Cuprins


1. Editorial
2. Corbii de Piatra
3. Regasirea
4. Blestemul aurului dacic
5. Ne-Romanii
6. Despre credinta in nemurire la daci si la celti
7. Judetul Alba – puncte de interes
(scos din motive tehnice)
8. Calendarul lunii IANUARIE (GERAR)
9. Zamolxis si zeii Walhallei
10. Poezii
11. Noutati
(scos din motive tehnice)

 

Editorial

Motto: Comediant e cel ce plânge
Si-i un neOm, că-i dezertor.
Oricare-ar fi sfirsitul luptei,
Să stai luptind, căci esti dator!



La inceput de an…


Nu voi scrie asupra acelui consumat an 2002. Pentru un tanar, bilanturile sunt umiliri. Ce ne mai leaga acum de tot sirul zilelor si noptilor scurse in acelasi ritm meschin, cu aceleasi nelinisti mediocre, cu aceleasi dureri si aceleasi desfatari? Ce s-a petrecut vrednic de tinut in seama pentru noi, tinerii? nu ne mai multumim cu studii adunate in volume cu eroism de gazeta, cu romancieri filosofand asupra tristetilor necesare? De ce sa comentam micile evenimente culturale, o carte, o polemica, un nume nou? Nu le putem privi decat cu dispretuitoare blandete.
In acel an 2002 nici un tanar n-a naruit definitiv faima unui batran. In acel an 2002 nici un tanar n-a daruit tarii cea dintai bijuterie din comorile sufletului nou. Am mers cu totii - sa o recunoastem – pe marginea aceleiasi prapastii, cu aceleasi gesturi mostenite, cu aceleasi strigate imprumutate. Nimeni dintre noi n-a avut nebunescul curaj de a se avanta deasupra intunericului. Nimeni dintre noi nu si-a riscat creierul in vreuna din acele tainice experiente de pe urma careia ar fi putut smulge un autentic diamant pentru zestrea noastra culturala.
Am fost toti mediocrii, ingamfati de o jalnica veselie. Nu trebuie sa ne inselam singuri alaturandu-ne in inchipuire parintilor si fratilor nostrii la aceeasi varsta. Nu trebuie sa ne judecam decat la lumina datoriilor si posibilitatilor noastre. Nu trebuie sa pastram in fata ochilor decat drumul nostru. Ce ne pasa de toti netrebnicii tineri ai generatiilor, de toti cheflii, de toate haimanalele culturale - cand simtim ca mediocritatea ne-a coplesit si pe noi, ca slabiciunile ne-au impiedicat sa ajungem eroi, ca am indurat si noi tristetea sau entuziasmul unei tari intregi, in loc sa pastram necontenit acelasi suflet aspru si mandru?
Asadar - nu avem de ce sa privim inapoi. Nu trebuie sa privim niciodata inapoi. Ce putem gasi? Articole, recenzii, carti? Dar noi am inteles ca toate acestea nu pretuiesc decat oglindind flacarile sufletelor. Iar sufletele se schimba, flacarile se ascut si palpaie in jurul altor ziduri. Teancurile noastre de articole, cartile noastre - nu sunt decat schelete, fara nici o pretuire pentru noi. Ce ne pasa de acel 2002 atat de putin eroic, atat de putin propriu-zis nou, atat de putin tragic?

***

2003! Iata anul nostru, iata tarina ce asteapta samanta sufletului nostru, iata sfanta matrice in care vor rodi nazuintele, dorurile, elanurile cetelor noastre. As vrea ca fiecare tanar sa-si spuna: anul ce vine mi-a fost daruit de Dumnezeu pentru a-mi implini menirile! As vrea ca fiecare sa gandeasca, in fiecare dimineata: odata cu acest an, poate voi odihni si eu, pentru vecie. Ce las in urma mea? Ce dovada a acelei constiinte spirituale, organizate, coerente - care singura e nemuritoare?
Noi nu stim nimic despre acest an 2003. Dar il voim al nostru. Suntem datori sa gandim, calm si ferm: e ultimul an si e anul scadentei! Trebuie sa ne adunam intr-o singura raza, sa ajungem stapani pe clabucii duhului, sa lucram ca niste bestii la opera noastra, la constiinta noastra. Trebuie sa intelegem cu totii ca nimic nu se poate crea fara dureri, fara cumplite renuntari, fara sobra seriozitate. Parintii si fratii nostri s-au temut de seriozitate... Vietuieste acum vreun tanar care sa le invidieze soarta?
Hoatarati-va si meditati asupra singurei opere pe care suntem datori s-o cream: constiinta, personalitatea . Opera ce nu se implineste cu zambete, cu nostalgii, cu literatura, cu filosofie ieftina. Opera cu nesfarsit purgatoriu de patimi mediocre. Cristal luminat in pestera adancita de izvoare repezi, de paraiele culese din experiente.
Iata care trebuie sa fie gandul nostru in acest ultim an pe care il mai avem de trait: sa cautam experientele, sa le intensificam, sa le disciplinam in asa fel incat nici un strop sa nu se piarda. Sa fim mereu noi - si totul sa fie al nostru.
Nu intelegeti ca trebuie sa ne coboram toti in galeriile noastre subterane, ca trebuie sa muncim cum parintii nostri niciodata n-au muncit, ca sa ne transfiguram, sa ajungem Oameni si sa facem din aceasta tara a noastra un pamant al Oamenilor, un pamant in care sfantul sa nu fie socotit nebun, iar dreptul sa nu fie scuipat ca un natang! Nu intelegeti ca acest ultim an trebuie sa-l inchinam aerisirii oraselor noastre, secarii baltilor, ca trebuie sa rasuflam si noi vazduh proaspat macar in ceasul mortii? Si, mai ales, nu intelegeti ca toate acestea nu trebuie sa ramana vorbe rostite, ca la inaintasii nostri?

Oboseala celorlalti nu ne vatama. Pastram freschetea celor ?? de ani oricat noroi ne-ar stropi; oricata ediocritate ne-ar prabusi, oricate infrangeri ne-ar coplesi. Un singur gand: e ultimul an, anul crearilor, al revizuirilor, al scadentei.
O singura tinta: constiinta si rostul ei in purificarea de miasme. O singura arma: aspra si neintrerupta munca de saiprezece ceasuri pe zi. La sfarsitul toamnei, aproape de moarte, vom fi altii si alta va fi tara...

***

Cred ca nici un tanar nu va socoti aceste pagini simple sfaturi ocazionale. Eu le vreau prilej de reculegere si prim pas in acest din urma an.
... Da, ultim an in adevaratul sens al cuvantului. De ce sa ne ascundem? Nu stim cu totii ca vietuim o viata de bucurii si nadejdi minate ? Nu asteptam cu totii scanteia care va aprinde parjolul de acum 13 ani deasupra dragului nostru pamant romanesc? Vom parasi atunci cartile, si dragostele, si visurile noastre. Si poate multi vom muri, nestiuti de nimeni, si nimeni nu ne va plange, si urmasii nostri ne vor uita, cu privirile inlantuite de alte orizonturi Ei, Doamne! nu trebuie sa ne intristam de aceasta moarte a noastra timpurie si nedreapta. Nu ne facem decat o umila datorie asa cum si-o faceau mosii nostri, si de la implinirea ei nu trebuie sa ne abata nici un gand rau, nici chiar constiinta ca suntem o jertfa inutila.
Dar cei care se vor intoarce? Vor mai putea ei sa-si lege viata dinainte? Se vor incalzi cu vechile valori, cu vechile carti? Iata ceea ce nu trebuie sa uitam, calauziti de tragica soarta a fratilor nostri mai mari, cu sufletele schilodite de razboi, cu viata rupta la mijloc, naufragiati fara rost in mijlocul unei lumi pe care ei o cred a lor si care le e, de fapt, inspaimantator de straina. Chemarea i-a surprins pe pozitii provizorii, cautand inca, experimentand dezordonat si la voia intamplarii fara tel spiritual si fara orientare.
Aceasta nu se va intampla cu noi. Peste o personalitate crivatul nu trece. Oricate vom fi osanditi sa induram - vom ramane tot atat de oteliti daca purtam cu noi o constiinta inchegata, o personalitate.
Suntem datori sa precipitam experientele, sa atatam conflictele, sa atingem efectiv cadrele din care nu ne va putea smulge nimeni. Suntem datori sa vietuim o intensa viata spirituala, consumata, neodihnita, fara rezerve integrata. Iar aceasta nu se implineste decat cu infinite si continue renuntari.

... Ati inteles acum de ce acest an 2003 trebuie sa fie Anul Nostru?

Andrada, dupa M. Eliade

 

Corbii de Piatra


     Corbii de piatră, aşa se numea locul acesta înainte, şi o istorie nesfârşită îl acoperă cu aripa. Dincolo de Râul Doamnei se află peretele vertical din stâncă în care se mai găseşte încă biserica rupestră, apoi sunt acolo altarele acelea ciudate, cu trepte săpate piatră, cu găuri şi jgheaburi prin care poate, cândva, se scurgea sânge omenesc. Dincolo de peretele vertical din piatră sunt ruinele cetăţii lui Dromichetes despre care se spune că ascundea bogăţii imense. Şi-apoi…scobiturile acestea stranii făcute în stâncă, zisele chilii ale unor călugări din timpuri imemoriale şi…Doamne, îmi spun, satul acesta din care au pornit Corvineştii pentru a ajunge neam de regi şi de eroi ai unei Europe apuse…ce-a mai rămas din el? În ce s-a transformat istoria de 10 mii de ani a acestui loc? O bănuială teribilă îmi dă târcoale în această duminică de Sf Ilie, o răceală stranie mă înconjoară, poate din cauza ploii mărunte sau poate din cauza a ceea ce văd. Sunt peste drum de biserica satului şi acolo a fost o pomană şi oamenii aceştia, bătrânii aceştia decrepiţi ies de-acolo cu pâini în mână, ca şi cum s-ar fi petrecut un miracol biblic, le văd vechile porturi obosite de timp şi văd mâinile lor ca nişte crengi, strângând patetic pâinile calde, plecând prin ploaie ca şi cum ar fi izbândit într-o bătălie neştiută. Simt o scurtă spaimă, ca un pumnal. Aceea că din gloria apusă a acestui loc nu a mai rămas nici măcar amintirea.

Despre corbi şi despre jgheaburile istoriei

Îmi spun că într-un fel, România este infinită, necuprinsă, după cum istoria completă a unui loc, nu poate fi cuprinsă cu mintea. Ei bine, în felul acesta, aici, în satul Corbi, ai sentimentul că te scufunzi în trecut, că hoarde de umbre neclare bântuie ploaia măruntă, amestecându-se straniu cu bătrânii aceştia care ies din curtea bisericii, care strâng cu o anume inocenţă la piept pâini aburinde primite la pomana de sfântul Ilie al ploilor. Ei nu simt nimic, nu văd nimic, nu aud umbrele ce se amestecă discret printre ei, bătrânii aceştia sunt absorbiţi de clipa eternă a acestei duminici ploioase şi de izbânda măruntă a pâinilor calde, în timp ce pietrele pe care calcă mustesc, nu de apă de ploaie, ci de amintiri fără de timp. Locurile acestea au fost locuite dintotdeauna şi aveam să aflu că unii dintre bătrânii aceştia mai cred că aici, la Chilii, undeva sub malul de piatră, Dumnezeu le-a dat “drumul din palmă” primilor oameni. Reporterul ştie că ceva este adevărat din toate acestea, ştie că acolo, sus, deasupra bisericii săpate în piatră, pe malul în care corbii uriaşi îşi săpau sălaşuri cu ciocurile şi cu ghearele, s-au găsit urmele oamenilor de acum 10 mii de ani, ştie că locurile acestea stranii poartă încrustate în ele memoria potopului, ştie că în alte timpuri, triburile de carpi îşi ascuţeau săbiile de piatra friabilă şi că pe Plaiul de Mijloc sunt ruinele ceţoase ale Gezidavei despre care legendele povestesc că zgâria cerul cu turnurile sale şi că soarele pălea în faţa strălucirii bogăţiilor sale. Ştie că uriaşele pietre scobite straniu pe care calcă, au fost altare însângerate înainte de Iisus, că hrubele grozave ale acestor maluri ale corbilor au servit dintotdeauna închinării la un şir nesfârşit de divinităţi succesive, că acolo, sus, deasupra râului, sunt ultimele pietre ale castelului lui Voicu Corbin, fiul lui Şerb şi tatăl legendarului Iancu Corvin de Hunedoara cel care avea să păstreze pentru totdeauna blazonul corbului, tranformându-l într-un semn al regilor.
Cine sunt şi ce-şi mai amintesc oamenii aceştia care se scurg în jos, pe străzile găurite, despre gloria apusă a acestor locuri? Unii dintre ei poartă haine ca ale vechilor carpi, unii dintre ei poartă centuri ca ale haiducului Zdrelea, căpitanul, fratele de cruce al lui Tudor Vladimirescu, reporterul mărşăluieşte alături de ei, prin ploaia de vară, punând întrebări absurde, uimindu-i pe ţăranii aceştia de treabă…Ce legătură au ei cu biserica milenară săpată în stânca Corbului, ce să ştie ei despre biserica “adormirei”, zidită cândva de Magdalena, fiica lui Mogoş, “apoi nu ştiu, băiatul tatii, că n-am decăt 4 clase şi pensia e mică”. Ploaia cade în rafale, preotul bisericii din care se scurg oamenii aceştia are bărbuţă decupată şi privire arogantă, corbii se ascund de ploaie în marile găuri ale zidurilor, pe moşul cu care vorbesc îl cheamă State, timpurile sunt grele, istoria s-a sfârşit aici la Corbi, pe malurile râului Doamnei. Atât numai ştie bătrânul State, că acolo, la Jgheaburi, e un loc important, că acolo e o hrubă, o scobitură uriaşă în care el se juca atunci când era copil şi despre care bunicul lui îi spunea că e magică şi că în nopţile cu lună nouă s-ar fi auzit voci şi scrâşnete de lanţuri şi zăngănit de săbii. De ce se numeşte “la Jgheaburi”? întreabă reporterul în mijlocul perdelei de ploaie, “ai să vezi matale”, face bătrânul State cu pălăria dată pe spate. Zece minute mai târziu aveam să intru pe o poartă de lemn, aveam să adulmec bătrâna casă din lemn vopsită în albastru, aveam să o cunosc pe mama Uţa, aveam să pătrund în abisurile unei curţi cum n-am mai văzut niciodată şi cum nu cred că mai există nicăieri în România, o curte abisală, adâncă, din altă lume, o curte ca decorul unui film despre sfârşitul sau despre începutul lumii. Ploaia se opreşte, o geană de soare spintecă aerul ca o lamă de sabie şi acolo, în străfundurile curţii se aude spargerea necontenită a unei cascade. Aveam să aflu că este Jgheabul.

