www.dacii.ro - A new perspective of Romanian ancient history - The Dacians - Baba Dacia

Mitul ancestral al întemeierii Statului dac, ne duce în perioada matriarhala si este legat de un personaj feminin. Numele acestui personaj a fost Dacia, devenit Dochia, probabil sub influenta Sfintei Evdochia, gr. Evdokia=bunavointa (în perioada crestina). Dochia, Doche, Dacia, Doichie, Docuta = Dochita, Dochiana, Dochina, μος = stimat) cuGhita. Masculin: Evdochim (gr. Εuδό afereza Dochim, Dochiam, Dochiu, Ghita, Docan. Alt nume: Evdoxie = celebru, glo-rios.[94] În limba daca Dacia se pronunta Dochia, dupa cum Traian se pronunta Troian. Zarathustra în greaca Zoroastru = azo. Este un pro-ces fonetic de care trebuie sa tinem cont.

Sf. Evdochia a fost martirizata la începutul Crestinismului. Sinaxarul precizeaza ca ea a vietuit în provincia Liban, în Frigia, în timpul împa-ratului Traian. Martiriul ei a avut loc în timpul împaratului Hadrian[95], urmasul lui Traian. Între etnonimul Dacia (Dochia) si Sf. Evdochia este numai o legatura fonetica. Pe parcurs ele au devenit identice. Onomasticul Dacia este, asa cum am spus, destul de vechi. În epigra-fie apare în veacul al IV-lea î H., la Atena (muzeul-ernikon) într-o inscriptie funerara, pe o lespede de marmura. Ea mentioneaza o femeie cu numele „Alexippa Dokia”[96].
Baba Dochia (Dacia) a fost o realitate umana în perioada matriar-hatului. Etimologic, cuvîntul baba este stravechi traco-dac. Are ambele genuri, masculin si feminin: Baba Novac (Ion Georgescu, Baba Novac) si Baba Dochia. În Basarabia se întîlneste „Baba Marta” în care s-a recunoscut „numirea lunii martie”. În Muntenia, Oltenia si Ardeal sint 9 babe (1-9 martie), pe cînd în Moldova si Basarabia sint douasprezece babe. Zilele se numesc „zilele babelor”[97].G. Cali-nescu considera ca „întîiul mit”, simbolizînd „constituirea însasi a poporului roman” este mitul Traian si Dochia raspîndit de Asachi[98]. Din mitul pastoritei „Dochia sau Dachia”, fiica lui Decebal, „Asachi si altii, Eminescu îndeosebi, au realizat pe aceasta tema, mitologii poetice privind nasterea poporului roman”[99]. Medicul Dioscorides amintea planta υα)medicinala dedetel, pe care Dacii o numeau dacina (Δάκ[100]. Un important studiu analitic intitulat de Ion Coja, Riscu-rile hipercorectitudinii, trateaza tema Traian si Dochia[101].
Chiar daca o fiica a lui Decebal ar fi purtat numele de Dochia, mitul Baba Dochia este mult mai vechi si poate fi pus în legatura cu numele matriarhal al Dacilor. La rîndul lui, numele matriarhal al Dacilor trebuie pus în legatura cu vechiul termen indian Dachsina = focul ceremoniilor[102] si cu numele Daksa, cunoscînd ca focul era adorat de stramosii Dacilor, în matriarhat, cum am aratat mai sus, ία = fochist, care are grija de foc).cînd am vorbit de regina Hestia (grec. έ Pe parcurs pentru genul masculin apare cuvîntul mos, care înlocuieste pe cel de baba.
