Cuprins

1.Editorial: Epigonii,
2.Poveste: Atinge amintirea,
3.Traditii: Dragobete- Valentine’s Day mioritic,
   Dragobetele saruta fetele,
4.Reportaj: Daca doriti sa vedeti piramidele de la Sona,
5.Serial: Faurar,
6.Istorie: HISTRIA-Civilizatie si sacralitate ,
7.Mitologia scandinava,
8.Studiu: Primul horoscop din lume?,
9.Terra Mirabilis,
10.Druzii si preotii geto-daci,
11.Poezii: Rădăcinile poeziilor noastre

 

Editorial

Motto: Masura, valoarea si calitatea unui om
sunt date de modul in care isi foloseste puterea

Traim vremuri de razboi – un razboi de dominatie (culturala, economica..) – rareori conventional. Am fost nascuti in timpul altuia – de indoctrinare – care a schimonosit, a mutilat, sau, cel putin a adormit constiinte… S-a demodat lupta dreapta… Odinioara, ti-ai mai fi privit in ochi dusmanul atunci cand isi primea (sau cand iti daruia ) ultima lovitura. A trecut vremea cand ai mai fi putut sa te izbesti racnind in inima luptei, cu arma in mana si pieptul gol, sa simti otelul lovind otel, sa vrei sa traiasti invingand prin tine ori sa mori luptand pentru asta – egal…

De ce “vremurile bune” trebuie sa insemne ceva demult apus ? … De ce “eroi” pot fi numai Oameni din trecut ?... Culmea e ca lumea asta nici macar nu mai are gravitatea sau tragismul, nu mai are nici asprimea si ostilitatea care sa te cizeleze – sa ciopleasca, fara mila si fara drept de apel, un Om.

Poate n-ar fi atat de rele “razboaiele” de azi ( de imagine, propaganda sau economice ) – pentru ca se feresc sa faca victime evidente, pentru ca evita orice pierdere (din ratiuni economice ) – n-ar fi atat de rele daca n-ar lasa in urma numai indivizi indobitociti, fara individualitate.. invinsi fara lupta ...

Unul din neajunsurile razboiului ar fi ca mor cei bravi, cei mai buni si mai puternici ... Poate ca asta s-a si intamplat: poate toti eroii au murit pentru o sleahta de nevolnici ... Da: ultimii au murit acum treisprezece ani, in toiul iernii ... Si pentru cine ?! ... Parca imi doresc sa fi murit (Doamne iarta-ma ! ) noi, astia .. narcolepticii; in felul asta Ei ar fi trait si ar fi facut ceva frumos din tara asta ... Astazi, propria noastra istorie e despartita parca de noi (cei de acum ), ca de un perete de sticla, dicolo de care privim confuz – ca abia treziti si gata sa adormim la loc – cum se savarseste fara noi ... Inca sper – cine stie ... – sa mai fi ramas vreo corcitura de erou printre noi. Si daca esti printre noi, daca simti macar o picatura din sangele strabunilor clocotindu-ti in vene - atunci vei fi, intr-un fel, Alesul ... Ridica-te si invata-ne si pe noi cum ! Arata-ne cum sa mai fim eroi macar o data ! ... Noi am cam uitat ...

Azi, cei mai multi nu vad in istorie eroii care sa vorbeasca direct si nemijlocit sulfetului. Orbi cu vedere, ei nu mai vad in mit si istorie povestea “ de succes” care spune ca poti fi altfel decat invins ... In epoca imaginii, oamenii respira cu ochii; si istoria nu are destul “ambalaj” ; mitul nu are destul “aspect comercial” pentru “consumatori” ! Traditia nu este destul de cosmetizata ...

Undeva ne lipseste coerenta, ne lipsesc exemplele pozitive – Oamenii cu rol de model, de la care cine nu stie, sa poata afla ce inseamna: sa fii bun, drept, curat, viteaz; sa afle cine sunt – sa-si (re )descopere identitatea ... In lipsa, ne justificam mereu incapacitatea sau lipsa curajului prin tot soiul de fatalitati sau reactii de genul “- De ce tocmai eu ?” - reactii si justificari care, adesea sunt scuze pentru pasivitate: ne plangem cat de nedreptatiti, umiliti si marginalizati suntem; avem o intreaga traditie culturala (care se invata inca din scoala ! ) ce ne repeta obsesiv ca noi , românii, am fost mereu oropsiti, mereu “calcati”, ca un fel de victime al unui continuu viol istoric colectiv ! Ne vaicarim ca niste orfani neajutorati, oarecum uimiti ca nu stoarce nimeni o lacrima de mila noastra ... Jumatate de secol de comunism ne-a “invatat” ca avem nevoie de protectori – protectori carora sa le intram neaparat in gratii, ca apoi sa fim cat mai repede asimilati ( adica “in siguranta” ) ! Asta pentru ca e prea greu sa ne asumam diferentele – diferentele care ne fac unici ... E mult mai usor sa faci parte dintre “cei multi” ( impersonalitatea mutimii deroga de orice responsabilitate si da senzatia de putere ) ... Sa nu uitam, totusi: “cu penele altuia te poti impodobi, dar nu poti si zbura” (Lucian Blaga ) ...Neimplicarea si uitarea propriei identitati nu sunt decat moduri mai rafinate, aparent nedureroase, de sinucidere colectiva ... ...