Casa de pe muchea istoriei

Pe mama Uţa o cheamă de fapt Maria, Vlădescu după răposatul ei soţ, şi Jghebeanu după numele de fată. Şi mama Uţa s-a născut chiar aici, în casa asta albastră, şi casa a fost albastră de când ea era copil – asta a fost acum şaptezeci şi ceva de ani. Dar e neschimbată casa, şi prispa asta, zice mama Uţa, la fel era şi atunci, ci apa din fundul curţii tot aşa curgea pe jgheabul cela, şi tot aşa se auzea după ploaie. Facem câţiva paşi şi pe măsură ce intrăm în străfundurile de piatră ale curţii, o uimire mută îl sufocă pe reporterul care sunt. Un pârâiaş străbate curtea pe lângă casă, coborând de la cascadă şi, Dumnezeule, o scobitură gigantică în stâncă, un fel de căuş de piatră se află acolo, servindu-I acestei femei drept gard, stânci uriaşe prăbuşite în timpuri imemoriale zac împrăştiate pretutindeni, de sus de tot cade firul acela de apă, spulberându-se în mii de cioburi translucide. Locul acesta pare adăpostul unui monstru atemporal, mama Uţa zâmbeşte mereu, ea nu înţelege entuziasmul, uimirea absolută, sentimentul straniu al coborârii în timp, mama Uţa spune că ea acolo, sub acoperişul colosal de stâncă are nişte oiţe, spune că mai încolo, “vezi, mai încolo am lemnele puse la adăpost, să nu le plouă”, şi reporterul priveşte atunci în sus, extraordinară privelişte, căci lemnele mamei uţa sunt într-adevăr acoperite de buza colosală de piatră a muntelui. E ca şi cum ai fi deschis poarta lumii celeilalte, îmi spun, e ca şi cum ai fi cu piciorul în poveştile cu gnomi şi cu cavaleri şi cu pitici şi cu zîne. Bătrâna Maria a Jgheabului de piatră, Maria a jgheabului prin care se scurge în curtea ei istoria, e fericită de bucuria mea, ea umblă ameţită să-mi arate toate cele, porcul Ghiţă aleargă împrejurul ei ca un câine jucăuş, ea e zîmbitoare, ulcele stranii stau suspendate într-un gard de lemn, pereţii de stâncă sunt coloraţi în griuri nebune de către ape şi de către timp. Eu întreb dacă ştie ceva din bătrâni despre cetatea de sus, despre Iancu Corvin, generalul care a salvat creştinătatea, despre eroi, despre timpurile străvechi când în hrubele astea locuiau călugării singuratici şi carnivori ai preistoriei, ea zâmbeşte mereu cu o bunătate grozavă pe deasupra iiei minunate pe care o poartă, apoi spune că a auzit ea ceva de la taică-său, căruia i se spunea Jghebeanu pentru că locuia aici, sub cascadă. Mama Uţa ştie că “regii stăteau acolo sus, pe platoul de deasupra jgheabului, unde acum numai caprele se mai caţără, că aveau castel, că dacii se rugau acolo, sus, şi mai ales la biserica de piatră, la Dumnezeul lor, că ei nu prea erau creştini”, şi că odată, demult, au venit aici, la ea în curte, nişte profesori mari de la Bucureşti, au săpat cu elevii lor şi au găsit săbii şi arme şi…Extraordinar, îmi spun această mămăiţă de treabă locuieşte pe marginea istoriei, e suficient să privească pe fereastră, să se aplece puţin înafară, ca să zărească abisurile din fundul curţii sale nemaivăzute. Poate că aici, la adăpostul căuşului de stăncă se aflau faimoasele tabere de antrenament ale cruciaţilor lui Iancu Corvinul, cavaleri veniţi din toată Europa să lupte sub semnul corbului de piatră, să se adape din cascada aceasta urlătoare care peste 500 de ani avea să fie podoaba curţii mamei Uţa. “Nu mereu curge aşa de frumos”, zice ea către mine, numai când plouă mai tare şi când se topesc zăpezile”, apoi îmi arată fericită pietrele stranii presărate pe iarba curţii sale, printre pruni, masa uriaşului, colţul de lup, şi mai ales piciorul acela ciudat, gamba aceea colosală care se vede ieşind din peretele de stâncă şi pe care eu o privesc frecându-mi ochii de uimire. Căţelul Lăbuş se încurcă printre picioarele mamei Uţa şi printre picioarele porcului jucăuş, mama Uţa vorbeşte despre părinţii ei, Petru şi Elisaveta, despre moartea tatălui ei petrecută demult – ea avea numai trei anişori, povesteşte despre sora ei Elisaveta – “o chema ca pe mama”- măritată la Nucşoara, reporterul priveşte fota colorată nebuneşte a stăpânei acestui paradis. Au făcut foamea şi au mâncat buruieni fierte în laptele singurei vaci pe care o mai aveau, asta era după război, ele erau mici şi bunicul lor le ţinea pe genunchi pe ele, pe fete, şi le povestea despre uriaşii coborâţi din cer care se jucau cu stâncile ca nişte copii, pentru că, deşi erau uriaşi, erau cam puţini la minte. De ce se numea locul acesta “corbii de piatră”? întreb cu gândul la cronica lui Bonfini de la 1568, care povesteşte despre locul în care s-a născut Iancu Corvinul, tatăl regelui său Mateiaş. “Pentru că aşa a lăsat Dumnezeu pietrele astea, zice mama Uţa inocentă, ca oamenii şi corbii să-şi facă adăpost în ele cât îi lumea”.
Apoi, în timp ce ea sporovăia despre toate cele, a apărut din senin un copil, Marinuş, un copil din vecini care o iubea pe mama Uţa, şi pe care ea îl mângâia pe cap cu nesfârşită tandreţe. Marinuş “merge pe-a treia” şi vine la mama Uţa pentru că omul ei, nenea Gheorghe care a murit, îi spunea poveşti şi pentru că şi mama Uţa mai ştie câteva, pentru că îi place să se joace printre pietrele uriaşilor şi pentru că nu prea mai sunt copii pe.aici cu care să se joace.

Mama Uţa văzută din cer

O cronică ungurească, după ce afirmă că Iancu Corvinul Valahul este unul dintre marii eroi ai creştinătăţii, vorbeşte despre locul naşterii sale, despre plaiul numit “al oii”, cea mai frumoasă vale din Valachia Transalpina, unde Corvinii îşi aveau obârşia. În schimb, nici o cronică nu o va pomeni pe mama Uţa, îmi spun, înafara acesteia de faţă. Singura legătură între regele Mateiaş al Ungariei, fiul lui Iancu, şi mama Uţa, va rămîne pentru eternitate această cascadă miraculoasă şi acestă clipă solară, în care ea zîmbeşte cu mâna pe creştetul lui Marinuş, spunând ceva. Şuvoiul nesfârşit al cascadei ar putea fi chiar istoria însăşi, dacă n-ar fi mai întâi sursa de apă a porcului Ghiţă cel jucăuş ca un câine.
Marinuş mă ţine de mână, e mic, vrea să-mi arate ceva, un secret, a băgat de seamă că îmi plac poveştile de demult şi el are un loc ascuns unde n-a mai fost de mult timp şi pe care vrea să mi-l arate. Ieşim din curtea mamei Uţa care rămâne în urmă făcându-şi de treabă, ocolim curtea, apoi urcăm prin spate, pe marile stânci, pe unde numai caprele şi oile satului ştiu urca. Ultima poveste pe care i-a spus-o mama Uţa a fost chiar aseară şi era despre o pasăre foarte bătrână şi foarte mare care, după ce că a fost de faţă când Domnul a făcut lumea, a trăit până acuma, făcând ouă uriaşe din piatră. Nimeni nu ştie că pietrele astea rotunde sunt ouă, numai el şi mama Uţa. Urcăm tot mai sus, puştiul e sprinten, reporterul e stoic şi ar fuma o ţigară. Mama Uţa i-a mai spus şi despre haiducul Roman Copilul, care lua de la boieri şi de la popi şi care şi-a ucis din greşală fraţii îmbrăcaţi în turci, şi apoi s-a omorât şi el plângând după ei. “A înfipt sabia cu mânerul în pământ şi s-a aruncat cu burta în ea, uite-aşa”, zice marinuş urcând o ultimă treaptă uriaşă. Suntem sus, deasupra casei mamei Uţa, deasupra curţii sale magice, suntem cu picioarele pe o platformă colosală, fisuri gigantice lasă să se vadă, 15 metri mai jos, pe fundul prăpastiei, adăpostul oiţelor de sub marele colţ de stâncă. Sunt impresionat, Marinuş e fericit de asta şi râde cu gura până la urechi de uimirea mea, va să zică îmi place locul lui secret, îmi place jgheabul prin care curge apa în jos, făcându-se cascadă. Priveliştea care se deschide sub noi este într-adevăr extraordinară, marea alveolă de piatră care cuprinde curtea este acolo, îmbrăţişând-o pe mama Uţa şi oile şi porcul şi lemnele sale, o vedem de sus de tot, mică, pe unul dintre bolovanii enormi, căţărată. Marinuş o strigă, încearcă să-i spună ceva, vuietul cascadei acoperă vorbele, mama Uţa nu aude, nu înţelege nimic, priveşte în sus ca într-un film mut, Marinuş pare un gândăcel rătăcit pe o planetă pustie, după un cataclism nuclear. Bag de seamă că acolo, jos, mama Uţa stă lângă o uriaşă gaură făcută în stâncă, lângă un fel de puţ şi mă întreb cine, cum, când au făcut doamne oamenii gaura aceea, pentru că mama Uţa şi taică-său şi bunicu-său aşa au apucat-o. Marinuş stă în genunchi, pe marginea prăpastiei, apele curg, corbii au ieşit din găuri şi se rotesc ca nişte cruci pe cer. “Tu ştii vreo poveste mai ca lumea?” mă întreabă Marinuş în timp ce jos, mama Uţa face semne disperate să coborâm.
Casa ei pare o jucărie pentru uriaşi. Păi… daa…zic către Marinuş, cu ochii la corbi. Era odată un cneaz, adică un fel de rege de pe-aici, îl chema Voicu Corbin, că era din Corbi, şi avea un fiu, Iancu care era foarte mititel atunci şi se juca cu un inel de aur. Marinuş e interesat. Aşa, zic, şi pe când traversau munţii către Transilvania, că se duceau la Sibiu, un corb din ăştia a atacat copilul ca să-I ia inelul, şi atunci Voicu a luat arcul şi a săgetat corbul. Mai târziu, copilul a crescut mare şi viteaz, i-a bătut pe turci de i-a uscat, a ajuns şi el un fel de rege şi de cavaler şi şi-a păstrat ca semn corbul cu un inel în cioc, în amintirea tatălui său şi al locului unde se născuse. Hm, Marinuş mă priveşte cu interes. Da, aşa, şi mai departe fiul lui Iancu, Mateiaş Corvinul, a ajuns un rege şi mai mare şi a păstrat şi el semnul corbului, numai că a schimbat inelul cu o cruce, şi toţi domnii au ţinut semnul corbului mai departe. Marinuş pare mulţumit de scurta istorie, pare că se găndeşte la ceva, aşezat pe vine deasupra marilor stânci. “Corbii trăiesc foarte mult, nu?” face el la mine gânditor. Da. “Cam cât?” Păi…cică vreo două trei sute de ani. “Şi chestia cu Corvinul ăla când s-a-ntâmplat?” Încep să înţeleg unde bate Marinuş cu gândul, şi ca să nu se mai chinuie cu socotelile (a terminat clasa a doua cu premiul trei – “bun şi ăla!”) completez : s-ar putea ca oricare dintre corbii ăştia să fie rudă cu săgetatul de corb care-a furat inelul. Sau poate că săgetatul a scăpat şi…”Eu cred că ştiu care e, pentru că dacă a fost corb hoţ, hoţ a rămas” face Marinuş, “şi mai de mult, un corb a furat verigheta de la tanti Irina pentru că strălucea… Ea spăla rufe…” Apoi priveşte în jos, către mama Uţa. “Zici că suntem în cer”, adaugă gândindu-se probabil mereu la istoria cu corbii.
Puştiul ăsta, marinuş , îmi place. Cam de vârsta lui trebuie să fi fost Iancu Corvinul, atunci când s-a petrecut episodul cu corbul. Cascada era la fel, corbii la fel, cerul era la fel. Numai mama Uţa nu era. Ce-ar fi să….

Horia Turcanu
 

Regasirea



     Il chema Mihnea Damian, dar el inca nu stia asta. Cate odata numele iti dispar din caierul gandurilor. Le uiti. Mai ales daca timpul intoarce de multe ori roata vietii cea cu opt spite.
Inca era soare. Razele se strecurau prin desisul copacilor si lumina parea aurie. Era toamna. O toamna domoala si blanda ce imbraca totul in nuante ireale. In jur, numai padure. Copaci aplecati unul spre celalalt, intr-o continua inbratisare de crengi si frunze, fuzionandu-se in culori calde si aparent triste. Peisajul emana ideea unui fier de plug inca murdar de pleava si mancat de rugina timpului.
Drumul de abia se zarea. Ici colo, de-a lungul sau rasarea cate o treapta pietruita, care, mai apoi se pierdea, pierind sub cojocul de frunze.
Pe atunci sa fi avut vreo 40 de ani. Era un om voinic, inalt, cu parul aproape de umeri. Chipul ii era darz si privirea sa ferma staruia asupra locurilor de parca voia sa le cuprinda pe toate deodata intr-o singura cautatura. O mustata stufoasa ii strajuia fata, fata sa pe care nu si-o mai vazuse de mult…chiar de mult.
Oare cauta iezerul sau ce ii purtase pasii pana aici? Aste locuri le stia odata si acum le regasea, familiare ca de obicei.
Ii era dor de chipul sau. Voia sa se revada.Oglindit in ceva. Degetele sale, atingand incet fata nu ii spuneau mare lucru.
Porni agale spre ceea ce i se paru a fi un ochi de apa, un mic iaz strajuit si inconjurat de zidul de copaci insangerati, in asteptare.
In zadar incerca sa-si oglindeasca chipul in acea apa. Nu ii era dat sa se revada inca. Umbra copacilor intuneca reflexiile apei iar unduirea acesteia deforma chipul schitat pe oglinda ei.
Mai avea inca mult de mers.De fapt inca nici nu pornise in Calatorie.Opincile inca il mai tineau. De sapte ani le avea dar nu il lasasera la greu.
Cu pasi inceti si siguri porni pe drumul acela cu trepte pietruite. Se pierdu incet in pantecul padurii si se facu nevazut. Cetatea era inca departe.
“Suier de Solomonar…”
Intuneric. Isi amintea ca era copil si se juca pe o pajiste, cu altii, la poalele padurii. Jucau un joc ciudat. Un joc in care sase copii se faceau ca il cara pe al saptelea, mort, si apoi il jelesc si il ingroapa. Acesta apoi se trezea si devenea Mos sau Uries si ii pedepsea pentru fardelegile ce le faceau gliei si Legilor. Jocul nu avea nici un rost dar trebuia sa il joace atunci, in acel loc. Era randul lui sa fie cel “mort” si , ca de obicei, nici acum nu scapa de vorbele aruncate de ceilalti, razand si batjocorindu-l:

“Te-ai nascut imbracat, o sa mori dezbracat !”
Fraza asta ii aducea intotdeauna un junghi in inima cand o auzea. De ce? De ce era privit asa? Nimeni nu voia sa ii spuna si toti se fereau sa discute cu el despre asta. Nimeni…pana mai tarziu cand raspunsul a venit de la sine.
Jocul continua, ca un simulacru a ceea ce avea sa se intample curand. Dar el inca nu stia…Era pe inserate. Incet, incet, o pacla groasa punea stapanire pe vazduh, coborand grea peste pajiste. Era ceva normal in acea zona de munte dar, de asta data, negura, staruia prea aproape de pamant si era prea intunecata si rece.
Ceilalti plecara in graba. El nu se grabea. Se mai intamplase sa il prinda furtuna sus, pe pajiste, dar nu patise nimic. Acum, inconjurat de ceturi intunecate, parca simtea cum din acestea ies brate ce incearca sa il prinda, sa il ridice in vazduh. I se parea ca aude o voce ce incearca sa struneasca in frau un animal, ceva mare sau porunci adresate furtunii. Apoi…intuneric din nou…
“Candu-i sa te ia dracu, te ia si din biserica”
De multe ori auzise vorbele astea pe la babele din sat. Vorbe cu uitatura lunga si spuse in soapta si repede, in treacat. Parca stiau ele ceva…Oare lui i le spuneau? Incerca sa desluseasca ceva prin intunericul acela de nepatruns, adanc si umed. I se parea ca urma sa se nasca iar…nu auzea decat susurul apei. “Cred ca sunt intr-o pestera” isi spuse, incercand sa se linisteasca si sa cugete cum a ajuns acolo. Nu isi aducea aminte decat negura de pe pajiste. Atat. Nici nu trebuia mai mult atunci. Se simtea de parca o bucata din acea pacla intunecata ii patrunse in minte si i-o incetosa.
Incerca sa delimiteze cu mainile si picioarele spatiul in care se afla. Mainile nu se oprisera pe nimic in jurul sau. Pipai solul. Era o piatra rece si aspra. Nu ii lua mult timp sa isi dea sema ca, defapt, acea piatra era suspendata deasupra unui hau si ca el era singurul ocupant al ei. Dar cum, cu ce era suspendata? Ce o tinea deasupra haului? Mintea lui cauta rapid raspunsuri, incercand sa strapunga negura simtirilor. Dar tot mainile ii venira in ajutor. Gasi, spre mijlocul pietrei un fel de urzeala, ca o panza de paianjen impletita, care se pierdea undeva in sus, in acelasi intuneric de nepatruns.
La inceput crezu ca i se pare…dar nu… piatra incepu sa se legene lent, apoi din ce in ce mai rapid, intr-o miscare de rotatie, deasupra prapastiei.
Capul incepu sa il doara si un vuiet ii umplea auzul. Simti ceva cald ce se prelingea din nasul sau. Era putin sarat. Sange, ce picura pe piatra de sub picioarele lui. Piatra se rotea din ce in ce mai rapid, tot mai rapid. Si…din nou intuneric…

“In Crugul Pamantului
A ‘naltilor munti
Iezeri si pesteri adanci…”

Lumina acelei lumanari dansa pe peretele hrubei, aruncand umbre ciudate ce se scurgeau disparand in bezna. Pe masa era o carte. Acea carte. Mai tarziu avea sa stie care…Langa ea, o pana si un vas de lut plin cu o fiertura de plante, gudron si altele, folosita drept tus.
Trebuia sa scrie. Inca nu stia ce…pana cand…deodata, ca si cum cineva ii soptea, incepu sa astearna rand dupa rand, pagina dupa pagina, toata invatatura. “Despre limbile animalelor”, “Despre multitudinea formulelor magice si rostirea lor corecta”, “Graiul ingerilor sau Uriesilor”…capitol dupa capitol…toate se perindau prin mintea sa…”Stapanirea Stihiilor, Vantoaselor si Ropotinelor”, “Scoaterea balaurului din lac si zborul cu acesta prin nori”…Totul i se parea ireal, dar, in acelasi timp in care scria, isi dadea seama ca stie toate acestea. Le stie, le stia. Nu facea decat sa si le aminteasca. Si acea voce ce i le soptea il ajuta de minune.
Scria in continuu. Adormea cu capul pe paginile scortoase ale cartii, se trezea si continua iar. Si timpul se scurgea. Roata se invartea incet, incet, spita dupa spita. 56 de capitole scrisese, dupa cate spite ii trecura prin ochii mintii, iar si iar, intr-un cerc fara sfarsit si fara inceput.
Acum mai stia si faptul ca nu era singur acolo. Mai erau inca sase cu el. Sase ca el. Dar numai sase urmau sa plece…sa se intoarca.
Si roata anului s-a invartit de sapte ori, cu cele opt spite ale ei…Vremea se apropia. Acum urma sa…Si intunericul reveni.