În comuna mea natala, în urma cu 70-80 de ani, baba, era bunica, mama tatii sau mama mamii. Masculinul baba s-a generalizat sub numele de mos, care de asemenea este un cuvînt traco-dacic. El a circulat alaturi de masculinul baba, babac. Cuvîntul baba, îl au si turcii, dar cu sensul de tata. De la traci a fost luat cuvîntul baba de popoarele slave. Cercetatorul Cristian Ionescu scrie ca „babele au probabil la origine vechi credinte pagîne, legate de ciclurile vege-tatiei, de fenomene atmosferice si astronomice”[103] Circulatia, care pe teritoriul Daciei nord-dunarene, apare în doua forme distincte între genul masculin si genul feminin: mosul si baba, ne întareste în convingerea ca originea cuvîntului baba este în fondul lingvistic daco-roman ce s-a dezvoltat în vatra a ceea ce s-a numit de cer-cetatori „Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.Hr., axata pe o societate matriarhala”, care precede „cu cateva milenii pe cea sumeriana”[104]. De altfel, chiar bogatia de toponime în legatura cu cuvîntul baba[105] dovedeste autohtonia cuvîntului baba, alaturi de cuvîntul mos, la Daco-Romani. Vorbind de „baba”, ne vine în minte masculinul mos, mosneag, ca si derivatele: mosnean, moasa, mosoaia, musuroi, mosie; toponimele: Mos-Coman (judetul Ialo-mita), Varful Mosiilor (si Varful Mosilor, munte în judetul Bacau)[106], ca si Viaductul Mosu, de la Portile de Fier. Însasi vechimea multi-milenara a strabunei Baba Dochia (Baba Dacia) precizeaza fondul lingvistic caruia îi apartine cuvîntul baba. Dochia este, asa cum am mai spus, o pronuntie traco-dacica a numelui Dacia, asa cum Troian este forma antroponimului Traian, în limba rustica. Dada = sora mai mare în Tracia, si Doda în Dacia nord-dunareana. Ptolomeu, pe la mijlocul secolului II, d.H., în lucrarea sa Îndreptar geografic, înre-gistreaza între orasele din Dacia, Dochidava (Δοκίδαυα)[107], cetatea Dochiei (nu a Dachiei!). În indice se specifica „Decidava, localitate în Dacia de miaza noapte”[108].
Baba Dacia (Baba Dochia) a fost o persoana reala. Ea a dat numele statului organizat de ea, care în epoca matriarhatului, apare în istoria antica, universala, sub numele de Dacia. Pe parcurs, dupa secole si milenii apare „mitul Babelor”, 3-7, 9-12 si chiar mai multe.[109]. La crearea mitului a contribuit numarul cojoacelor pe care Baba Dacia sau Baba Dochia, mergînd cu caprele (sau cu oile) la munte „ca sa faca brînza”, parîndu-i-se ca a trecut iarna, a lepadat în fiecare zi cîte un cojoc. Povestea celor noua cojoace ale babei este mai frecventa. Dupa ce Baba Dochia a aruncat toate cojoacele, a dat un ger napraznic si pastorita, Baba Dochia, a înghetat cu oile sau cu caprele ei. Daca mitul rezolva problema pietrificarii, el nu rezolva înghetatul oilor sau al caprelor. Le tunsese?
Pentru ca mitul prevestea fertilitatea anului respectiv, o primavara, o vara sau o toamna buna (zilele de 1-3 martie), cînd este vorba de mai multe babe, mitul a facut din fiecare zi (1-9 sau 1-12 martie) cîte o baba, pe care fiecare baiat sau fata, barbat sau femeie si-o alege anticipat ca sa vada ce noroc are. Daca ziua (baba) aleasa este o zi frumoasa, respectivul va avea parte de noroc etc. Cel dintîi cercetator care a studiat temeinic mitul Baba Dochia, a fost ostra-cizatul Nicolae Densusianu. În lucrarea sa fundamentala si indispen-sabila oricarui cercetator istoric, Dacia preistorica, are doua capitole esentiale: „Rhea sau Mama-Mare adorata sub numele de Dacia, Terra Dacia si Dacia Augusta”[110], si „Rhea sau Mama-Mare cu numele de Dochia si Dochiana în legendele romane”[111], cu o bogata bibliografie documentara. Interesant, îndeosebi, este faptul ca mitul Baba Dochia a fost dus de Traco-Besi pîna în Liban, patria Sfintei Evdochia. N. Densusianu precizeaza ca „legendele romane despre înghetarea si pietrificarea în munti a Babei Dochii sint în fond identice si se reproduc la aceeasi epoca cu legendele despre statuile Niobei, Arad-nei si a Vinerii din muntele Libanului care, toate, reprezentau, de fapt, numai niste simulacre arhaice ale Mamei-Mari”[112].