AxisMundi
 

ATINGE AMINTIREA...

Motto: "Voi veniti cu mine, oaste nevazuta,
Mosii si stramosii mei din zile moarte,
Graitoarea voastra indrumare muta
In vartejul lumii caile-mi imparte. [...]

Eu va port in suflet, plamaditi in sange,
Si din vina voastra mi-e zidit pacatul,
Glasul vostru geme jalea mea cand plange...
Eu din plans de veacuri mi-am topit oftatul...
Intarita-n drumu-i, de la voi invata
Ura mea sa arda, mana sa se-nchine,
Ati murit cu totii ca sa-mi dati viata,
Morti fara de moarte, voi veniti cu mine. "
                                                     O. Goga

        Dragos Tarateanu era un tip ciudat in cartierul nostru. Respectat pentru cuvantul si firea lui, sociabil, plin de viata si uneori dand dovada de un umor ce ar fi dat gata o gasca de glumeti, era o enigma si pentru noi, apropiatii lui. Se afunda uneori in lumea lui, comportandu-se ca si cum s-ar fi pregatit sa moara, si acolo, in zona aceea, nu putea fi urmat de nimeni.Fusese poreclit Haiducul, caci disparea cateodata la mama dracului, pe coclauri si, nu asa, o zi, doua, ci saptamani intregi. Intr-o zi, in asteptarea autobuzului m-am hotarat sa aflu secretul lui. Curios lucru, nu se ascundea deloc. A inceput sa-mi spuna niste chestii care curand m-au plictisit. Autobuzul nu mai venea si asta o tinea inainte cu povestea lui. Gandul meu era la femeia pe care aveam s-o strang in brate in noaptea aceea. Fierbeam sub abstinenta a doua saptamani si autobuzul naibii nu mai venea odata. Absent auzeam spovedania aluia si il criticam in gand de naivitatea si seriozitatea cu care se exprima. Atunci... Mult mai tarziu, dupa ce tavalugul vietii avea sa treaca si peste mine, in cautarea zadarnica a unui sprijin, mi-am amintit relatarea de atunci. Acuma eu nu pot sti ce exact m-a ajutat, indarjindu-ma.Povestea Haiducului sau mersul vietii ? Stiu insa ca Haiducul s-a jucat atunci cu mine, facand pe prostul. Din seara aceea nici eu si nici altcineva nu l-am mai vazut... Povestea lui insa, trebuie spusa. Pentru el si pentru cei care l-au cunoscut si, desigur, pentru aceia care vor sa o auda sau sa si-o aminteasca mai tarziu. Dincolo de interpretabila valoare literara, pe care nici macar nu si-o aroga, se va vedea ca e o foaie din, si pentru viata. Iata aici un rand: "Ne grabim. S-a inserat si nu stim daca Bogdana mai e deschisa. Intram pe poarta mare si in incinta dam de oameni care vin catre noi. Ei pleaca. Luminile de la camerele calugarilor sunt aprinse. La usi e ceva miscare. Ma uit pe unde calc si vad cum printre pietrele pavajului, slefuite de vreme si de oameni, unele crapate si ciuntite rau, razbesc fire de iarba. Zambesc cu gandul la obraznicia lor. Dam ocolul vechii cladiri catre intrarea din partea cealalta. In fata noastra sunt acum copacii cu freamatul lor, care, monoton dar patrunzator, se potriveste bine in atmosfera asta de inserare,de pustiu oarecum, de singuratate pe care o emana locul asta ale carui conture difuze in cenusiul amurgului il fac si mai fantomatic. Pasim aplecandu-ne, inauntru. Ma intimpina o lumina galbuie care accentueaza negrul ce izvoraste din zid, o cantare pe mai multe voci undeva in fund si un calugar spunand ceva de un ceas.Taica-meu ii vorbeste de inchinare. El admite si pleaca. Imi las rucsacul si camera pe un scaun, intru grabit in prima incapere, sarut intr-o doara icoanele, facandu-mi cruce, mai fac inca una in fata ramasitelor pamantesti ale nu mai stiu cui si trec in a doua incapere in care intunerecul mult mai dens ma bucura. Numai pe dreapta, langa altar, unde calugarii tineri ce isi inalta glasul pe coarde vocale tot mai dificile, stau gramada in jurul unui pupitru, arde un bec. Ma opresc un moment in prag si ma intreb cine si unde e ingropat.Nu-mi aduc aminte, scrierea nu o pot descifra de intunerec. Nu conteaza, imi zic, toti sunt de-ai mei, acum morti. O iau catre stanga cu pas usor, marunt, cumpatat. Duc mana la frunte. Simt pielea infierbantata si uscata. Apas pleoapele cu degetele caci imi simt ochii obositi. Am ajuns. Privesc in jur. Cantarea inflacarata se intrerupe. Entuziasmul l-a impins pe un calugar mai mult decat ii permitea vocea, pe care o drege acum cu tuse inabusita. Imi dau seama, astfel, ca e o repetitie. Pe taica-meu nu-l zaresc. O fi ramas in prima incapere la moastele sfantului. Revin cu privirea grea pe mormant. Ma cuprinde o torapeala teribila, asa, dintr-o data. Astazi am mers cam mult pe jos. Oboseala ma indeamna sa ma intind pe covor, dar mi-e jena sa nu se sperie cineva care intra sau iasa. Ma las in genunchi. Cu degetele agatate de cripta, cu fruntea pe piatra rece, inspir si expir adanc, de cateva ori. Pe urma, fara sa adorm, cad undeva, printre dorintele si grijile mele, printre zilele trecute si cele de foarte de demult, printre chipuri indragite sau pe care nu vreau sa le mai vad, printre