Anonim writes "Durpaneus se-ntreabă cu ardoare: Aflãndu-mă pe patul cel de moarte,
Acum, în aste vremi înșelatoare cãnd țări puternice sunt cotropite,
Cu frica-n sãn dușmanul ne lovește, hotarele sunt tot mai pustiite,
Iluzia puterii dăinuiește, păcat în jur, valori sunt putrezite,
Iluminată mintea-mi ce dorește nepotul meu coroana să o poarte?
Sunt ani de cãnd stindardul ce ne cheamă în lupte-i dus și sãnge-l colorează
Uniți stăm dacii, demni și fără teamă și cãini romani se-mprăștie cu groază.
Nevoie-avem de-urmași cu foc în carne, credință, spate drept și ochi de aur,
Temuți eroi în oase să le toarne priviri de lup și furie de taur.
E timp nepotul spada mea să poarte și-urmașilor să lase moștenire
Măcar scãnteie-n fiecare-n parte a focului ce-nseamnă nemurire…
Noi dăm acum de știre, din solul plin cu frații urmașilor în care cu foc renaștem iară
Odată stăpãnire țineam peste Carpații de voi lăsați în zare. Fiți regi la voi în țară!
Iar somnul din azur barbarii de-ntrerup, i veleg xin Turnur fir min ustubi mup.
"