Tot Densusianu spune ca „muntii ce despartesc tara Moldovei de tara Ardealului sint numiti de popor Muntii Ceahlaului ori Muntii Dochiei, fiindca, dupa cum spune o traditiune, Dochia seade în Ceahlau”[113]. În legatura cu matriarhatul trebuie pus mitul amazoanelor, care erau de neam trac[114].
În legatura cu mitul Dochia, cercetatorul Romulus Vulcanescu[115], mentioneaza „doua secvente epice”. Prima legenda sustine ca Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei ostiri spre Sarmi-segetuza, în ajutorul tatalui ei asediat în cetate. Ea a fost „înfrînta de armata lui Traian”, a fugit cu resturile oastei în munti, spre rasarit. Acolo s-a rugat la Zamolxe „sa nu o lase sa fie pîngarita de împarat. si atunci Dochia a fost prefacuta într-o batrîna ciobanita, cu cîteva oi lînga ea”. Traian trecînd pe lînga ea a întrebat-o daca a vazut printesa daca. si Dochia i-a aratat spre miazazi. Împaratul a luat-o în goana într-acolo, si Baba Dochia a ramas stapîna pe tinutul acela, si de atunci poate mai traieste înca în munti”.
A doua legenda (citata de Densusianu, Vulcanescu), este cea relatata de Dimitrie Cantemir, în legatura cu Ceahlaul. „Drept în vîrf se vede o statuie straveche, înalta de cinci coti, înfatisînd, de nu ma însel, o batrîna cu douazeci de mioare, din a carei parte fireasca (organul genital) curge într-una un izvor nesecat de apa. Într-adevar, este greu de spus daca natura a vrut sa-si arate aici jocul sau daca statuia a fost lucrata de mîna unui artist dibaci. Caci statuia aceasta nu sta pe nici o temelie, ci este crescuta si legata strîns de celelalte stînci, dar cu pîntecele si spatele slobode; si chiar daca ai vrea sa crezi ca încheieturile au fost umplute cu un var facut cu multa iscusinta – si noi bucuros am spune-o – asemea descoperiri ale celor din vechime s-au pierdut cu vremea, totusi nu-ti poti închipui lesne în ce fel a fost adusa apa prin picior, în partea fireasca, fiindca nicaieri împrejur nu se vad urmele vreunui izvor sau ale vreunei albii. Pe semne ca de aceasta s-au folosit pagînii pentru slujba religioasa”[116].
Marele dictionar geografic al Romaniei[117], înregistreaza: „Dochia, stînca, reprezentînd o figura omeneasca, în grupa muntelui Ceahlaul”. Gh. Asachi aflase ca aceasta piatra este „chipul antic al Dochiei”. La o pravalire, „partea de sus care înfatisa capul, umerii si sînul s-au spart si se vede zacînd în oarecare departare s…t. Alte pietre de asemenea aglomeratice, ce închipuiesc oile Dochiei zac împrejurul acestui chip”. Amintim ca în judetul Mehedinti, în hotarul Schela Cladovei, se afla „vîrful muntelui Babele”, tot în legatura cu „o baba Dochia”, care dupa ce a luat pe ea „noua cojoace”, a plecat cu oile la munte. Încalzindu-se, ea a lepadat cojoacele pe rînd „pîna a ramas numai cu unul. Pe urma s-a pus un ger tare, de înghetau lemnele si plesneau pietrele”. Astfel a înghetat si Baba Dochia si feciorul si oile, prefacîndu-se în sloiuri de piatra, „si se afla pîna în ziua de astazi”[118]. Legenda Babei Dochia se pastreaza si la romanii macedoneni. Aceasta duce la concluzia ca este vorba de aceeasi mama comuna de la care marele regat si-a luat numele de Dacia sau chiar Dochia. si Romulus Vulcanescu spune ca „statuia înconjurata de pietrele care semnifica oile ei este dupa legenda mitica moldoveana, închipuirea Babei Dochia, împietrita de zeul meteorologiei populare”.