morti si vii, printre adevaruri si minciuni, printre dragoste mocnita si ura infranata, printre trecut si viitor, printre cel ce-am fost si cel ce sunt, cad, cad mereu, insotit de un sigur gand ce il aud in urechi ca pe un vers tainic al unui descant chemator de forte ostoitoare. Am venit sa cer dezlegare de un dar ce nu l-am cerut. Vorbesc in gand, vorbesc singur unei instante pe care o vreau langa mine. O vreau pagana, straina de cel caruia ii este dedicata cantarea calugarilor, dura, clara, reala ca si principiul necesitatii in natura, in univers. Imi aduc in memorie sirul de argumente pregatit. Ma zbat indurerat, retraind fiecare sentiment, intamplare, gand care m-au adus in halul asta. Viata, istorie, trecut, prezent, viitor, pamant, desert, religii, oameni superiori, minciuna, jaf, pustiu, instrainare, civilizatie, societati, teatru, moarte indepartata. Ma gandesc la ce as fi dorit eu. O nimica-toata in comparatie cu marile rasturnari de situatie de pe urma carora am "profitat". Ma gandesc la milioane de morti sub diferite regimuri, in diferite razboaie, si ma intreb ce rost au toate acestea, de ipotetica dreptate, de faptul daca am eu dreptul sa mai cer ceva. Da.... de aceea sunt aici. Ultimul loc de inchinare, unde ma calca pe nervi lalaiala asta sfaramata de zidurile reci dintre care nu vreau sa mai ies. As vrea insa sa-mi pot striga disperarea, disperarea si nu durerea pe care o poti pacali cu mici bucurii; pe cand disperarea se distruge numai cu certitudini. Da, as vrea. Astora le da mana sa-si urle sentimentele. Zeul lor bantuie pe deasupra apelor si in corturile oamenilor, deci si aici, mancand si vorbind cu ei, strangand voluntari ingroziti, in lupta contra unei fantasme care, de cand s-a dracit, baga boala in oameni, in triburile de ingeri si in pastorii de suflete sarace. Zeul meu e foarte departe, nu-L pot auzi si nici macar pricepe, cat de cat, caci ne despart milenii de rataciri, caci El e tot, eu mai nimic, luptandu-ma cu raul din mine si din alti oameni, cu uitarea si cu capastrul sub care nu vrea sa intru. Imi continui ruga si gandul. Cupa cu venin o vreau plina toata s-o pot sorbi cu tot cu drojdie. Da, da..... si cutitul vreau sa mi-l rasuceasca careva pana-n prasele in rana. Daca asta ajuta cuiva, de pe partea mea.....Si daca asta inseamna sfarsitul.... sfarsitul.... sfarsitul. Sfarsitul a ce ? In orice caz, sfarsitul meu n-ar insemna mai nimic... Gandul asta imi dizolva perceptia actualitatii pana la ultima farama si dispare lasandu-ma singur. Imprejuru-mi se nasc pustii. E o liniste totala. Ma opresc. Ascult. E ceva in mine. Revolta. Si ura, un spin rece in carnea mea ca tepusele ce il tineau treaz pe Praslea in asteptarea zmeului din basmele copilariei. Il vad pe cel ce-am fost. Un copil care credea ca binele invinge mereu. Desigur plangea cand era indurerat, dar asta era doar o pregatire pentru a intampina binele ce venea sigur, cu o bucurie si mai mare. Un copil.... lumea lui era mica. Lumea mea e.... mare, larga. In lumea mea pandesc animale cu fete de oameni, lacome, perfide, hraparete. Lumea mea e asa cum o stiu, si inca mai ceva. Ma plictiseste imaginea asta. Imi mut privirea in trecut. Nu e mai bine. Un lant blestemat de caderi si ridicari succesive al carui sens imi scapa. Din tainitele sufletului se scurge o lacrima de sange. Strang pleoapele cu putere. In fata ochilor inchisi apare de undeva o imagine. Fulgerele a doi ochi ma patrund pana-n strafundul fiintei. Arde ceva in mine. Percep o zguduire, o cadere, un cutremur...Ma scutur ca sub o biciuire. Umbra dispare... Ca din deparatari clopote anunta ora tarzie. Afara a mai trecut o zi. Calugarii se-ntrec care mai de care in vocalize patimase. Eu tac singuratic... Cu fruntea pe lespedea de piatra, in cantecul delirant al celor ce preamareau si se inchinau parintilor altor neamuri, in intunerecul coltului meu faceam schimb de taine cu strabunii, intelegand lucruri nepatrunse in lumea de afara, primind in suflet, ca o lumina, certitudini percepute cu pulsul vietii din mine, nu cu mantaua tributara manipulabilului, afland in mine o hotarare crancena de a intampina binele si raul, asa cum o veni, ce n-o puteam explica, deschizandu-mi fiinta pentru o adiere ce ma invaluia ca o binecuvantare venita parca din adancul unor spatii nevazute. Intr-un tarziu, cand am plecat, aveam sa-l gasesc pe taica-meu pe un scaun langa intrarea scunda, asteptand. Afara se intunecase de-a binelea. Ploua marunt si rece. Calcam apasat pe pamantul bun si negru in seara aceea tarzie in care batea o inima in tot si in toate. Batea nestavilit, o auzem si in mine cum cauta in umbrele viitorului momentul in care isi va manifesta neatarnarea fata de jegul malefic al unei lumi terfelite de un blestem imaginat de minti putine, pentru a revarsa apoi in jur roadele date in parg ale omeniei."