“Trebuie sa cunosti intunericul ca sa urmezi Lumina!”
“Dintre sapte unul piara
Sase iesi-vor afara”

Se simti ridicat, invaluit in aceeasi negura si isi dadu seama ca mainile ii erau inclestate, in mod miraculos, pe un fuior lung de nor. Lumina, la inceput ii arse putin privirile otelite si obisnuite cu intunericul dar, apoi, il primi incet la sanul ei scaldandu-l si infasandu-l intr-un ghem de raze.
Acum era in padure. Imbracat la fel precum fusese luat. Numai ca straiele nu mai erau pe marimea unui copil ci i se potriveau de minune. Straiele crescusera odata cu el. In mana dreapta avea un toiag. La brau, de o centura lata, avea agatat intr-o parte un frau din coaja de mesteacan si in partea cealalta o toporisca cu lama argintata ce sclipea in dezmierdarea razelor furisate printre cetinile pururi verzi. In spate, avea o desaga in care era ceva destul de voluminos. Stia ca e cartea la care scrisese sapte ani si pe care trebuia sa o duca in alt loc , sa o faca cunoscuta si altora. El nu mai avea nevoie de ea. Ii era sapata in suflet si o cunostea bine.
Acum stia de ce e in padure si unde merge. Mai era mult de mers, foarte mult. Doar daca…

“Toporisca descantata
Sparge gheata-ncrucisata!”

Padurea se sfarsise de mult si in fata lui se deschidea un drum prafuit vegheat de o fantana pietruita, a carei ciutura se ridica semeata spre vazduh.
Incepu sa ploua marunt si colbul de pe drum primea bucuros picaturile de ploaie intr-o imbratisare voluptoasa.
Pamantul de sub picioarele sale era strain. Nu mai era acasa. Nu mai simtea linistea si seva locurilor si puterea strabunilor Mosi hranindu-l, dar merse mai departe.
Curand, privirea avea sa ii fie intunecata de ziduri imense ce impingeau vazduhul mai sus. Piatra peste piatra, arhitectura a fricii, salas al celor ce se tem. Cauta o intrare prin acele ziduri si o gasi. Deasupra portii celei mari era un simbol pe care el il vazuse dar acum nu il intelegea. Nu intelegea cine e cel suprapus peste el si de ce. Cele patru brate ale simbolului nu mai erau egale si acum, unul dintre ele era mai lung ca sa fie in concordanta cu silueta aplicata deasupra. “Cine-o fi cel de pe simbol?” se intreba si intra pe sub poarta.
Cetatea era, sau parea pustie. Nu il intampina nimeni dar lui i se facuse cunoscut drumul dinainte. A doua usa din stanga si apoi, sus, pe scari.
Ajunse.
In acea camera mica, plina cu rafturi si carti, la o masa, sedea un batran. Chel, cu sprancene stufoase si barba asemenea, parea ca il ignora.
Se indrepta spre rafturi si scoase cartea din desaga. Cele patru rubine de pe coperta stralucira in lumina opaitelor atarnate de peretii odaii. Trecu cu palma dreapta pe deasupra ei si o aseza cu grija in raft.
O unda de usurare ii strabatu cugetul si ii multumi in gand Luminii pentru faptul ca ii purtase de grija in aceasta calatorie.
Cartea urma sa ramana acolo, sa fie studiata de batran si poate si de altii. El nu se grabea. Astepta sa vorbeasca cu batranul. Sa il intrebe despre omul acela agatat de simbol. “E iluzia lumii.Cresterea si decaderea ei” ii spuse batranul. “Nu trebuie sa fi atat de interesat de acel personaj. Nu e decat o umbra ce incearca sa imbrace adevaratele forme. Adevarul.” Nu se mira de ce ii spuse batranul si intra-adevar, cel de pe simbol nu il interesa. Era nesemnificativ.
Pe langa cei sapte ani de bezna si lumina de ceara, acum timpul trecu foarte repede. Urma sa plece. “O sa fie bine” isi spuse si isi mai trecu odata mana cu degetele rasfirate pe cotorul cartii aflate in raft. “Sa aveti grija de ea! In ea sta cuprins atat cerul cat si pamantul, cele de sus cat si cele de jos, intreg universul”.”Ramai cu bine!” ii mai spuse batranului si acesta ii raspunse “Mergi in pace!”
Cu pacea in suflet, porni spre casa, alimentat si de bucuria de a calca din nou pe pamantul Mosilor lui, Uriesi de demult, pierduti in negura inaltimilor si a timpului, calatori printre stele.
In fata ochilor lui se perindau aceleasi peisaje: drumul prafuit, fantana, apoi, deodata…padurea.
Simtea deodata sub picioare freamatul cunoscut al pamantului de acasa.
Acum isi putea explica si “saltul” din padure pe acel drum prafuit. Balaurul il ajutase si il purtase rapid, prin vazduh. Cu toate acestea, nu il vazuse niciodata. Nu stia cum arata, ce fel este. O sa caute el odata iezerul de unde o sa il scoata din nou.
Era acasa. In sfarsit. Nimic nu putea egala pacea sufletului sau si bucuria din privirile sale. Se intorsese. In fata ochilor sai defilau muntii si padurile se unduiau sub adierea vatului, dealurile se prindeau in hora cu campiile si raurile impleteau cununi pe fruntile Mosilor Uriesi. Era in Tara Solomonarului, era acasa.
“Pamant al Tarii mele, da-mi mie putere!”
Un gand luminos ii fulgera atunci in minte si negura ce il bantuia de la inceput disparu risipindu-se. Atunci intelese ce mai era de inteles…

…Nu mai trebuia sa caute balaurul. Balaurul era in el. El isi era propriul sau balaur.
Si deodata…Lumina…

Solomonarul
 

Blestemul aurului dacic a lovit din nou


Patronul barului Rex din Brad este un cunoscut vânător de comori

Recenta explozie de la barul Rex din Brad a readus în atentia locuitorilor din Orăstie si împrejurimi asa numitul „blestem al aurului”. Aceasta pentru că Marcel Dobra, proprietarul lantului de baruri din judetul Hunedoara din care făcea parte si Rex este - conform localnicilor - un cunoscut kosonar, adică găsitor de comori ale dacilor ascunse în Muntii Orăstiei. De-a lungul timpului, zeci de persoane care au găsit aur în zona fortăretelor antice au avut parte de nenoriciri.

Orăstie este un târgusor de provincie, ridicat la rang de municipiu si supranumit de locuitori Twin Peaks. Supranumele se datorează faptului că, în ciuda numărului mare de someri - din aproximativ 20.000 de locuitori doar în jur de 3.000 sunt activi - la Orăstie răsar peste noapte vile, se dezvoltă afaceri de succes, muritorii de foame de ieri devin peste noapte proprietari de case, jeep-uri, „mertane” si îsi deschid magazine. Explicatia localnicilor este una singură: aurul dacic. Zona Muntilor Orăstiei, a Cetătilor Dacice, este un adevărat El Dorado pentru căutătorii de comori. Dotati cu cele mai performante detectoare de metale, zi de zi acestia pot fi văzuti urcând în masini de teren puternice spre Sarmizegetusa Regia, capitala statului dac. În ciuda măsurilor luate, în ciuda înăspririi legii, ei caută atât de râvnitii kosoni, monede dacice din aur de 24 de karate. Pretul acestora variază zilnic si poate fi urmărit pe site-urile de licitatii de pe internet. Ieri, spre exemplu, era oferită spre vânzare o singură monedă koson, la pretul de 625 de lire sterline. De-a lungul anilor s-au descoperit oficial doar vreo două sute de monede aflate la muzeele din Deva, Cluj-Napoca si Bucuresti. Pe piata neagră internatională circulă însă în jur de 20.000 de monede.

Focurile vii si aurul jurat

În zona Cetătilor Dacice, în satele apartinătoare comunelor Beriu si Orăstioara de Sus circulă legenda focurilor vii. Se spune, si martorii o confirmă, că în jurul Crăciunului si a sărbătorilor de Sânziene pe versantii muntilor pot fi văzute focuri vii. Acolo unde arde focul, dacă se sapă, cu sigurantă se găseste o comoară. Fenomenul are si o explicatie stiintifică: aurul îngropat se cocleste, formând adevărate pungi de gaz perfect retinute de solul lutos. Comorile sunt îngropate la mai putin de o jumătate de metru sub pământ. Când gazul se acumulează în cantităti mari se produce o autoaprindere care generează focul ce poate fi văzut de la mare distantă. Despre aurul îngropat - găsit cel mai ades sub formă de monede (kosoni sau lysimachi) - circulă si o altă legendă. Se spune că, de obicei, aurul a fost îngropat în timpul invaziei romane de câte doi-trei-patru oameni. Acestia au jurat să nu dezgroape aurul decât împreună, făcând legământ de blestem cu moarte asupra aceluia care va dezgropa fără ceilalti tovarăsi aurul sau asupra altora care îl vor găsi. Există credinta că dacă unul dintre cei care au îngropat aurul a murit, ceilalti au preferat să lase aurul sub pământ.

Blestemul aurului

Sunt multi - localnici sau venetici - care au găsit aur dacic. Ca un făcut, nici unul dintre ei nu s-a bucurat prea mult de comoara găsită. Despre Marcel Dobra, localnicii spun că asteptau să i se întâmple o nenorocire pentru că a pus mâna pe aur jurat. Dobra avea, până nu demult, o firmă care se târa să trăiască. Acum câtiva ani, brusc, a deschis cele mai elegante baruri din Deva (Reno) si din Orăstie si Brad (Rex). În scurtă vreme si-a cumpărat un BMW de lux, un Volkwagen la fel si un Mercedes clasa E. Toate noi. Tătăl său, colonel de politie a început constructia unei vile somptuoase. Localnicii asteptau să vadă ce nenorocire se va abate asupra lui. Paguba exploziei de la Brad - estimată la ora actuală la peste două miliarde de lei - nu face decât să întărească credinta localnicilor în blestemul aurului.
Acestui blestem i-au mai căzut victime de-alungul anului. Unul dintre primii găsitori de aur, pe numele său Liviu Pricăjan, de loc din Orăstie, după ce a găsit monede si-a schimbat brusc cursul vietii, îmbogătindu-se. La ora actuală însă este falimentar, un om aproape scăpătat. El a vândut monedele statului beneficiind de ajutorul... unchiului lui Marcel Dobra, politist si el, care a decedat în floarea vârstei. Un alt descoperitor de aur, din satul Ludesti, la scurtă vreme după ce afacerile au început să-i meargă din plin si să devină prosper a fost lovit de un tren în timp ce se afla la volanul masinii sale. Milan Parfenie, un alt localnic, si-a strâns amicii si le-a spus că a găsit o comoară, pe care a ascuns-o într-un loc. I-a invitat să vină să o vadă. Mergând spre acel loc, puntea de peste un pârâu de nici jumătate de metru adâncime s-a rupt sub greutatea oamenilor. În afară de Parfenie, nimeni nu a pătit nimic. Acesta s-a înecat si comoara nu a mai fost găsită. Un lucru ciudat s-a întâmplat si anul trecut. În presa locală un grup de studenti din Cluj au anuntat că au descoperit o mare comoară pe care o ofereau spre vânzare. Familia care i-a găzduit în satul
de la poalele Muntilor Orăstie - sot si sotie - a murit în câteva zile. La fel, un alt descoperitor celebru, Zgăvârdean, si el localnic, la scurtă vreme după ce a găsit aur si a început să-si trăiască bunăstarea a călcat un om cu masina cheltuindu-si banii pentru acoperirea daunelor. La această suită, demnă de povestiri de groază se mai adauagă alti localnici care după ce au găsi kosoni au orbit, mutit sau au paralizat. Recenta explozie de la Brad, prin dimensiunea pagubelor produse patronului Marcel Dobra nu face decât să întărească credinta localnicilor că „blestemul aurului” există.
Întrebat dacă „blestemul aurului” există, Vladimir Brilinsky, director al flialei locale a Fundatiei Dacia Revival patronată de dr. Napoleon Săvescu din New York, ne-a răspuns: „Blestemul aurului dacic există. Asa cum nu s-au lăsat jefuiti de romani, dacii lovesc de dincolo de mormânt pe cei care vor să le ia aurul!”


Lucian Stanciu
 

Ne-romanii…


  Romanii care reusesc sa scape peste granita se impart in 3 categorii:
- cei care nu se vor mai intoarce niciodata si-si vad mai departe de viata lor;
- cei care au de gand sa se intoarca dupa ce fac “banul gramada”;
- " ne-romani " care tin neaparat sa-si si justifice "ne" -ul lor.

     Primile 2 categorii vor conta (dupa caz), in viitor.Ce-a de-a 3-a categorie (jalnicii) "conteaza" acum, in prezent. De regula sunt bine adaptati la noul mediu (chestia asta le insufla falsa superioritate pe care o afiseaza) si pastreaza legatura cu "trecutul" : rude in tara pe care le viziteaza din cand in cand si
un cerc de "prieteni" romani, acolo unde traiesc. Indeletnicirea lor preferata e de a-si explica afectuos "schimbarea" lor "interioara" (cand, cum, in ce conditii si de ce nu s-au mai considerat ei romani), de a freca ridichea, auzul si rabdarea ghinionistilor care-i intalnesc. Desi sunt plini pana la refuz de clisee, prejudecati, stereotipuri de gandire, iar "argumentele" pe care le invoca sunt demne de Urzica si Catavencu, se considera agenti de cultura, civilizatie, progres, niste misionari capabili sa-i salveze pe romani de ei insisi (asta e, se pare, un tel major al retoricii: sa te convinga ca romanul e o creatura subumana, pentru a te converti apoi la "ne"-ul lor).Iau la nimereala:
- romanii sunt neciopliti, lasi, puturosi, infractori, vorbe raspandite de altfel si prin Romania, dar care pe ei n-ar mai trebui sa-i obsedeze de vreme ce nu mai traiesc acolo si nici nu mai au de gand.
- Romania e o tara decazuta, balcanica, necivilizata - chestia asta e direct proportionala cu nr. de bucati de artie / metru˛ de trotuar, cu enervarea unui sofer care-ti zice ceva de mama, etc, etc
De cand sunt in "diaspora" am auzit o gramada de astfel de "concerte". La inceput m-au lasat rece; cu timpul.... Vreau sa spun si eu ceva. "Hai sictir!" ar fi de-ajuns, dar se va zice ca sunt necioplit, badaran.
Incerc s-o fac "civilizat" sperand ca macar un "agent de cultura si civilizatie" va simti ca plesneste si va inceta sa frece menta in fata mea si-a altora ca mine... Fiecare roman intelege (mai mult sau mai putin) ce inseamna sa se fi nascut intr-o tara de "mana a doua". Sunt chestii mai grave, mai cumplite decat acuzatiile de mai sus care fac in Romania o astfel de tara. Voua, ne-romanilor, nu vi le spun. Cautati-le singuri!
Poate ajungeti si la intrebari "capcana" ( de ex.: cum se face ca puturosii astia de romani muncesc(!) ca negrisorii pe plantatii, in Spania si in alte parti ? ). Ma indoiesc insa ca veti ajunge. Balbaiala mintala va descalifica de la orice activitate care implica coerenta, delimitarea planurilor si renuntarea la ochelarii de cal.
Si de-ar fi numai atat (deficiente in functionarea creierului, scapari de ordin logic)... Din pacate, e mai mult. Nu ma intereseaza viitorul tarilor pe unde va exersati gradul vostru de "cultura, umanitate, civilizatie" dobandit peste noapte printr-o stampila, un nou pasaport sau printr-o schimbare lejera si comoda de "optiune", dar deplang acele tari (pe unde traiti acum) care, prin absurd, ar cadea intr-o criza.... Ati fi primii care le-ati injura asa cum injurati azi Romania. Nu sunt un populist, insa, in comparatie cu cel mai decazut roman care se prostitueaza pentru o hartie de 50.000, voi sunteti taratura. Ala-si "pune c... la bataie" sa supravietuiasca, in timp ce voi, cu gesturi de curva stilata ce si-o trage pe ascuns, practicati tacticosi si mofturosi viciul ignorantei pentru a va adormi surogatul de constiinta, pentru a va petici si proteja sufletul gaunos cu o siguranta sentimentala puturoasa, mediocra, tampa. In plus, asta fiind aici faptul relevant, mai gasiti tupeul (de unde dracu`? ) sa scuipati romanii intre ochi, sa dati lectii de "cultura, civilizatie, umanism" etc. Personal, n-am alergie la critica, dar ma irita cand aud sfertodocti si idioti ( au idei!) care confunda luxul cu civilizatia, barfa cu realitatea, injuratura (numai aia romaneasca!) cu regresul cultural, dezinteresul, nemotivatia cu lenea, indiferenta vanzatorilor (romani) fata de cuparatori cu "valoarea" Romaniei, "augusta" si ingusta lor perspectiva cu perspectiva tuturor romanilor. Cu toata teroarea si nedreptatea stridenta a istoriei, cu toate scaderile Romaniei, cu toata "barbaria" romanilor mai exista destule satisfactii pentru un roman (o spun chiar unii ramasi in tara ). Nu le etalez. As taia frunze la caini. In pofida bunastarii materiale in care traiti, in ciuda "progresului, culturii, civilizatiei, umanismului" care va "sufoca" n-aveti destula tarie ca sa priviti demni, sfidatori si darji (consecventi adica cu valorile omenesti de care faceti atata caz ) "nesansa" de a va fi nascut in tara aia blestemata. Nu va acuz ca nu "puteti", ca nu "aveti"; dar va acuz ca latrati la romani in loc sa va daruiti toata energia tarilor care v-au infiat! Ignorati Romania si romanii! Ridicati-va glasul cand un roman e imoral fata de un strain - atunci plec si eu privirea. In rest, daca aveti ceva de criticat faceti-o constructiv, nu cu barfa superficiala si "savanta" ("civilizatie, cultura" etc ) ca sa ne aratati noua ce mari scule sunteti voi. In timpul vietii noastre, Romania are, pare-se, putine sanse sa se redreseze. Sfatul meu: stati deoparte, rupeti orice legatura cu tara asta si cu romanii; vedeti-va de idealurile voastre, de sangele vostru "albastru" si de "umanism"! Avand in vedere multitudinea de
nesanse, e mult mai comod.... Lasati romanii in amaru` lor ! Behaiala voastra nu-i ajuta cu nimic.
La ce am scris, pot fi acuzat de multe. Un plus insa am: am incercat sa va largesc perspectiva. Daca v-as mai da o "sansa" m-ar interesa reactia. Ma abtin insa. Inchei cu o marturisire. Sunt un simplu ardelean nascut intr-un loc viran al Romaniei si al lumii, dar de ispita de a fi roman nu ma vor putea mantui 10 Iisusi crucificati. Cu atat mai putin barfa desantata a unor simpli figuranti in catacombele istoriei.
Hai sictir, "delicatilor" !

