sufletul, restabilirea stării de bine sufletesc.

            „Incantaţiile zalmoxiene”[11] amintesc de „stihul isihast” din oratio mentis, cu rol de suprimare a dizarmoniilor sufletului, a conflictelor omului cu sine, cu semenii şi cu sacrul (chestiune şi de demonologie). Căci, potrivit aceleiaşi concepţii filocalice, „starea de bine mintal grăbeşte refacerea fizică” (fiind fundamentală între cele „7 reguli filocalice pentru restabilirea sănătăţii”), boala putând fi, deopotrivă, nu atât o pedeapsă pentru păcate sau o catastrofă, ca urmare a încălcării Legii revelate, cât şi un prilej de introspecţie, de linişte, de schimbare, ba chiar o „încercare”, „un prag iniţiatic”, o depăşire a Răului ipostaziat (diavolul nefiind decât o personificare a Răului).[12]

           

1.4. Un alt argument al „istoricităţii” isihasmului la români îl constituie alimentaţia de un anumit tip şi rigorile calendarului îndătinat. Secretele iniţiatice ale alimentaţiei vegetariene ale marilor preoţi daci, favorizând starea de contemplaţie şi intrarea în rezonanţă cu energiile necreate, amintesc, deopotrivă, de alimentaţia isihastă, de „lecţia trapezei” athonite sau, în general, de configurarea calendarului ortodox.

            Să observăm că, propovăduind învăţătura sa unui popor carnasier şi războinic, marele preot şi teosof Zamolxe, dar şi Decheneii ce i-au urmat până dincoace de începutul erei creştine, reuşiseră, de fapt, să aşeze viaţa geto-dacilor pe un temei al stăpânirii de sine şi dreptei măsuri, zalmoxianismul fiind, în esenţa sa, şi contemporan cu spiritul Vechiului Testament (în care Solomon, Isaia şi Ilie ar fi marii contemplativi precursori isihasmului iudeo-creştin), o formă de „ortodoxie” precreştină.

            De aici ideea că zalmoxianismul de transcendenţă, „pleroma” zalmoxiană s-a topit, încetul cu încetul, în lumina din lumină a ecleziei creştine, neînregistrându-se, ca în alte teritorii ale romanităţii orientale, atâtea şi atâtea cazuri martirice.