Craiul Sarmis în Getia. În poezia Sarmis, Eminescu, aduce în fata o luntre ce poarta o pereche,
„Pe Sarmis, craiul tînar din Getia cea veche,
Mireasa-i în picioare,
frumoasa ca o zîna,
statea, pe-a lui umar îsi sprijinea o mîna”.
În final aminteste „caii albi ai marii si zimbrii zînei Dochii”. A se vedea si Olivia Babu-Buznea, Dacii în constiinta romanticilor nostri[119]. Din perioada matriarhatului, dateaza „mitul tracic al amazoanelor de pe malul Dunarii”, citat de Hasdeu. Amintim tot aici ca un dialog „atribuit lui Platon[120] vorbeste prin gura lui Socrate, despre niste table triunghiulare, de arama, aduse la Delos de fecioarele hyperboreene Opis si Hekaerge, cu continut escatologic”[121]. Despre Hyperborreeni a scris Diodor de Sicilia [122].
Martisorul

În legatura cu mitul Babelor este si obiceiul martisorului. Cel care a urmarit acesta problema daco-romana, a fost acelasi Nicolae Den-susianu, care a lansat niste chestionare. Raspunsurile primite de el din toate colturile vechiului regat, au fost analizate de cercetatorul Adrian Fochi. Acesta sintetizeaza faptul ca ziua Dochiei (1 martie) a fost initial „la ivitul luminii noi a lui martie”, care nu are loc la 1 martie, ci „cînd apare luna noua, în martie”. Martisorul se face din doua fire, unul rosu si unul alb, tors din in (sau cînepa) si chiar din lîna. Unii de acest martisor atîrna un ban de argint sau de alt metal. Obiceiul de a atîrna un ban s-a adaugat martisorului mai tîrziu, în perioada în care apare moneda. Dupa traditie, Baba Dochia, umblînd cu oile (sau cu caprele) prin padure si torcînd lîna, „a gasit o para, i-a facut o borta, legînd-o cu un fir de ata. Asta a fost la 1 martie si de atunci s-a latit obiceiul”[123].
Martisorul se poarta la gît sau la mîna un timp diferit: pîna la mucenici (9 martie), pîna la Florii, pîna la Armindeni (1 mai), pîna la primul pom înflorit, pîna înfloreste paducelul, visinul, ciresul, po-rumbul. La aceste date, dupa obiceiul locului, martisorul se desface de la mîna sau de la gît si se anina de craca înflorita etc.
George Cosbuc spunea ca martisorul este în legatura cu vechiul cult al soarelui si mai tîrziu al focului. Luna martie se mai numeste si „luna babei Dochia”. Banutul rotund, îngaurit si atîrnat de martisor, este „simbol al soarelui”. Cosbuc consemneaza ca firul martisorului este rosu si se poarta „ori la mîna, ori la gît”, de copii (fete si rar si de neveste si flacai). „Martisorulul se leaga ori înainte de rasarirea soa-relui, ori mai bine de odata cu rosirea (orizontului)”. Fetele poarta martisorul „ca sa nu le arda soarele”, si sa fie albe la fata si frumoase. „Cînd lepezi sau arunci martisorul, sa nu te vada soarele”, caci te pîr-leste peste vara. Tot George Cosbuc scrie ca „martisorul se poarta de la baba Dochia – 1 martie, ziua care începe primavara”, pîna per-soana respectiva „aude cucul cîntînd, pîna ce înfloresc trandafirii, ori paduceii, ori ciresii, pîna ce vin berzele, ori rîndunelele, pîna ce auzi tunînd si altele. Atunci îl leaga de vreun trandafir, de vreun pom în-florit, ori îl arunca dupa cuc sau dupa barza, ori îl arunca pe apa”[124]. Precum se poate lesne observa, mitul Babii Dochia, mitul martisoru-lui este în legatura cu ciclul lunar de primavara, ciclu care, în lumea dacica era cunoscut mai mult decît la alte popoare ale antichitatii. Aceste mituri au fost împrumutate de la Daco-Romani si de alte neamuri, care au venit în contact cu ei.