Dacian
 

Despre credinta in nemurire la daci si la celti


     Una dintre cele mai importante prezentari ale lui Zamolxis ne-a fost lasata de Herodot in Istorii:”Getii sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci (IV, 93). Iata in ce mod sunt ei nemuritori. Ei nu cred ca mor, dar cred ca cei care au raposat merg la zeul Zamolxis; unii din ei dau acestui zeu numele de Gebeleizis(IV, 94)”. Este foarte cunoscuta ipoteza prezentata de el (dar pe care nici el nu o crede) cum ca Zamolxis ar fi fost sclavul lui Pythagoras. Se poate deduce de aici faptul ca religia lui Zamolxis era foarte apropiata de invatatura lui Pythagoras. In “Istoria Celtilor, galilor si germanilor”, Simon Pelloutier il cita pe Suidas care spunea ca Pythagoras studiase intai cu Pherekides din Scyros, iar apoi cu Abaris Hiperboreaul. Se spune ca acesta calatorea calare pe o sageata. Era poate vorba de calatorii extatice. Abaris era infatisat ca un poet de origine scythica, preot al lui Apollo. Deci Pythagoras a cunoscut invataturile tracilor. Asemanarea dintre cele doua invataturi trebuia sa cuprinda ceea ce caracteriza invatatura lui Pythagoras, anume credinta in transmigratia sufletelor.
Getii nu credeau intr-o inviere de tipul celor crestine. Ei se numeau nemuritori, deoarece credeau in indestructibilitatea Eu-lui prin moarte si revenirea lui in alt trup.
Aceeasi credinta exista si la celti. Diodor din Sicilia, in Biblioteca Istorica, spunea despre gali: “Ei nu se feresc de moarte. S-a inradacinat la ei credinta pe care o avea Pythagoras despre nemurirea sufletului omenesc care, dupa un numar anumit de ani, ar intra intr-un alt trup si ar incepe o noua viata. (5, XXVIII). Galii, ca si getii, sacrifica barbati indeosebi cand vor sa afle ce se va intampla in legatura cu unele imprejurari de seama. Ei jertfesc un om caruia ii infig sabia in piept, deasupra diafragmei, si, dupa felul cum se prabuseste victima, … prorocesc ce se va intampla (5, XXXI)” .
Cat de mult seamana cu ritualul prin care isi trimiteau getii solul la Zamolxis descris de Herodot: “La fiecare cinci ani, ei trimit cate unul dintre dansii, desemnat de sorti, ca sol la Zamolxis si il insarcineaza cu toate cate le cer fiecare; iata cum il trimit: se pun la rand si iau trei sulite; altii luand pe cel destinat a fi trimis catre Zamolxis de maini si de picioare il ridica sus si il arunca pe varful sulielor; daca, in caderea lui, solul e strapuns si moare, ei cred ca zeul le este favorabil; daca insa el nu moare, ei il invinuesc pe trimisul acela si zic ca este un om rau; dupa ce au aruncat vina asupra acestuia, trimit un altul (in locul lui); instructiunile se dau victimei cand e inca in viata (IV, 94)”
In De Bello Gallico, Caesar afirma: “Druizii urmaresc mai ales sa-I invete ca sufletele nu pier, ci ca, dupa moarte, trec de la unii la altii. Druizii socotesc ca aceste invataturi nu se cade a fi incredintate scrisului (VI, cap. 14)”. Galii se considerau coboratori din Zeul Mortilor (al duhurilor). Aceasta ar simboliza ca duhurile din taramul mortii se reincarneaza in oameni.
Cele relatate de Herodot despre sala in care-si primea Zamolxis oaspetii ar trebui puse in legatura cu invatatura predata de marele preot neofitilor si cu ritualurile de initiere ale acestora. Pestera, ca si locuinta subterana de care vorbea acelasi Herodot, reprezinta un mormant, dar si o matrice. Simbolic, in ea neofitul moare ca sa se nasca a doua oara ca initiat.
Relativ la credintele initiatilor lui Zamolxis suntem indreptatiti sa spunem ca ele corespundeau celor orfice si pytagoreice. Scrierile lui Iordanes si ruinele templelor de la Sarmizegetusa dacica atesta ca marii preoti geti, ca si orficii, au incurajat studiul si cunoasterea lumii fizice, dar, la fel ca si Pythagoras si preotii druizi, ei au interzis consemnarea in scris si au impus memorarea si transmiterea pe cale orala a invataturilor.
Se pare ca radacinile cultului lui Zamolxis coboara spre vatra comuna a indo-europenilor, asa cum o arata inrudirea sa cu druidismul, atestata de Diodor din Sicilia.
Marele preot si discipolii sai locuiau in munti. Muntele, numit de greci Cogaionon, era un loc sfant pentru geto-daci. Acolo, intr-o pestera, langa o apa, era o sihastrie. Acesti geti contemplativi se hraneau cu vegetale si traiau fara femei. Erau respectati, li se spunea cuviosi sau calatori prin nouri. Unii au presupus ca nourii erau aburi de canepa cu care Herodot arata (IV, 73) ca se drogau scythii; acesti aburi ar fi provocat o stare de transa. Este mai probabil ca aceste calatorii prin nouri erau calatorii extatice, ca aceea atribuita de Herodot lui Abaris Hiperboreanul. Flavius Josepus asemana pe esenieni cu organizatia calugarilor geto-daci, considerand ca aceasta era mai bine cunoscuta, ceea ce dovedeste vechimea si seriozitatea acestei institutii geto-dace.
Numele acestor calugari erau, la getii din dreapta Dunarii ctistai, iar la cei din stanga Dunarii, pleistai. Vasile Parvan punea in legatura ctistai cu ktistis – fondator in greceste - si pleistai cu polistis – fondator de cetati in greceste.
Invatatura initiatilor geti se referea, ca si la orfici, la pythagoreici si la druizi, la cunoasterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt, concentrandu-si atentia numai asupra lumii fizice. Orice initiere era precedata de probe de admitere, in masura sa certifice ca neofitul putea sa faca fata practicilor de initiere ce urmau, fara sa riste imbolnaviri sau nebunie. Se stie ca orice initiere are doua faze: pregatirea si iluminarea (trezirea).
Din relatarile anticilor asupra calugarilor geti reiese ca pregatirea nu se facea prin serbari orgiastice sau consum de droguri care sa rupa legatura cu lumea fizica, ci prin purificari, asceza si viata curata, departe de lume si de preocuparile ei. Prin aceste pregatiri se dezvoltau calitatile spiritului, partea eterna divina a omului, astfel incat sa poata domina partea din om legata de lumea fizica. Se spune ca spiritul nu a pierdut legatura cu lumea divina careia ii apartine, dar ca aceasta o face doar in stare de somn si, la trezire, omul nu mai stie nimic, fiindca nu s-a inregistrat in memoria fizicului.
Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci cand neofitul a realizat o legatura constienta cu lumea divina si astfel are dovada existentei acelei lumi, printr-o experienta traita.
La unii antici, aceasta se realiza printr-un fel de stare letargica asemanatoare mortii (catalepsie) in care neofitul era adus si supravegheat de initiator trei zile si jumatate, dupa care, cand isi revenea, pastra amintirea celor cunoscute, neofitul devenind alt om. La alti initiati, neofitul ajungea la un atare stadiu de dezvoltare spirituala, incat putea stabili legatura cu lumea divina prin propriile forte. Se pare ca aceasta a fost calea urmata de preotii geti. Existenta in limba romana a unui aceluiasi termen “taram” care sa indice atat lumea asta – acest taram – cat si lumea de dincolo de moarte – celalalt taram – precum si a traditiilor despre treceri dintr-o lume in alta pot avea originea in practicile acestor initiati geti.
Initiatii pueau spera sa obtina eliberarea din lantul de incarnari si o nemurire prin unire cu divinitatea. Mircea Eliade atrage atentia asupra textului lui Herodot tradus de obicei:” Inainte de a sosi la Istru, primul popor pe care il supuse (Dariu) fu getii, care cred ca sunt nemuritori” (Istorii IV, 93). Cu tot rationalismul si prudenta lui Herodot, textul arata caracterul mistic al cultului, pe care traducatorul a evitat sa-l traduca exact, caci athanatizein nu inseamna a se crede nemuritor ci a se face nemuritor; si aceasta nemurire se dobandeste prin intermediul unei initieri care apropie misterele lui Zamolxis de cele grecesti si elenistice,
Asociatiile de initiati au existat si au jucat un rol important in dezvoltarea societatii din Dacia, drept dovada este prestigiul marilor preoti geti, recunoscut si atestat de scriitorii antici.
Druizii aveau, de asemenea, o doctrina completa cu privire la nemurire, cuprinzand si o morala, o viziune generala despre lume, o mitologie, un ritual si rituri funerare adecvate. Ei propovaduiau ca moartea nu este decat o stramutare si ca viata continua. Sufletele trec in Lumea Cealalta unde se odihnesc intre incarnari. Sufletele isi petrec timpul aici absorbind lectiile invatate in vietile lor si asteapta urmatoarea viata ca sa invete noi lectii. Celtii credeau ca fiecare viata are mai multe lectii. Astfel, sufletul trebuie sa invete o cantitate ce nu se poate calcula inainte de a trece in celalalt plan. Acest proces se repeta pana cand, in final sufletul se intoarce la Sursa (Divinitate).
Sursa arde ca un foc in centrul a multe cercuri concentrice. Fiecare cerc reprezinta un nivel al realitatii. Sufletul, care este o scanteie din Sursa, isi incepe drumul inapoi spre aceasta de la cercul exterior. Astfel sufletul invata lectii, trece din incarnare in incarnare, eventual va trece la urmatorul nivel al realitatii, cu un pas mai aproape de Sursa. Lumea noastra si Lumea Cealalta sunt doar un nivel al realitatii. Fiecare nivel are aceste doua componente. Natura multora din aceste realitati este indescriptibila dand nivelul curent de cunoastere, intr-un interval cuprind intre simplicitatea pura primara si cele mai mari nivele ale complexitatii.
Druizii formau, in societatea celtica, un ordin, dar el constituie o confrerie, o societate de indivizi ce indeplinea, in colectiv, o functie sociala. Organizatia druidica isi exercita puterea asupra triburilor si a statelor; druizii din Irlanda formau un singur grup, cei din Marea Britanie tineau de sanctuarul din Mona (Anglesey), iar cei din Galia de sanctuarul carnut. Colegiile druidice se recruteaza prin invatamant si se coopteaza, dar sunt si familii druidice. Au existat initieri, pregatire, grade. In Galia si Irlanda au fost si druidese care apartineau colegiului druizilor. Colegiul capata constiinta unitatii sale in propriile scoli, sanctuare si adunari, ca adunarea din tinutul carnut, care avea loc in Galia si era, in acelasi timp un conciliu corporativ al druizilor.
Vechii autori , dupa Posidonius si Timagenus, ii mentioneaza, alaturi de druizi, pe barzi, care sunt poeti de factura populara si cu o tehnica mai putin rafinata, si pe vates, poeti prezicatori . Barzii si acesti vates erau mai mult subordonati druizilor, dar au fost lasati in pace de crestinism (care I-a eliminat insa pe druizi).
“Toti suntem mici scanei ale unei Flacari mari, iar aceasta Flacara este Sursa a tot ce a fost si a tot ce va fi” – Galeain ip Alteim Mac Dunelmor

Bendis

Bibliografie
Mioara Calusita Alecu – Intelepciune Strabuna
Vasile Parvan – Getica
Henri Hubert – Celtii si civilizatia celtica
Antologii celtice

 

Calendarul lunii IANUARIE (GERAR)


1 Ianuarie
ANUL NOU
Calendarul popular este deschis de ziua renasterii divinitatii preistorice An, personificare a Soarelui, care poarta epitetul de Nou, asa cum Luna se numeste in noaptea reaparitiei ei pe cer, ( Luna ) Noua. In raport de cei doi astri, Soarele si Luna, calendarele solare sau solar-lunare au fost dedicate zeilor solari ( Zeus, Saturn, Silva, Craciun, Mitra, Iisus ) sau zeitelor lunare ( Hecate, Artemis, Dochia ).
Timpul calendaristic se naste, creste, imbratraneste si moare pentru a renaste dupa 365 de zile in noaptea care separa Anul Vechi de Anul Nou. “Sfintii” care apar in calendarul popular sunt mai tineri sau mai batrani, dupa sansaavuta de acestia la impartirea sarbatorilor: Sanvasai, celebrat in prima zi a anului, este un tanar chefliu care sta calare pe butoi, iubeste si petrece; Dragobete ( 24 februarie ), fiul Dochiei, reprezinta zeul dragostei pe plaiurile carpatice;Sangiorzul ( 23 aprilie ) este un tanar razboinic infatisat calare pe cal; Santilie (20 iulie ) si Samedru ( 26 octombrie ) sunt maturi dupa care urmeaza generatia sfintilor-mosi, precum Mos Andrei ( 30 noiembrie ), Mos Nicolae ( 6 decembrie ), Mos Ajun ( 24 decembrie ) si Mos Craciun ( 25 decembrie ).
SIVA
Obiceiurile romanesti din preajma solstitiului de iarna pastreza amintirea jertfirii violente a zeului adorat prin substituirea acestuia cu arborele sacru, bradul sau stejarul, taiat siincinerat simbolic in noaptea de Craciun, cu taurul, reprezentat de o masca, Capra, Brezaia, Turca sau Borita care, dupa ce insoteste unele cete de colindatori, este omorata simbolic si, mai ales, cu porcul, reprezentare neolitica a spiritului graului, sacrificat ritual la Ignatul Porcilor ( 20 decembrie ).
Porcul a devenit, datorita prolificitatii ridicate ( gestatie scurta, de numai trei luni, trei saptamani si trei zie si numarul mare al purceilor fatati ), simbol al spicului de grau. In antichitate, el a fost asociat cu divinitatile vegetatiei: Demeter, Persefona, Attis, Adonis, Osiris, Dionysos. Adoratorii zeului Attis si, probabil, adoratorii zeului Adonis refuzau sa manance carne de porc, intrucat acesta intruchipa zeul insusi. Atitudine ambigua fata de porc au avut si evreii, despre care grecii antici nu au putut sa-si dea seama daca acestia detestau sau mai degraba adorau controversatul animal. Desi pocul era considerat in vechiul Egipt un animal dezgustator, oamenii il jertfeausi il mancau ritual, o singura data pe an, in cinstea zeului Osiris. Dupa multe milenii de la atestarea porcului ca divinitate, romanii ii pastreaza amintirea cultului preistoric: il sacrifica ritual la Ignatul Porcilor ( 20 decembrie ), din corpul lui se prepara alimente rituale ( carnatul, bundaretele, piftia ), I se imita glasul cu un instrument special, numit surla, apare in folclorul de mare vechime precum jocurile de copii ( De-a Poarca, Purceaua ) si, mai ales, are o colinda speciala, numita Siva, numele marelui zeu indian Shiva.
Obiceiul Siva, structurat dupa modelul vechilor colinde romanesti, este practicat in noaptea de Revelion sau in ziua Anului Nou. Cunoscuta masca a colindatorilor, imbracata si jucata de un fecior ( Capra, Turca, Cerbul etc. ) este inlocuita cu capul impodobit al porcului jertfit la Ignat. De remarcat este faptul ca obiceiul a fost atentat in Europa numai la romani si aromani, iar in Asia, la indieni. Obiceiul, care are o bogata sinonimie locala sau zonala ( Siva, Puiul Sivei sau , prin contopire cu Vasile, Vasilca, Sila ), cuprinde, in esenta, aceleasi secvente rituale si ceremoniale: expunerea divinitatii gatite cu inele, cercei, bratari, flori in fata ferestrei sau in casa colindata; colinda cantata care nareaza viata Sivei in Raiul din padurile de fag si stejar, coborareain vale pentru a bea apa; moartea violenta si incinerarea corpului; judecarea Sivei de un juriu in care apar, adesea, Batrunul Craciun, Maica Precesta; urarea “La multi ani !” si primirea darului. Colindul cu Siva a fost preluat in ultimul secol, asemanator si altor obiceiuri ( Umblatul cu Ursul, Paparuda ), de tigani si transformat in sursa de castig.
2 Ianuarie
SURLA

Instrumentul muzical, asemanator unei trompete cu sase gauri, cu ajutorul caruia Junii brasoveni imitau glasul porcului, reprezentare preistorica a spiritului graului, se numeste surla. Sunetele surlei, asemanatoare cu grohaitul porcului, insoteau alaiurile junilor din Scheii Brasovului la sarbatorile echinoctiului de primavara desfasurate. La auzul lor, oamenii ieseau in intampinarea alaiurilor junilor, faceau semnul crucii si multumeau lui Dumnezeu ca le-au dat zile sa mai auda o data “Sfanta Surla”. Surlasul, personaj important in ceata junilor, mergea in fruntea alaiurilor imitand glasul zeului jerfit si astazi de romani la Ignatul Porcilor.
3 Ianuarie
BUHAIUL

Buhaiul, numele popular al taurului, este un instrument care imita glasul ( ragetul ) taurului, substituit al zeului trac Dionysos sau zeului iranian Mitra, purtat de ceata care colinda cu Plugusorul in ziua Anului Nou. Sunetele infricosatoare, lipsite de muzicalitate, pastreaza amintirea scenei sangeroase a jertfei taurului la sarbatoarea solstitiului de iarna. Instrumentul este construit dintr-un vas de lemn ( putina, donita, cofa ), impodobit pe dinafara, caruia i se scot cele doua funduri. Una din gurile vasului este astupata cu o piele de oaie, capra sau vitel, bine intinsa si cu un orificiu prin care trece o suvita din par de cal. Buhaiul este purtat de un membru al cetei sau, daca are dimensiuni mai mari, in sania sau caruta trasa de boi sau de cai. Prin trecerea parului de cal printre degetele umezite se obtine un sunet grav, asemanator cu mugetul sau ragetul taurului infuriat. Buhaiul a fost atestat la romanii din sud-estul Europei, de unde a fost preluat si de alte popoare vecine.
4 Ianuarie
ZIUA PLANETEI SI ZEULUI MARTE

Spre deosebire de ziua de sambata, dedicata mortilor ( postexistentei ), de miercurea, joia, vinerea, duminica si lunea, zile dedicate viilor ( existentei ), romanii au rezervat o zi a saptamanii, martea, celor care se vor naste ( preexistentei ). Daca zilele “lumii de aici” pot avea un “ceas rau”, aducator de necazuri, martea si sambata, zile dedicate “lumii de dincolo”, au fiecare cate trei ceasuri rele. Sub influenta mitului biblic,oamenii credeau ca in ziua de marti s-ar fi urzit lumea si pamantul ( Moldova Centrala, Gorj, Hunedoara ). Dar, de cele mai multe ori, este considerata o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de Sud), fara noroc ( Moldova Centrala), aducatoare de nenorociri in cele trei “ceasuri rele” (Oltenia, Muntenia, Moldova), nefasta pentru inceperea unor activitati importante (aratul, semanatul, construirea casei sau fantanii etc.), pentru nunti logodne sau petit.
Martea, ziua zeului si planetei Marte, este patronata de doua ciudate reprezentari mitice feminine: Martolea si Martiseara. In Calendarul popular apar mai multe zile de marti cu statut de sarbatori: Matcalaul, Martea Vaselor, Martea Ciorilor, Martea Dracului, Martea Stramba, Martea Trasnetului, Paparuda, Martea Testelor.
5 Ianuarie
GOGEA

Practica magica de aflare a norocului, in special a ursitei, din noptile sarbatorilor importante ale anului (Craciunul, Anul Nou, Boboteaza, Lasatul Secului de Paste, Pastele si altele) se numea, in unele zone etnografice din Banat si Transilvania, Gogea. La ceremonie participau fie numai fete si feciori necasatoriti, fie persoane diferite ca varsta, sex si statut social. Recuzita obisnuita se compunea din doua nuiele din lemn cu coaja verde, numite vergele, substitute ale divinitatii prezicatoare, una pentru feciori si alta pentru fete, unul sau doua vase (cofe, farfurii) cu apa neinceputa, un cearsaf sau o albie mare din lemn de salcie sau de plop.
In Bihor, la lasatul serii, cei asteptati se adunau la gazda prezicatorului numit Gogea, Vergelator sau Vestitor de Anul Nou. Dupa o scurta petrecere, incepea ceremonia propriu-zisa; fetele si feciorii isi aruncau fiecare inelul, sau alte semne, in cofele sau farfuriile cu apa; Gogea, acoperit cu cearsaful saubagat sub copaie pentru a fi ferit de privirea asistentei nerabdatoare, amesteca inelele cu vergelele de lemn, timp in care invoca divinitatea pentru a da oamenilor roade bogate in noul an; tinerii interpretau un cantec ceremonial prin care cereau Gogii sa scoata inelele, simbolurile casatoriei; Gogea scotea doua inele, unul din cofa fetelor si unul din cofa feciorilor; recunoasterea inelelor si prezicerea ca ceidoi tineri se vor casatori. Obiceiul se repeta pana ce Gogea termina de scos inelele si, fireste, “casatorea” toate fetele si feciorii.
In alte zone, precum Bucovia, feciorii alegeau si ei din timp gazda Vergelului, cumparau bautura si plateau lautarii. In seara Anului Nou, la sunetul buciumului si al trambitei, se strangeau cu mic cu mare, la Vergel. Dupa cinstirea oaspetilor, Vestitorul de Anul Nou sau Vergelatorul aseza pe masa un ciubar cu apa neinceputa in care participantii aruncau cate un semn (inel, cercel, bumb sau nasture etc.). vestitorul de Anul Nou batea cu vergelele, betisoare din lemn cu coaja verde, in marginea ciubarului, precum toaca la biserica, si recita un colind-urare de buna stare in noul an. Un baiat neprihanit de, de zece-treisprezece ani, scotea din ciubar primul obiect si, dupa ce era cunoscut de proprietarul sau, Vergelatorul ii prorocea acestuia ca norocul i-l va aduce Sfantul Vasile, prima sarbatoare a anului. Operatiunea se repeta, cu buna dispozitie si dupa acelasi scenariu, pana se termina de scos obiectele din apa si se terminau sfintii de noroc din Calendarul Popular. Vergetul Feciorilor se incheia cu o petrecere, joc si voie buna. Obiceiul supravietuieste astazi I noaptea de Revelion, sub forma jocurilor de noroc (carti, zaruri, table, ruleta), a placintei cu surprize si altele.
6 Ianuarie
BOBOTEAZA

In ziua de 6 ianuarie, care corespunde cu a sasea zi a creatiei biblice, parintii Bisericiicrestine au fixat atat nasterea materiala (nasterea propriu-zisa), cat si nasterea spirituala (Botezul). Comasarea celor doua sarbatori crestine intr-o singura zi, logica din punct de vedere al noii credinte, a devenit, cu timpul, sursa de neintelegere si confuzie pentru credinciosi.in aceasta situatie teologii au gasit o situatie de compromis: au pastrat Botezul lui Iisus pe data de 6 ianuarie si au devansat nasterea cu doua saptamani, pe data de 25 decembrie, unde oamenii continuau sa celebreze moartea si nasterea zeului Mitra. Translatia datei Nasterii Domnului din ultima zi in prima zi a ciclului de iarna, peste Anul Nou, praznuit la Calendele lui Ianuarie, avea sa produca un amestec greu de descris al sarbatorilor si obiceiurilor crestine cu cele precrestinesti.
Ziua de Boboteaza cuprinde motive specifice tuturor sarbatorilor de Craciun: local, se colinda; se fac si se prind farmecele si descantecele; se afla ursitul; se fac prorociri ale timpului si belsugului in noul an; se crede ca se deschide cerul si vorbesc animalele si altele. O pondere deosebita o detin insa actele rituale si practicile magice de profilaxie si purificare. La riturile crestine de sfintire a apei (aghiasma), de umblatul preotilor cu botezul si de scufundarea (aruncarea) crucii in apa, poporul a adaugat altele noi, unele crestine, altele precrestine, de purificare si alungare a spiritelor malefice: stropirea, spalatul sau scufundarea rituala in apa raurilor sau lacurilor; impuscaturi; strigaturi (Chiraleisa) si zgomote; aprinderea focurilor (Ardeasca), producerea si imprastierea substantelor urat mirositoare; afumarea oamenilor, vitelor si anexelor gospodaresti; incuratul cailor. Se credea ca la aceasta teribila ofensiva impotriva spiritelor rele sar in ajutorul oamenilor si lupii, singurele vietati care vad diavolii, ii alearga si ii sfasie cu dintii. Alimentele rituale, specifice Bobotezei, sunt piftia si graul fiert.
7 Ianuarie
IORDANITUL FEMEILOR

Iordanitul Femeilor este o petrecere de pomina a nevestelor, organizata in ziua si noaptea Sfantului Ion (7 ianuarie), care aminteste de anticele manifestari dionisiace. Femeile se adunau in cete de 7-30 d epersoane la o gazda, unde aduceau alimente (oua, faina, carne) si bautura. Dupa ce mancau si beau din belsug, spunand ca “se iordanesc”, cantau, jucau, chiuiau toata noaptea. Dimineata ieseau pe drum, unde ridicau in sus barbatii iesiti in calea lor si ii duceau cu forta la rau sau la lac, amenintandu-i ca-i arunca in apa daca nu se rascumpara cu un dar, de obicei cu o vadra de vin. Unele se trageau, in loc de sanie, cu grapa de lemn, mergeau prin case si stropeau cu apa pe cei intalniti etc. In aceasta zi, numita si Tontoroiul Femeilor, normele de buna-cuviinta ale satului traditional erau abolite, iar excesele de bautura si petrecerile peste masura tolerate. Femeile se considerau mai “tari” ca barbatii si cu mai multe drepturi decat acestia: lipseau de acasa, chefuiau, se distrau fara sa dea cuiva socoteala. In unele sate tinerele neveste erau integrate in comunitatea femeilor casatorite printr-un ritual special care cuprindea, printre altele, udatul lor cu apa la rau, lac, fantana. Obiceiul a fost consemnat pana la inceputul secolului al XX-lea in sud-estul Romaniei, in judetele: Buzau, Braila, Ialomita, Tulcea, Constanta.
8 Ianuarie
ZIUA ZEULUI SI PLANETEI SATURN

Sambata, ultima zi a saptamanii, dedicata de romani zeului si planetei Saturn, este considerata pentru cei vii, fara noroc, cu trei ceasuri rele. In aceasta zi nu se mergea la petit sau la logodit, nu se pleca la drumuri lungi, nu se incepeau activitati importante. Sambata este insa favorabila pentru spiritele mortilor, care primeau ofrande si erau invocate in timpul vrajilor si practicilor magice. Adesea, ziua este asemuita cu un rau, apa Sambetei, care ar inconjura Iadul sau ar lega lumea de aici cu lumea de dincolo. Semnificatia, in general nefavorabila pentru oameni, este generata de locul zilei in cadrul saptamanii. Timpul saptamanal de sapte zile care se scurge intre doua faze consecutive ale astrului lunar se naste duminica, este tanar luni, marti si miercuri, se implineste joi, mijlocul sau miezul saptamanii, dupa care imbatraneste si moare sambata. Vitele nascute in aceasta zi se numeau Sambotin sau Sambotina. Spre deosebire de surorile sale dedicate viilor si numite sfinte (Sfanta Duminica, Sfanta Miercuri, Sfanta Joi, Sfanta Vineri), sambata este dedicata mosilor si stromosilor, adica mortilor, motiv pentru care se numeste, in preajma marilor sarbatori calendaristice, Mosi sau Sambata Mortilor.
9 Ianuarie
ZIUA SFANTULUI SOARE

Duminica, singura zi a saptamani care poarta un nume cre4stin (Dies Dominica – Ziua Domnului), este dedicata Soarelui. In credintele si folclorul romanesc acesta apare ca personaj mitic binevoitor: “femeie sfanta” (Covurlui, Iasi, Vaslui, Dolj); “fiinta omeneasca” (Neamt, Caras-Severin); “cea mai mare Maica Sfanta” (Tutova, Botosani); “calugarita” (Iasi, Salaj); “doamna mare la care se inchina toate zilele saptamanii si de la care primesc ordine, ce sa faca fiecare”(Falciu); “zeita vie” (Tecuci); “sora mai mare a celorlalte zile” (Iasi, Neamt, Vaslui). Sfanta Duminica ar locui dincolo de Apa Sambetei in palatele de aur (Neamt), in paduri neumblate de oameni (Botosani, Vaslui)si este imbracata in haine albe. Ea sa-r arata oamenilor, in vis sau in realitate, pentru a-I sfatui cum sa alunge bolile si sa previna pagubele (Vaslui). Poate sa apara insa cu chip de femeie, cu picioare de gaina, daca oamenii mananca de dulce in zilele de post (Neamt), zgariata, impunsa, taiata si sangerata daca femeile au spalat rufe si au ors sau au cusut in ziua ei (Romanati). Duminica isi serbeaza ziua nelucrand (Fagaras), se roaga si mananca o data la sapte zile (Tecuci), e facatoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. Adesea, apare ca un rau care inconjoara Raiul, spre deosebire de apa Sambetei care inconjoara Iadul. In ziua de Duminica sunt interzise descantecele, cu exceptia celor de dragoste si aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei). Vitele nascute in aceasta zi se numeau Duman, Dumana.
10 Ianuarie
VERGELUL FETELOR

Vergelul fetelor este un act de divinatie, de aflare a ursitei, in serile si noptile marilor sarbatori (Craciunul, Anul Nou, Ajunul Bobotezei, Boboteaza, Lasatul Secului de Paste, Pastele, Joimari, Ispasul, Sanzaienele, Ovidenia, Santandrei, Sannicoara si altele). Fetele se intalneau la casa uneia dintre ele sau la gazda unde isi tineau de obicei sezatorile, incuiau usile, astupau ferestrele si, la lumina opaitului sau la lumina lumanarii, in prezenta oficiantei ceremoniei numita, local, in Moldova, Ursitoare, incepeau vergelatul. Dupa ce asezau pe masa mai multe obiecte cu valoare simbolica si matrimoniala (cutit, sare, piper, inel, piatra etc.) si un numar corespunzator de vase (blide, oale, farfurii), Ursitoarea, femeia-gazda care avea autoritate deplina asupra participantelor, invita o tanara sa paraseasca incaperea. In lipsa acesteia erau ascunse sub vase obiectele prorocitoare. Fata ridica unul din vase iar femeia ii citea ursita interpretand obiectul descoperit: cutitul insemna barbat aspru, cu limba ascutita ca taisul cutitului, care raneste sufletul nevestei; saqrea insemna barbat placut, ca sarea in fiertura daca nu intrece masura; carbunele de lemn insemna barbat brunet, inalt si sanatos dar care nu trebuie aprins pentru ca se poate stinge numai cu lacrimile sotiei; pieptenele inseamna barbat darz si hotarat, dar bun la inima; inelul insemna barbat tanar, frumos, subtire “tras printr-un inel”; piatra insemna fata ramasa nemaritata in casa etc., etc. Ursita se mai poate afla cu ajutorul plumbului si cerii de albine, topite la foc si aruncate in apa rece, cu albusul oului de gaina scurs intr-un pahar cu apa neinceputa, cu arderea pe vatra a perilor de porc, cu lumanarile aprinse reflectate in apa fantanilor, cu turtite sarate date sa le manance pisicile, prin numararea pe intuneric a parilor de la gard si insemnarea unuia dintre ei, scularea vitelor care dorm prin lovirea lor cu piciorul, ascultarea latratului cainilor si aflarea directiei de unde va veni ursitul etc. , etc.
11 Ianuarie
CALENDARELE METEOROLOGICE

In luna ianuarie batranii satelor apreciaza, prin ingenioase mijloace, lunile anului bogate sau sarace in precipitatii. Aceste prognoze meteorologice sunt numite calendare: din foi de ceapa, din pita, din coji de nuca, din carbuni aprinsi. Pentru prevederea timpului pe perioade mai scurte (saptamana, zi si chiar moment al zilei) se folosea un alt tip de calendar, al vietatilor-oracol care isi modifica comportamentul la schimbarea presiunii si umiditatii atmosferice: porcul, soarecele, albinele, cocosul, furnicile.
12 Ianuarie
CARUL MARE

Constelatia Ursa Mare, cel mai cunoscut reper de orientare al agricultorilor si crescatorilor de animale pe timpul noptilor senine, este numita de romani Carul Mare. Cele patru stele ale trapezului ar reprezenta rotile carului, iar cele trei stele asezate in linie dreapta, Protapul, Oistea sau Tanjaua.