Legaturile fratesti

În perioada matriarhatului (ante 1900 î.Hr.), regina Hestia, sau o urmasa a ei, o „muiere”, a rezidat în vreuna din cetatile Daciei, si s-a adapostit în vreuna din pesterile acestei tari si acesta este un motiv în plus ca sa întelegem, dupa circa trei mii de ani, de ce Pestera Muierii (cu urme de vietuire din paleolitic) de la poalele Vîlcanului, de ce Cetatea Muierii, de ce drumurile, pe care coborau oierii spre Dunare, se numeau ale „Muierii”, nu ale „Muierilor”. Dupa consacrarea cul-tului matriarhal al reginei Hestia, o fecioara – mare preoteasa – se va fi retras în grota de la Deva, sau în alt loc, asa cum etnoistoria ne încredinteaza. Pe parcurs a început perioada patriarhala. Locul femei-lor regine l-au luat barbatii. Focul sfînt a fost întretinut de marii preoti, dar si de preotese.
Mircea Eliade nu vorbeste de regina Hestia, ci numai de o zeita Hestia. În lucrarea sa capitala, în „Tabloul problemelor”, la „Biblio-grafii critice”[125], despre Hestia scrie numai cîteva rîndulete pe care le citam întegral: „Ea este aproape lipsita de mituri, dar prezinta o anu-mita importanta rituala pentru ca ocroteste caminele, domestice sau publice. Homer îi ignora numele, dar Hesiod o proclama fiica cea mai mare a lui Cronos si Rhea[126]. Hestia este o zeita fecioara si «sedentara», prin excelenta; ea nu paraseste niciodata «înaltele lacasuri ale zeilor nemuritori». Solidara etimologic cu zeita latina Vesta, ea întruchipeaza sacralitatea focului, ceea ce explica probabil caracterul sau abstract. Numele sau a fost derivat de la o radacina indo-europeana, însemnînd «a arde». Dar e la fel de posibil ca, cultul Hestiei sa prelungeasca un cult prehellenic al caminului” cf. Gh. Picard, Les religions préhelleniques, p. 24[127]. Tot ceea ce citeaza el, de fapt, este parerea altora. Fara sa cred ca Hestia ar prelungi un cult prehellenic al caminului, cred ca este pentru prima data cînd în vatra a ceea ce numim „Vechea Europa”, o regina devenita apoi zeita, organizeaza cultul focului. Numele zeitei Vesta nu este decît un omonim firav diferentiat si pornind din aceeasi vatra a „Vechii Europe”.
La Romani, care au avut legaturi de sînge cu Geto-Dacii, Hestia, devenita dupa moarte zeita, se numea Vesta, iar fecioarele care îngri-jeau focul sacru se numeau vestale. O vestala a devenit si Rhea Silvia, sora lui Numitor la latini. Vestalele trebuiau sa ramîna fecioare toata viata, dupa ritualul consacrarii. si totusi, Rhea Silvia a devenit mama celor doi copii gemeni, Romulus si Remus, crescuti dupa legenda de o lupoaica. Romulus este ziditorul cetatii Roma[128] si de acum se intensifica legaturile fratesti între Daci si Romani. Ceva mai mult. În Legendele Olimpului, capitolul „Aventuroasa calatorie a lui Enea”, se mentioneaza ca Numitor a fost doborît de fratele sau, printul Amuliu. „si fiindca Numitor avea si o copila Ilia, printul Amuliu a trimis-o în templul Hestiei, preoteasa”. Totusi din ea s-au nascut cei doi gemeni, Remus si Romulus, care dupa legenda ar fi fost crescuti de o lupoaica[129]. Ca vestala a primit numele de Rhea Silvia. În felul acesta stramosii Romei sint legati de templul zeitei Hestia, fosta regina a stramosilor Geto-Dacilor (a se vedea si Eneida).
În ceea ce priveste organizarea administrativa, Dacii înca în timpul Hestiei constituiau un mare regat condus de femei, regine. A doua faza a formei administrative începe înainte de Zamolxis, cînd Dacii trecusera în perioada patriarhatului si la conducerea statului venisera regi barbati, daci. stim precis ca la conducerea statului dac era acum un rege.

de Preotul Balasa


Create an account