13 Ianuarie
ZIUA PLANETEI SI ZEULUI JUPITER

Joia, a patra zi a saptamani dedicata de romani zeului si planetei Jupiter, este, la romani, o personificare benefica: “femeie sfanta” (Dorohoi); “fecioara frumoasa care apara lumea de ploi si de grindina” (Iasi, Tutova); o femeie sfanta si binevoitoare, sora cu Duminica, Vinerea si Miercurea etc. Joia ar locui printre nori, in ceruri (Constanta, Iasi, Olt), in paduri netaiate si pazite de fecioare (Tutova) de unde isi manifesta puterea miraculoasa asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. In Maramures si Bucovina erau interzise sezatorile, in schimb devenea sloboda pentru nunti si, in general, pentru dragoste. Sarbatorile si obiceiurile calendaristice sprijina ipoteza ca joia a functionat in spatiul carpato-danubiano-pontic ca sarbatoare a saptamanii, dedicata cultului si odihnei, singura sau alaturi de duminica.
14 Ianuarie
ZIUA PLANETEI SAU ZEULUI VENUS

Vinerea, ziua a cincea din saptamana, dedicata de romani zeitei Venera si planetei Venus, este una dintre cele mai cunoscute reprezentari mitice care apar in legendele, povestile, credintele si basmele romanilor. Dupa Duminica, Vinerea este cea mai importanta zi a saptamanii. Ca personificare a zilei ce-I poarta numele, vinerea este “cea mai batrana sfanta dintre surorile ei”, “sora cu sfanta Duminica”, “o femeie buna”, “o batrana schivnica”, “zgariata si sangerata pentru ca lucreaza femeile in ziua ei” etc. Ea este protectoarea femeilor casatorite, pe care le ajuta la nastere, casatoreste fetele, poarta de grija animalelor salbatice. Sf. Vineri ar umbla imbracata in alb sau negru si ar locui in munti (Arges, Suceava), in paduri (Arges, Buzau, Neamt, Tecuci), in pustiu (Neamt, Iasi), in ostroavele marii, in cer, in lumea cealalta. Era invocata in rugaciuni, vraji si descantece pentru casatoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor si holdelor, pentru sanatate si respectata prin post sever. Mai multe zile de vineri de peste an sunt celebrate ca sarbatori: Vinerea Seaca, Vinerea Mare, Izvorul Tamaduirii, Vinerea Ciumei, altele formau cicluri de trei, noua sau douasprezece vineri cu diferite semnificatii religioase si interdictii de munca.
15 Ianuarie
CIRCOVII DE IARNA

Miezul sau puterea iernii pastorale de sase luni, deschisa de Samedru la 26 octombrie si inchisa la Sangiorz la 23 aprilie, este marcat de o sarbatoare de trei zile (15-17 ianuarie) dedicata unor naprasnice divinitati meteorologice numite Circovii de Iarna. Acestia ar fi raspunzatori de manifestarile violente ale naturii (viscole, vartejuri, grindina, trasnete etc.) si pagube aduse de lupi si de alte fiare salbatice turmelor de vite. Impreuna cu fratii lor calendaristici, Circovii de Vara, sarbatoriti la miezul verii pastorale (15-17 iulie), cu care impart simetric anul crescatorilor de animale in doua anotimpuri, iarna si vara, provoaca diverse boli neuropsihice, numite Luatul sau Lovitul din Circovi. Desi erau considerati forte diavolesti, oame4nii ii cinsteau prin severe interdictii de munca pentru a le castiga bunavointa; in zilele lor nu see lucra lana si pieile de animal.
16 Ianuarie
SANPETRUL LUPILOR

In prima noapte a Circovilor de Iarna (15/16 Ianuarie) lupii s-ar strange in haite la urlatori, loc de trecere al lupilor, unde incep sa cante urland, invocand o mare divinitate a lor, Sanpetrul de Iarna, sa vina pentru a le imparti tainul, adica prada ce li se cuvine pentru un an de zile. Acesta soseste la miezul noptii pe un cal alb si imparte fiecarui lup prada: un miel, o oaie, o caprioara un om etc. nimic din ceea ce l-a promis stapanul nu scapa de coltul lupului, dar nici de alta prada nu se vor atinge.
In folclorul pastoral apare si motivul ciobanului curios care, dorind sa vada cum se desfasoara intalnirea lupilor cu Dumnezeul lor, a venit pe lumina zilei la urlatoare, locul unde se strang lupii in noptile de iarna pentru a urla (a se ruga), a urcat si s-a ascuns intr-un brad inalt. Dupa adunarea lupilor si rugaciunea urlata (cantata), soseste calare pe un cal alb Sanpetrul Lupilor. In liniste, acesta nominalizeaza si imparte prada tuturor supusilor. Dar, inainte de incheierea intalnirii soseste , sontac-sontac, un lup schiop. Vazandu-l, Sanpetrul Lupilor ii spune: “Iar tu, pentru ca ai intarziat, sa mananci omul acela cocotat in brad!”. Haita lupilor s-a imprastiat asa cum a venit. Povestea spune ca nu a trecut anul si curiosul cioban a fost mancat de lupul cel schiop.



17 Ianuarie
PUTUL CU JGHEAB

Putul cu Jgheab este denumirea populara pentru doua importante constelatii de pe harta cerului: Pegasul si Andromeda jgheabul.
18 Ianuarie
CALENDARUL DIN FOI DE CEAPA

Aprecierea lunilor ploioase sau secetoase ale anului de catr batranii satelor dupa acumularea picaturilor de apa in foile de ceapa special amenajate este numita Calendar din foi de ceapa. Tehnica ghicitului cuprinde urmatoarele operatiuni: taierea in doua parti egale a unei cepe mari; alegerea unui numar de 12 foi de ceapa (cupe); numirea (botezarea) foilor de ceapa cu numele lunilor anului; adaugarea sarii pisate, in cantitati egale, in foile de ceapa; asezarea “lunilor” anului in rand, ca in calendar, pe o masa sau intre ferestrele locuintei; citirea lunilor ploioase sau secetoase ale anului dupa cantitatea de apa stransa in cupele foilor d ceapa.
19 Ianuarie
CRUCEA

Crucea (Crucea Mica, Crucea Miezului Noptii)este denumirea populara a constelatiei Lebada, reper important de orientare a taranului pe timp de noapte. La vederea ei pe cer, oamenii se rugau si faceau semnul crucii (Arges, Olt, Neamt, Ialomita, Tulcea, Botosani, Dorohoi).
20 Ianuarie
GAINUSA

Numele popular al Pleiadelor, grup de stele din constelatia Taurului, este Gainusa. Prin datele calendaristice ale aparitiei si disparitiei de pe firmament, prin orele de rasarit si de asfintit in noptile senine, constelatia a devenit un reper hotarator pentru aprecierea timpului nocturn si sezonal, pentru planificarea unor activitati economice. De pilda, in satele de agricultori, oamenii nestiutoride carte, dar cititori in stele, observau rasaritul si pozitia pe cer a Gainusei in noptile Sanzaiene, in Postul Sanpetrului si la Duminica Mare, pentru aprecierea norocului si a timpului favorabil pentru semanatul graului de toamna (Apuseni, Valcea, Sibiu, Brasov, Botosani). Constelatia este cunoscuta si sub alte denumiri: Closca cu Pui (Arges, Prahova, Muscel, Neamt, Dorohoi), Clota (judetele din Oltenia) si altele.
21 Ianuarie
DESTEPTATORUL

Steaua din constelatia Taurului, la rasaritul caruia incep cocosi a canta pentru a trezi oamenii la munca si a alunga spiritele malefice cuibarite in timpul noptii, este numita, in Valcea, Desteptatorul.
22 Ianuarie
LUCEFERII

Cele mai stralucitoare stele si planete vizibile cu ochiul liber de pe Pamant (Venus, Marte) sunt cunoscute cu numele generic de Luceferi sau Nuferi. Astfel, Luceafarul de Miazanoapte este denumirea populara a planetei Marte (Brasov), Luceafarul de Seara este denumirea planetei Venus in momentul aparitiei pe firmament in timpul serii, Luceafarul de Ziua este denumirea aceleiasi planete la aparitia ei pe firmament inainte de ivirea Zorilor (Brasov, Prahova). Luceafarul de seara se confunda, uneori, cu Steaua Ciobanului (Buzau, Neamt, Brasov). Dintre steleleluceferi mai cunoscute sunt Luceafarul cel Mare de Miezul noptii sau Luceafarul cel Frumos, denumiri populare ale stelei Vega din Constelatia Lira, Luceafarul Porcesc, stea din constelatia Taurului, la rasaritul careia incep a grohai porcii, semn pentru gospodari ca se apropie ivitul zorilor (Olt, Valcea, Prahova, Neamt).
23 Ianuarie
CONSTELATIA AGRARA ORION

Orion este constelatia depe harta cerului, care ofera taranului variate repere de apreciere si masurarea timpului nocturn. Stelele constelatiei sunt grupate in diferite formatii asemuite cu uneltele agricole (Rarita, Plugul, Grebla, Secera) si mestesugaresti (Sfredelul, Spitelnicul).
24 Ianuarie
POVESTEA SPANZULUI

Se spune ca floarea a carei radacina vindeca vitele bolnave de “buba”, de “insangerare”, numita spanz, a avut o mama vitrega uracioasa. Acesta, dorind sa scape cat mai repede de el, l-a trezit din somn prin luna ianuarie spunandu-i:
- Scoala, spanzule, scoala, ca toate florile s-au trezit, or fi si inflorit!
De frica sa nu fie cea din urma planta care infloreste, spanul a rasarit in miezul iernii, cu neaua in cap. Dumnezeu, care le vede si le stie pe toate, i-a dat darul lecuirii bolilor. De atunci se spune ca radacina spanzului, planta care rasare iarna, salveaza de la moarte pe toti bolnavii de “buba”, daca este scoasa din pamant vara, in martea din saptamana Rusaliilor, de un om in pielea goala.
25 Ianuarie
ZIUA ASTRULUI SELENAR

Lunea, prima zi a saptamanii dedicata Lunii, este patronata de sfintii Petru si Pavel (Iasi), sau de arhanghelii Mihail si Gavril (Neamt). Ca personaj mitologic, Sf. Luni era invocata pentruvindecarea animalelor, mai ales a celor nascute in ziua de luni si botezate Lunila sau Lunaia. Pretutindeni, ziua de luni poarta noroc inceperi activitatilor specifice industriei casnice, in special a acelora de durata, care nu puteau fi incheiate intr-o singura zi (tesutul, cusutul sau brodatul iei sau camasii). Se interzicea, in schimb, negotul, “datul pe datorie”, imprumutul, mersul la petit si inmormantarea mortilor. In schimb, lunea se considera un timp favorabil efectuarii practicilor de medicina populara (Muntenia, Dobrogea, Moldova). Pentru sanatatea si prosperitatea oamenilor si turmelor de vite, in ziua de luni se tinea post, uneori mai sever decat miercurea si vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre omul nascut lunea se crede ca este urat, dar sanatos si foarte norocos in viata.
26 Ianuarie
LUNA

Spre deosebire se Soare, care are in fiecare zi a anului aceasi infatisare, Luna este un astru capricios, supus, asemenea omului, temporalitatii si mortii. Tragedia Lunii (aparitia si, dupa ce a ajuns la implinire – la Luna Plina - , disparitia ei in decursul unei luni lunare)este si tragedia omului al carui inceput, nasterea, deschide perspectiva sfarsitului, momente biologice extreme, separate de miezul sau puterea vietii. Soarele intinereste si imbatraneste zilnic fara sa “moara”; Luna se “naste si moare” cu fiecare evolutie in jurul Pamantului. Dupa unele legende, “Luna e om; la inceput mititel ca si copilul si apoi ii tot cresc aripile imprejur pana ce devin una si e rotund. Apoi incepe iar a imbatrani si a se face tot mai mic, aripile i se taie, pana ramane ca degetul si iar se naste din nou”. Prin procesul de repetare ce-l sugereaza, luna a indeplinit conditia esent5iala a oricaruiorologiu. Inrt-adevar, prin fazele sale diferite calitativ si prin forma schimbatoare de la noapte la noapte, Luna sugereazaun veritabil proces de numarare, fiind numita chiar “mama pluralului”. De altfel, noaptea a capatat adevarata substanta a timpului de la astrul lunar care creste, descreste si dispare in limite constante de timp. Fara astrul lunar, bezna nocturna nu ar fi aparut in mentalitatea celor vechi ca simbol al timpului masurat, probabil, pe nopti si nu pe zile. O dovada incontestabila ca in calendarul popular supravietuiesc elemente specifice calendarelor lunare sunt cele aproximativ 20 sarbatori nocturne si priveghiuri: Craciunul, Revelionul, Lasatul Secului de Paste, Pastele, Focul lui Samedru, Noaptea Stirigoilor si altele.
27 Ianuarie
LEGENDA GHIOCELULUI

Cand Dumnezeu a facut toate cate sunt pe pamant, iarba, buruieni si flori, le-a impodobit cu culori frumoase. Cand a facut zapada, i-a zis:
-Pentru ca tu umbli peste tot, sa-ti cauti singura culoarea ce-ti place.
Zapada s-a dus mai intai la iarba:
-Da-mi si mie din culoarea ta verde atat de frumoasa!
Iarba a refuzat-o. A rugat atunci trandafirul sa-i dea culoarea rosie, vioreaua sa-i dea culoarea albastruie, floarea-soarelui sa-i dea culoarea galbena. Nici una nu asculta rugamintea zapezii.
Trista si amarata, aceasta ajunge in dreptul ghiocelului caruia ii spune si lui necazul:
-Nimeni nu vrea sa-mi dea culoarea sa. Toate ma alunga si-si bat joc de mine!
Induiosat de soarta zapezii, ghiocelul i-a spus:
-Daca-ti place culoarea mea alba, eu o impart bucuros cu tine.
Zapada primi cu multumire darul ghiocelului. De atunci ea poarta vesmantul alb ca al ghiocelului. Drept recunostinta, zapada il lasa sa-si scoata capsorul afara, de cum sa se arate primavara.
28 Ianuarie
CIOBANUL CU OILE

Numele popular al constelatiei Lira, reper de orientare si apreciere al pastorilor pe timpul noptilor senine, este Ciobanul cu Oile. Ciobanul, personificat de steaua Vega, este urmat de turma oilor formata din patru stele. In momentul rasaritului constelatiei pe timpul verii, ciobanii erau “dezlegati” sa manance branza in zilele de post (Prahova, Neamt). Constelatia apare ca si motiv ornamental pe ouale incondeiate (Brasov).
29 Ianuarie
FILIPII DE IARNA

Filipii de Iarna sunt divinitati protectoare ale lupilor, cu numar variabil de la zona la zona, celebrati de crescatorii de oi la sfarsitul lunii ianuarie si inceputul lunii februarie. In calendarul popular ei indica sfarsitul une lungi perioade de imperechere a lupilor inceputa cu aproximativ 80 de zile in urma, la Filipii de Toamna.
30 Ianuarie
CEI TREI CRAI

Trisfetitele este denumirea populara pentru cei trei mari ierarhi, Vasile, Grigore si Ioan (Tulcea), celebrati in calendarul ortodox in ziua de 30 ianuarie. Lor le este dedicat grupul de stele din mijlocul constelatiei lui Orion, numit si Cei trei Crai, Craii de la Rasarit, Cingatoarea Regelui. In asociere cu alte stele din apropiere, Trisfetitele formeaza Rarita (Plugul sau Grebla), Sfedelul Mare sau Spitelnicul (Moldova, Muntii Apuseni). Cele trei stele din constelatia Orion sunt numite, in Mehedinti, Toiegele.
31 Ianuarie
CALENDARUL VITICOL

Calendarul viticol este instrumentul de planificare a activitatilor viticole obtinut din suprapunerea sarbatorilor si obiceiurilor peste momente semnificative ale ciclului vegetal al vitei de vie si ale fermentarii vinului in butoaie. Ciclul vegetal al vitei de vie, lung de aproximativ o jumatate de an, incepe la sfarsitul lunii ianuarie si inceputul lunii februarie si este marcat de sarbatorisi obiceiuri dedicate ursului, vitei de vie si pomilor fructiferi: Martinii de Iarna, Arezanul Viilor, Tarcolitul Viei, Ziua Ursului, Ziua Omizilor, Trif Nebunul si altele. Dupa aproximativ doua lunii de zile, in preajma echinoctiului de primavara, se dezgroapa vita de vie si i se taie corzile, la Santamarie (15 august) se angajeaza pandarii si se “leaga” magic ciocul pasarilor pentru a nu prada strugurii, la Schimbarea la Fata sau Probejenie (6 august) se gusta poama noua, iar la Ziua Crucii sau Carstovul Viilor (14 septembrie pe Stil vechi) se incepea culesul strugurilor si se bateau nucii plantati la vie. Ciclul fermentarii si limpezirii vinului in butoaie este viata ascunsa a vitei de vie, care continua sa traiasca si “dincolo”, dupa uscatul si cazutul frunzelor la incheierea ciclului sau vegetal. Bautura fermentata, vinul, era considerat “licoarea tineretii”, “apa vie”care alunga starea mohorata a omului si realiza, prin betiile rituale, legatura mistica intre participantii alaiurilor cu zeul trac Dionysos. Vinul este si astazi o bautura rituala consumata obligatoriu in noptile de Revelion, Iordanitul Femeior, Santion, Ingropatul Craciunului, Macinici.

Burebista

 

Zamolxis şi zeii Walhallei


     M-am decis să scriu acest eseu nu doar pentru a arăta asemănările dintre cele doua seminţii ci mai mult, pentru a deschide o “discuţie” care în acest moment este săracă în cuvinte aşternute dacă nu chiar fără de acest privilegiu. Ceea ce voi încerca să evidenţiez aici este că s-ar putea face o reconstituire a credinţelor dacice cu ajutorul miturilor şi tradiţiilor scandinave (uneori mai bine păstrate). Şi am spus “mai bine păstrate” pentru că tradiţiilor şi scrierilor păgâne din Islanda le-a fost lesne să scape de frământările evului mediu din vreme ce populaţiile scandinave au cunoscut vechea orânduire gentilică şi scrierea runică până prin secolele IX, X.
Popoarele nordice credeau în nemurirea sufletului şi din această cauză practicile vrăjitoreşti luaseră o mare amploare. Socotind că morţii cunosc multe lucruri ascunse celor vii, îndeplineau la morminte un complicat ritual magic, pentru ai face pe cei dispăruţi să vorbească şi luau în seamă tot felul de preziceri şi semne. Ei obişniau ca şi dacii, morminte tumulare; paralel cremaţiunii, care s-a păstrat din epoca bronzului şi este atestată de Tacit, pe alocuri este practicată îngroparea. Un interesant obicei românesc păstrat din timpul dacilor până foarte aproape de vremurile moderne poate fi regăsit în cultul morţilor la nordici. Este vorba despre îngroparea în poziţie orizontală a unui trunchi de copac, in locul celui al cărui cadavru nu a putut fi găsit, socotind că în acest fel cel dispărut nu se va mai întoarce să-şi caute locul de odihnă în pământul strămoşesc. La români pomul sacru este bradul şi de aceea trunchiul de brad este cel care ia locul mortului; la scandinavi stejarul este considerat arborele sacru, e lesne de presupus că obiceiul ar fi putut decurge după acelaşi raţionament mai sus arătat.
Se obişnuia la nordici să se împartă pomeni în mici străchini, numite în popor, “morile elfilor”. Cel mai adesea erau bani de aramă sau mici obiecte de bronz, niciodată însă de fier, probabil din pricina credinţei străvechi în proprietăţile magice nefaste ale acestui metal. Obiceiul s-a menţinut până târziu în epoca modernă. Să fie oare “înrudite” aceste mici străchini cu misterioasele “ceşti dacice” ce cu siguranţă erau folosite în cultul funerar?
Appianus vorbeşte despre credinţa germanilor (suevilor) în învierea morţilor, dar, nu specifică despre ce înviere este vorba, însă din miturile scandinave reiese după cum voi arăta că germanii credeau în viaţa de după moarte. Înclin să cred că arderea completă, ca şi la traci era o condiţie pentru a ajunge în lumea zeilor, de altfel, scrierile bisericeşti pomenesc despre adorarea focului sacru caruia i se atribuia o acţiune purificatoare şi tămăduitoare. Venerarea spiritelor celor morţi, considerate sacre, era atestată de indicaţiile nemijlocite ale scriitorilor creştini timpurii.Venerarea morţilor lua, după cât se pare, forma unui cult familial-gentilic al strămoşilor; oficianţi ai acestui cult erau capii ginţilor şi ai familiilor. Acelaşi obicei era cunoscut până şi în mentalitatea populară românească unde anumiţi membri decedaţi ai unei familii deveneu adevărate genii protectoare ale casei.
Eliade a combătut teoria că Zamolxis ar fi fost un zeu al morţii precizând: "Zeii şi zeiţele morţii domnesc peste o mulţime de morţi, în timp ce divinităţile Misterelor admit pe lângă ele numai iniţiaţi. Pe deasupra este vorba de două geografii escatologice diferite: tărâmurile strălucitoare care îi aşteaptă pe iniţiaţii în Mistere nu se confundă cu Infernurile subterane în care se adună morţii"
Mitologia scandinavă cunoaşte o zeitate a morţii, întunecata Hel ce stăpâneste in Nifelhel („Hăul cel mai din străfund”), unul dintre cele trei tărâmuri subpământene, unde îşi împlineau osânda morţii, şi buni şi răi, dar despărţiţi după vitejia şi virtuţile lor.
Şi pentru că Zamolxis nu este un zeu al morţii, deşi se pare că are unele ramificaţii in cultul funerar, mă întreb dacă credinţa dacilor a cunoscut un “Nifelhel” carpatic; mă întreb dacă Hel(a) nu este cumva o zeitate anterioară uitată de daci ori poate pierdută până la noi, evident sub un alt nume.
Cel mai complex zeu este Odin la triburile germanice din nord care corespunde lui Wodan (Wuotan) la triburile germanice din sud. Religia originală s-a păstrat mai trainic şi vreme mai îndelungată la triburile nordice (scandinave) care erau mai ferite de influenţele credinţelor celtice ori romane, influenţe pe care le-au suferit triburile germane sudice şi mai ales sud-vestice (din regiunea Rinului şi a Dunării).

“Şi nu mi se cade a plânge, căci moartea nu trebuie plânsă.
Mă cheamă trimişii lui Odin, alături de zei fi-va-mi locul
Şi-n groapa aceasta de chinuri, râzând voi muri.”

Fragment din cântecul lui Ragnar Lodbrock, pirat viking ucis de saxoni în a doua jumătate a secolului al -IX- lea
Cei care îşi găseau moartea în chipul cel mai vrednic de laudă, căzând pe câmpul de luptă, erau sortiţi după credinţa lor să se împărtăşească veşnic din bucuriile Walhallei, splendidul palat al lui Odin în care luptele ţineau din zori până seara, urmate apoi de ospeţe şi veselie. Toate acestea se stingeau odată cu căderea nopţii şi se reaprindeau cu fiecare răsărit de soare.
Războinicul ce îmbătrânea servind armelor şi nu avusese norocul de a părăsi lumea prin luptă, îşi anunţa tovarăşii de arme, familia şi după ce-şi lua rămas bun se sinucidea.
“. . . . . spune-mi,
Căci ştii soarta zeilor,
Ce fac zilnic vitejii
În curtea lui Odin?
<Se luptă nenfricaţii
În curtea părintelui
În fiece zi;
Se-aleg, se doboară
Şi pleacă-mpăcaţi
Spre sala lui Odin.>”
Fragment din “Cîntecul lui Wafthrudnir”


Frigga, soaţa lui Odin îi toarnă zeului mied. Zeul este reprezentat alături de simbolurile puterii sale: suliţa Grungnir, corbii Hugin (“Gândul”) şi Munin (“Aducerea-aminte”), lupii Geri (“Lacomul”) şi Freki (“Hulpavul”). Cei doi corbi zboară prin lume iar la întoarcere îi şoptesc lui Odin tot ce au văzut.
B. Jornad, în cartea sa “Decebal” (pag.22-23) scria urmatoarele:
“Dacii socotesc moartea în războiu drept o favoare, chiar scopul cel mai înalt al vieţii. Când femeile din Dacia nasc copii ele se roagă zeului să le acorde favoarea de a muri în luptă. Războinicii primesc moartea cu seninătate. -Tresar de bucurie când se gândesc că vor pleca din viaţă în acest chip glorios; ei se plâng când sunt bolnavi, pentru că se tem de o vieaţă ruşinoasă şi mizerabilă.- În lumea lui Zalmoxis ei se vor bucura, o veşnicie, de lupte şi festinuri, căci aceasta era în genere idealul vieţii pentru barbari. Prin moarte, dacii treceau într-o viaţă care pentru ei însemna renaştere. Moartea aparentă, însoţite de dureri înfricoşătoare, nu-i speria, nu-i făcea să se tângue. Aceasta pentru că o veche lume trebuia să dispară pentru a face loc unei noui ordini a lucrurilor. Războiul era, pentru ei, asemeni unui uragan purificator. Când nu pot să moară şi când libertatea le este ameninţată, ei singuri îşi impun moartea. Aşa au procedat căpeteniile dacilor la căderea Sarmizegetusei şi aşa a procedat Decebal însuşi când soarta l-a părăsit.”
În mitologia germanilor de nord fecioarele războinice denumite walkirii aduc la Odin, în incinta Walhallei, sufletele războinicilor curajoşi căzuţi în lupte. Odin este zeul principal, zeul-luptător, dar totodată şi un înţelept vrăjitor cunoscător al runelor sacre şi magice. Ca şi Zamolxis, el este înţeleptul care aduce cunoaşterea; şi spun asta făcând referire la faptul că exista credinţa cum că runele (alfabet întrebuinţat de nord-germani între secole III, IX în scrieri scurte cu caracter secret şi în ritualuri vrăjitoreşti) erau inventate chiar de marele zeu scandinav.
Nu existau imagini care să-i înfăţişeze pe zei, dacă nu punem la socoteală bucăţile de lemn grosolan cioplite ce existau alocurea şi slujeau drept idoli. Oare nu se poate spune acelaşi lucru şi despre geto-daci, oare această lipsă nu se datorează unei credinţe comune mai vechi şi anume că înfăţişarea zeilor nu este importantă şi de aceea cultul nu avea nevoie de chipuri cioplite? Lipsa de reprezentări ar putea fi pusă la daci şi poate şi la scandinavi pe seama polimorfismului divinităţilor, deci pe seama nedefinirii fizionomice.
Şi nu cred în imposibilitatea realizării acelor chipuri având în vedere rafinamentul tehnologic şi artistic atins de cele două neamuri.
Spre deosebire de ceilalţi germani din epoca păgânismului, scandinavii aveau preoţi care oficiau ritualul de jertfă. Şi vă aduc aici aminte de “bătrânii albi”, gerontocraţia cultului lui Zamolxis. Nu stiu dacă acest amănunt are o importanţă prea mare dar e notabil faptul că oamenii nordului aveau acest tip de conducere religioasă în timp ce în restul lumii germane nu era nici vorbă de aşa ceva. Şi după cum am mai spus, cultul original s-a păstrat mai bine în nord decât în sud. În celebrul templu de la Upsala ei erau în număr de doisprezece şi beneficiau de multă consideraţie. La 150 de ani după Cezar, Tacit vorbeşte despre poziţia foarte influentă a preoţilor (sacerdotes). Ei se bucurau de o autoritate mult mai mare decât conducătorii de triburi; regi (reges) şi şefii militari (duces). Justiţia se afla în mâinile preoţilor care vorbind în numele zeilor puteau condamna la moarte şi la alte pedepse.
Majoritatea miturilor nordice au supravieţuit până astăzi datorită (se presupune) poetului Soemund Sigfusonn, bun cunoscător al limbii vechi norvegiene. Edda Veche, sau poetică, cum i
se mai spune, datează probabil din secolul al -XI- lea. Scrise în versuri de 8-10 silabe, într-un stil concis şi auster, cântecele Eddei Vechi sunt de o simplitate grandioasă. Generale şi obiective, credincioase tradiţiei nordice vechi, ele sunt de concepţie păgână şi se resimt prea puţin de influenţele creştinismului. Prin ele, o lume ce murea îşi spunea ultimul cuvânt de rămas bun, adresat unor oameni mândri şi liberi. În afară de cânturi mitice, poeme epice şi cânturi legendare, Edda Veche mai cuprinde blesteme, descântece, formule magice, sfaturi practice, exerciţii de memorie.
Pimul cânt al Eddei Vechi cuprinde viziunea profetică a preotesei Vala. Acest cânt se intona cu prilejul sărbătorii populare a solstiţiului de vară. Cântul începe prin cuvintele cu care preoteasa îşi anunţă misiunea sa profetică şi continuă prin prezentarea unei adevărate cosmogonii a locuitorilor nordului, nu fără vădite înrudiri şi asemănări cu sistemele cosmogonice ale popoarelor de origine tracă.

“Ascultaţi-mă voi toţi copii ai lui Heimdal, puternici ori slabi
Vă voi spune misterele lui Valfader, căci am învăţat odinioară sfintele tradiţii.”

Valfader (all father; “părintele a toate” sau Fârtatul la români) este spiritul etern, părintele lumilor şi al zeilor, era stăpânul celor doua principii din care trebuia să se nască lumea, îngheţul şi focul.

“Îmi amintesc de întâi născuţi, care au fost zeii
De la ei am deprins a cunoaşte; îmi amintesc
Cele noua lumi, cele nouă ceruri şi falnicul pom al vieţii.”

Pomul vieţii (Yggdrasil sau „Frasinul lumii”) este un arbore uriaş, cu rădăcinile înfipte în adâncul pământului, legând tărâmul subpământean de tărâmul oamenilor (Midgard) şi de cel al zeilor (Asgard), astfel trecând prin toate cele noua lumi.

“Era atunci începutul când exista numai Jmir
Nu exista nisipul şi marea, pământul şi bolta cerească
Ci numai abisul nemăsurat de adânc”.

Jmir (“uriaşul gheţurilor”), a luat naştere din cele doua principii ale lui Valfader, gheaţa şi focul. Jmir se hrănea cu laptele vacii Audumbla care lingând mereu o piatră îi dăduse o formă asemănătoare cu a uriaşului; forma aceasta prinse viaţă şi se născu astfel Bur sau Buri (“cel născut”), ai cărui copii, Bor şi Besla fură părinţii lui Odin şi ai celorlalţi zei.

“Veniră atunci fiii lui Bor şi aşezară la mijloc pe Midgar
Soarele străluci peste înălţimi şi prinse a creşte verdeaţa”

Bor, după cum am arătat mai sus este creat de Bur. Fii lui Bor sunt zeii care în frunte cu Odin, au creat Midgardul, lumea oamenilor.

“Soarele de amiază lumină asupra lunii la poarta cerului,
Dar soarele nu-şi cunoştea adăpostul, stelele nu-şi cunoşteau
sălaşul, luna nu-şi cunoştea puterea.

Atunci puterile firii ţinură sfat şi zeii preasfiiţi hotărâră
Deteră nume nopţii şi ceasurilor sale, hotărâră răsăritul,
Amiaza, amurgul, pentru a măsura vremea.

Zeii se adunară în câmpia Ida, ridicară o incintă,
un templu, descoperiră metalele şi începură să facă unelte.
Ida, Idafeld sau Idavellir (“Ogorul Muncii”): pajişte din mijlocul Asgardului (tărâmul zeilor), unde se înălţau la soare douăsprezece castele strălucitoare ale zeilor aseni.

Fericiţi petreceau ei acolo şi aur era din belşug în adăpostul ceresc.
Trei zei coborâră atunci înspre mare şi găsiră pe ţărmul pustiu
pe Ask şi pe Embla, lipsiţi de destin.”

Ask şi Embla sunt primii oameni; se credea că cei doi au fost găsiţi de zei fără suflare,dar mai exista credinţa că oamenii se trag din arbori sacri.

“Ei nu aveau suflet, gândire, nici sânge, nici culori în obraji.
Atunci Odin le dete suflare, Henir le dete gândire, iar Loder
Sângele şi culorile vieţii.”

Odin, Henir şi Loder (Lodur sau Loki) sunt primii zei născuţi şi împreună formează trinitatea scandinavă. Loder este zeul-demon, patron al focului, el dă multă bătaie de cap zeilor şi oamenilor.

“Sosiră atunci trei fecioare din altă lume pornite
Eu ştiu un pom uriaş ce Yggdrasil se numeşte, coroana lui atinge
Norii şi se înalţă deapururi verde, umbrind apele izvorului Urda.
Yggdrasil (frasinul ori stejarul lumii) este unul dintre elementele cele mai importante dacă nu esenţiale din mitologia scandinavilor. Acest arbore parcurge de la rădăcini până la vârf trei lumi subpământene, trei terestre şi alte trei cereşti, nouă la număr precum în mitologia românească.
Yggdrasil poate face cu usurinţă trimitere la bradul sacru al românilor care mai apoi a devenit
“coloana cerului” Distrugerea copacului sacru scandinav ar fi implicat sfârşitul lumii şi al zeilor (Ragnarök-ul).
De aici din acest izvor ieşiră cele trei fecioare care cunosc totul.
Cea dintâi e Urd, a doua Verdandi, a treia Skuld.
Ele rânduiră legi, hotărâră de atunci vieaţa şi soarta oamenilor.”
Cele trei fecioare sunt nornele (ursitoarele), ele stau la izvorul Urdarborn. Urd reprezintă trecutul, Verdandi prezentul, iar Skuld viitorul.
Asemănător cu mitul nornelor de la Urdarborn mitul românesc cunoaşte tot trei urse la număr. Ursitoarele din mitologia românească sunt: ursitoarea torcătoare (trecutul), depănătoare (prezentul) şi cea curmătoare (viitorul).
Ele sunt imaginate în chip de bătrâne ori fete tinere (în ambele cazuri fecioare) ce torc, deapănă şi apoi taie firul vieţii lângă culcuşul noului născut. Cele trei se pare că au legături în cultul zeiţei mamă fiind asociate cu zeiţa tracă Bendis.
-Cele trei norne de la izvorul Urdarborn, în planul mai
îndepărtat este reprezentat arborele cosmic la scandinavi, Yggdrasil.

La nordici există două seminţii de zei, Aseni şi Vani (sunt consideraţi mai vechi decât asenii). Este posibil ca zeii Aseni să nu fie altceva decât strămoşii îndepărtaţi ai germanilor, de altfel aceasta este şi părerea unor cercetători scandinavi. Mitul spune că la început cele două seminţii trăiau în pace, ar putea fi aici vorba de originea comună indo-europeană din care “Asenii”, probabil o populaţie care deja avea tendinţe de separare culturală s-au separat prin conflicte militare. Amintirea istorică a acestor lupte s-a pierdut cu timpul dar a fost transmutată în mitul războiului dintre zeii Vani şi Aseni. Dintre Vani doar câţiva zei sunt cunoscuţi şi veneraţi şi aceia sunt zălogi(este vorba de o preluare culturală pe care mitul a păstrat-o până în zilele noastre) daţi asenilor la încheierea păcii; Niörd, zeul mărilor şi cei doi copii ai săi Freyr şi Freyja care trebuie deosebită de Freya sau Freja, de origine asenă.
Freyja, cea preluată de la “vani” care este zeiţa ce veghea asupra primăverii şi iubirii mi-a atras în mod deosebit atenţia; ea se mai numea şi Vanadis, adică “Disa Vanilor”. Disele la germanici erau zeităţi feminine din stirpea vanilor, legate de cultul fertilităţii şi prăsnuite prin jertfe vegetale. Nu am mai putut găsi în întreg panteonul scandinav un alt nume care să se termine în “dis” în afară de Vanadis. De aici se poate face uşor legătura cu zeiţa venerată de daci, Bendis. Având în vedere faptul sigur relatat chiar de mitul războiului că disele sunt zeităţi preluate de la “vani” iar aceştia sunt cu siguranţă indo-europeni, mi se pare posibil ca în cultura dacilor aceste dise să fi existat cu adevărat ca acolite ori poate ca preotese, ale zeiţei Bendis. Şi nu ar fi imposibil ca Bendis să nu fie decât un apelativ, adică disa vreunui trib tracic. În asemenea condiţii se poate explica tabuismul mitologiei dace printr-o tradiţie spirituală veche datorită căreia pronunţarea numelui adevărat al zeităţilor atrăgea moartea. Herodot menţionează paiele de grâu ca ofrande aduse zeiţei Bendis, iar mai sus am arătat că disele scandinave erau cinstite prin depunerea de jertfe exclusiv vegetale. Probabil că Herodot se referea la spicele de grâu şi mei, cereale cu mare răspândire în Dacia. Un alt argument menit să susţină cele mai sus prezentate şi invers, este destăinuirea lui Snorri Sturluson, autor islandez (sec. XII), care spune că zeii vani erau dintr-o ţară numită Vanakviel, de la gurile Dunării.
Şi pentru a indica un alt punct de congruenţă al culturii scandinavilor cu cea a dacilor şi
dovada vechimii mai mari a celei de-a doua, voi arăta în ce fel a fost deformat mitul cosmogonic al şarpelui ce înconjoară pământul.
La români există două legende cosmogonice legate de şarpe. Prima arată că şarpele a preexistat cosmosului şi a apărut odată cu arborele cosmic (bradul) din oceanul primordial, iar din a doua reiese că a fost creat de Nefărtat (entitate în veşnică opoziţie cu Fărtatul).
1 “La începutul începutului, din hău ăla mare de ape, şarpele a ieşit odată cu copaciu ăla mare din ape, încleştat în rădăcinile lui. Întrebat cine este, a căscat gura mare şi a lepădat pe Nefărtat, care a răspuns în locul şarpelui: - Cine să fie, ia Fărtatu tau! Iar Fărtatu i-a zis: Tu eşti Nefărtatu!”
2 “După ce Nefărtatu a scos pământ din fundu apei şi Fărtatu a făcut turtiţa de pământ pe care s-au odihnit, Nefărtatul s-a jucat noaptea cu pământ şi a făcut pe şarpe, care l-a sfătuit pe Nefărtat să-l înece în somn pe Fărtat. Dar nu a putut, că Fărtatu ştia gândul şarpelui. Cum şarpele iscodea şi urzea mereu împotriva Fărtatului, atunci Fărtatu l-a prins de coadă, l-a învârtit de două trei ori cum învârţi un bici şi l-a zvârlit în hău. Şi a zis: - Să te încolăceşti în juru pământului de nouă ori şi să-l aperi de prăpădul apelor.”
Din a doua legendă reiese că şarpele este o creaţie malefică a Nefărtatului. Şarpele, odată zvârlit, nu s-a încolăcit în cerc ca un oroboros, ci în spirală de nouă ori; oroboros însemnând încremenire, spirala, devine permanentă. De atunci corpul şarpelui s-a menţinut pe cer ca o nebuloasă în spirală, cu nouă volute, în centrul căreia se află pământul. De la începutul lumii şarpele se vede pe cer încolăcit ca un brâu alb care străluceşte noaptea. Aceasta este una dintre explicaţiile date apariţiei Căii lactee.
În nord acelaşi mit apare sub altă formă şi chiar cu un sens final diferit, el nu mai este o cosmogonie. Loki sau Lodur, zeul demon (el nu este, primordial precum Nefărtatul) zămisleşte împreună cu uriaşa Angurboda trei copii, unul din ei este Jörmungard sau “Şarpele Midgardului”, adică şarpele lumii terestre. Loki are aproape aceleaşi atribute cu ale Nefărtatului, este nervos, crispat pus pe rău dar şi creativ, inteligent, singura deosebire între ei este aceea că Loki nu este unul dintre primele entităţi. Odin, de asemenea, spre deosebire de Fărtat, nu este creatorul absolut ci a fost creat la rândul său. El află că existenţa zeilor este ameninţată de şarpe. Odin îl aruncă în mare, acesta creşte şi inconjoară lumea (o singură dată) muşcându-şi coada. În mitul scandinav şarpele nu mai are rol de protector, deosebit de mitul românesc în care Fărtatul porunceşte şarpelui: “-Să te încolăceşti în juru pământului de nouă ori şi să-l aperi de prăpădul apelor.” Nordicii puneau pe seama mişcărilor şarpelui în mare talazurile cele mai devastatoare.

După ce norvegienii au pus piciorul pe ţărmul Islandei, vreme îndelungată au păstrat neatins focul aprins în ziua sosirii iar pe locul unde debarcaseră au ridicat un templu, o fărâmă din foc fu mutată pe altar. Aceasta aduce aminte de cultul zeiţei mamă la care preotesele vegheau la păstrarea neîntreruptă a luminii focului sacru din vremea protodacilor.
Pe coasta de răsărit a Islandei coborau deseori ceţuri grele, ca un zid care vroia să despartă ţara gheţurilor de toate celelalte ţări locuite de oameni; se cunoaşte din izvoarele islandeze că noii stăpâni ai acelor locuri se adunau pe ţărm şi slobozeau săgeţi spre negurile acelea duşmănoase pentru a le împrăştia. Când zeii acelei insule se luptau între ei, stârneau furtuni îngrozitoare, mai ales la începutul verii. Nori întunecoşi şi ameninţători se îngrămădeau pe cer ascunzând vârful munţilor înalţi, iar furia uraganelor dezlanţuite în largul oceanului învolburau sălbatic apele izbind de ţărmuri valuri uriaşe ce făceau un zgomot asurzitor din care tunetul nici nu se mai putea distinge. Şi în asemenea prilejuri islandezii trăgeau săgeţi spre cer, crezând că în felul acesta ajută zeilor binevoitori.
Herodot în ale sale “Istorii IV” scria următoarele:
“Tot aceşti traci (e vorba despre traco-daci) când tună şi fulgeră trag cu săgeţile în sus, spre cer, ameninţând pe zeu, căci ei cred că nu e alt zeu decât al lor.”
Sfârşitul acestei fraze (“…căci ei cred că nu e alt zeu decât al lor.”) este interpretat de C. Daicoviciu, în “Herodot şi pretinsul monoteism al getilor”, Alba-Iulia, 1945, astfel: “căci ei cred că (cel care tună si fulgeră) nu e alt zeu decât al lor”, adică numai zeul lor tună şi fulgeră, combătând astfel teza că geţii ar fi fost monoteisti, teză bazată în special pe această frază din Herodot. În “La Transylvanie dans L’antiquité”, Bucuresti, 1945, p. 72-73. C. Daicoviciu aratä că în nici un caz Gebeleizis nu era confundat cu Zamolxis. Autorul asociând obiceiul cu un act de cult uranic dedicat întrajutorării zeului Gebeleizis.
V. Pârvan susţine că getii trăgeau cu săgeţi spre cer nu pentru a-şi ameninţa zeul, ci pentru a se solidariza cu el, iar verbul ,,ameninţa” din text este probabil o formă coruptă a unui alt cuvânt.
Romulus Vulcănescu nu consideră obiceiul o permanenţă, ori de câte ori se înnoura cerul, ci o activitate
rituală practicată rar, numai la începutul şi în timpul eclipselor solare conform credinţei că soarele este mâncat de spirite răufăcătoare.
Eu înclin să cred că obiceiul nu se limita la eclipse, dovadă ritul scandinav mai sus prezentat cât şi precizarea exactă a lui Herodot, “când tună şi fulgeră”.
Tot Romulus Vulcănescu consideră acest obicei o anticipaţie mitică a credinţei românilor în vârcolaci care mănâncă soarele, când sătenii trăgeau clopotele ca să sperie şi să gonească vârcolacii. Mie mi se pare că obiceiul nu putea să fie o anticipaţie a credinţei în vârcolaci, dovadă că aceşti demoni existau din vremea dacilor este mitul celor doi lupi scandinavi ce aleargă să mănânce soarele şi luna, moment în care se produc eclipsele: Sköll (“Cel feroce”) aleargă toată ziua în urma soarelui care la scandinavi este de gen feminin cu numele de Sol, ea este sora lui Mani (luna) şi copila uriaşului Mundilföri. Hati (“Cel vrednic de ură”) este al doilea lup, cel care aleargă toată noaptea după Mani. Cei doi fraţi, Sol şi Mani au fost prefăcuţi de Odin în soare şi lună datorită tatălui lor care se lăuda cu frumuseţea nespusă a odraslelor sale.
Un ultim rit dacic deja foarte cunoscut vreau să aduc în discuţie; sacrificiul uman menţionat tot de Herodot: “Înainte de a sosi la Istru, primul popor pe care îl supuse Darius au fost geţii care cred că sunt nemuritori… Iată în ce chip se socoteau ei nemuritori. Ei cred că nu mor, ci că cel ce-şi dă sfârşitul se duce la zeul Zamolxis; unii dintre dânşii cred că acesta e Gebeleizis. Tot la 5 ani ei trimit la el ca sol pe unul dintr-înşii, tras la sorţi, şi-l însărcinează cu câte le cere fiecare. Iată cum îl trimit: câţiva din ei se aşează în rând ţinând câte trei suliţe în mână, iar alţii, apucând de mâini şi de picioare pe cel hotărât să fie trimis la Zamolxis, îl aruncă în sus, pe vârful suliţelor; dacă el e străpuns şi moare, ei cred că zeul le este prielnic; dar dacă nu moare, îl huiduiesc şi-l dojenesc ca pe un netrebnic şi după aceasta trimit pe altul, căruia îi dau aceeaşi însărcinare cât e încă în viaţă.”
Într-o povestire istorică medievală islandeză, “Saga despre Njal” apare un personaj, “Ovir de copii iubitorul”; el îşi datorează porecla faptului că a obţinut interzicerea practicii introduse de vikingi în Islanda de a arunca în văzduh copii mici spre a-i prinde apoi, la cădere, în suliţe.
Pe lângă metoda identică cu a geto-dacilor de a îndeplinii sacrificiul, metodă care evident nu este aleasă întâmplător, vreau să arăt de asemenea raţionamentul după care copii mici făceau obiectul sacrificiului. Herodot spunea: “…dacă el e străpuns şi moare, ei cred că zeul le este prielnic; dar dacă nu moare, îl huiduiesc şi-l dojenesc ca pe un netrebnic şi după aceasta trimit pe altul” Asta dovedeşte că mesagerii la daci nu erau aleşi întâmplător, ei probabil trebuiau să dea dovadă de anumite calităţi morale, poate ce astăzi s-ar putea numi “curăţenie spirituală”, inocenţă. Inocenţa copiilor islandezi era cu siguranţă acel atribut râvnit şi de zeii nordici…
Diodor din Sicilia în cartea a V-a cap.XXXJI, 6, menţionează la celţi sacrificiul uman asemănător cu al dacilor, dar nu cu oameni liberi, ci captivi de război, practică îndeplinită din patru în patru ani.
Deşi nu face direct obiectul acestui eseu, vreau să arăt falsitatea unui “mit”, zamolxismul nu este precursorul crestinismului şi nu are în comun cu cel din urmă nimic în afară de concepţia despre viaţa de după moarte şi câteva aspecte de ordin mitologic. Şi mulţi veţi spune că nu e adevărat; dacă cele doua religii nu ar fi avut concepţii comune atunci creştinismul nu s-ar fi prins în solul Daciei. Da, s-a prins dar să privim în ce moment al istoriei s-a produs acest eveniment, acestă plantă şi-a întins “mărăcinişul dogmatic” când străbunii nostri erau îngenunchiaţi, când marele centru religios de la Sarmizegetusa era prefăcut în praf şi cenuşă, când orice altă religie era permisă în Dacia ocupată, în afară de Zamolxism; şi e lesne de inţeles de ce.
Deşi pe teritoriul dacilor liberi a fost atestat arheologic simbolul crucii, acest lucru nu este relevant el nereflectând situaţia reală raportată la nivelul majorităţii populaţiei. Aceste artefacte de factură creştină puteau să aparţină unor misionari veniţi din Dacia ocupată ori cel mult s-ar putea extinde la unele comunităţi izolate. Şi aduc aici ca argument curentul deplin acceptat care circulă în istoriografia românească şi străină referitor la faptul că Roma a contribuit efectiv la răspândirea noii religii; ba chiar odată cu edictul de la Milano (anul 335 e. n) al lui Constantin cel Mare, creştinismul a devenit religia oficială a Imperiului.
V. Pârvan a ajuns la concluzia că cel dintâi strat al creştinismului a avut în nordul Dunării un caracter pur latin, nu de altă provenienţă, zice el, “cum spun unii falsificatori.”
Şi Nicolae Iorga a pus problema creştinării Daciei în directă legătură cu expansiunea Imperiului Roman ce a servit ca rampă de lansare a creştinătăţii, deşi la început a dus o energică campanie de prigonire. Şi se cunoaşte faptul că societatea dacică era de tip conservator, ba chiar unele elemente de circulaţie autohtonă pot fi urmărite până în zilele noastre.
Subscriind ideilor tocmai prezentate este uşor de înţeles că la dacii liberi creştinismul în prima fază “nu a avut succes.”.
B. Jornad, în cartea sa “Decebal” (pag.20-21) scria urmatoarele:
“Închegarea imperiului şi lărgirea autorităţii lui peste toată lumea veche, n-a fost decât rezultatul puterii, al acelei puteri fără limite, care prin ea însăşi nu produce decât rău. Forţa despreţuieşte dreptul celui slab şi uzeză popoarele învinse pe care servitutea le enervează şi despotismul le corupe. Întinderea puterii de dominaţie a puterii poporului ales lărgeşte mult conţinutul ideilor; cosmopolitismul, rezultat al contopirii atâtor popoare într-un singur spaţiu geografic, dominat de o singură putere, ia locul patriotismului exaltat al celor vechi.
Forţa a dus, în chip fatal, la ruinarea întregului patrimoniu antic şi a distrus ideia de patrie. Consecinţa cea mai gravă a exercitării forţei a fost decadenţa naţiunilor.”
În secolele VIII - IX crestinismul pătrundea în Peninsula Scandinavă, motivul, apariţia unei noi orânduiri, feudalismul, “mare iubitor” de creştinism şi aici nu mai intru în detalii deoarece ar constitui subiectul unei alte “discuţii”.
Acei bărbaţi ai nordului ce aveau o religie (după cum am arătat) “la primul grad de rudenie” cu cea a geto-dacilor prădau bucuros bisericile şi manăstirile, atât din ură împotriva creştinismului, cât şi pentru odoarele preţioase care împodobeau aceste lăcaşuri; “Am oficiat aici slujba lăncilor -ziceau ei după ce prădau câte o mănăstire- şi ea a ţinut din zori până în noapte.”
Eliade spunea: "Destinul lui Zalmoxis este desigur paradoxal. Dispărut la daco-romani, a supravieţuit departe de patria sa, în tradiţiile goţilor şi, prin urmare, în erudiţia istoriografică, foarte mitologizată, a Occidentului. El a supravieţuit tocmai pentru că simboliza într-un anumit fel geniul geto-dacilor."
În Germania nazistă, unii fruntaşi ai partidului hitlerist s-au pronunţat pentru restabilirea străvechii religii germane, care, după părerea lor, corespundea într-o măsură mai mare “spiritului arian" decât creştinismul de origine iudaică. Inspiratorii ideologici ai “neopăgânismului” erau generalul Ludendorff şi unii conducători nazişti.


Meleizis
 

Poeme


Noaptea urselor
Meleizis


La ziua de a treia urse se-adunara:
In chip de babe firul il deapana-l masoara,
In murmure-ntreite soapte isi strecoara;
Vineturi felurite, bucate ospatara.

“Rogu-te pe tine, cea Depanatoare,
Rogu-te pe tine de-a doua ursitoare
Voi firul vietii pe lance sa(se)-nfasoare;
Sub palma sa nu scape fierul din prinsoare.

Umpleti-mi talgerul cu multa piatra
Voi trei ce mi-ati ursit la vatra;
Propteste bradul l’a mea poarta
Zeita Bendis ce iti zice Soarta.”

Lucrara acea noapte pan’se ivi soare,
Lucrara acea noapte Babele Fecioare.
Si viata imi atarna de ursa Torcatoare
Si firul se sfarseste la cea Curmatoare.


Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Radu Gyr


Nu pentru-o lopata de rumena paine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de maine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,
pentru cantecul tau tintuit în piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus în lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Nu pentru mania scrasnita-n masele,
ci ca să aduni chiuind pe tapsane
o claie de zari si-o căciula de stele,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Asa, ca să bei libertatea din ciuturi
si-n ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
si zarzarii ei peste tine să-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Si ca să pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!
Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Destin Valah
Dacian


Topita-n sange duc o vraja
De un ucis deochi viclean;
Ea ma indruma, sta de straja
Mie, urmas din dac, taran.

Trecand pribeag prin alta lume
Imi port pe-ntinsele-mi carari
Dureri taioase, fara nume
Si nesfarsitele-intrebari.

Eu m-am nascut in negre posturi
Sub care geme-o lume-ntreaga
Dar nesfarsita lupta-n veacuri
De sovaiala ma dezleaga.

Ma-ndemn neincetat `nainte
Cuprins de crunta-mi disperare;
In urma mea stravechi morminte
Imi cer cumplita razbunare.

Adun otele reci din lupte
Si numar mortii de sub flamuri
Stiind ca frunzele cazute
Ajung prin seve iar in ramuri....

Eu m-am nascut in negre posturi
Sub care geme-o lume-ntreaga
Dar nesfarsita lupta-n veacuri
De sovaiala ma dezleaga.

Din tot ce-a fost, din tot ce este,
Din inima care-o simt batand,
Din Taina-ascunsa sus, pe creste,
Se plamadeste-un crez si un gand:

Cladita-n timp, din glie-n astre
Si de dusmani nicicand atinsa,
In sirul nemuririi noastre
Eu nu voi fi veriga lipsa!

Eu m-am nascut in negre posturi
Sub care geme-o lume-ntreaga
Dar nesfarsita lupta-n veacuri
De sovaiala ma dezleaga.

Inima de roman
Dacian

Frunza verde -
Foc sublim
Tie, Soare, ma inchin.
Pan` la tine-i cale lunga;
Trimit doru` sa te-ajunga.
Frunza verde
si-o surcea
Se cern fulgii grei de nea -
Unde-i Soare raza ta ?
Se cern fulgii reci de nea
De-mi ating inima mea....