Dacian

Dragobete – Valentine’s Day mioritic

     De-a lungul vremii oamenii şi-au presărat existenţa cu o mulţime de sărbători, menite să-i unească, să-i apropie sufleteşte şi să-i înveselească. Una dintre cele mai importante sărbători este şi sărbătoarea iubirii universale, ziua Sfântului Valentin - Valentine’s Day, care pe meleagurile noastre se identifică cu Dragobetele, considerat zeul bunei dispoziţii şi în principal al dragostei, numit şi Cap de Primăvară sau Cap de Vară, cunoscut ca fiu al Babei Dochia.
Dragobetele este identificat cu Eros din mitologia greacă şi bineînţeles cu Cupidon, zeul dragostei din mitologia romană. Pe plaiurele mioritice, Dragobetele mai este numit şi Năvalnicul, fecior frumos care ia minţile fetelor, metamorfozat de Maica Domnului în floarea cu acelaşi nume. Dragobetele este sărbătorit, în unele zone ale ţării, în zilele de 24 şi 28 ale lui făurar, iar în alte părţi pe 1 şi 25 martie.
Dragobetele, zeul dragostei la românii din nordul şi sudul Dunării, aşa cum am relatat mai sus, este imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei fireşti la oameni, dar şi la animale, exista pe plaiurile noastre cu mult timp înainte de venirea slavilor. Drept dovadă sunt ritualurie străvechi atestate la tracii din nordul Dunării şi la cei din sudul fluviului cu acelaşi nume, rituri cum ar fi cel al înfrăţirii dintre băieţi şi al însurăţirii dintre fete, obiceiuri care sunt prezente până în secolul trecut în ceremonialul Dragobetelui (înconjuraţi de ceata lor, flăcăii respectiv fetele îşi crestau braţul stâng în formă de cruce, suprapunându-şi apoi tăieturile, gest ce era urmat de “gustarea” sângelui unul de la celălalt, devenind asftel fraţi respectiv surori de cruce).
Denumirea de Dragobete se pare că provine din cuvintele dacice trago care înseamnă ţap şi pede – picioare, mai târziu trago devenind drago, iar pede bete, iar după creştinarea dacilor, sărbătoarea de Dragobete şi-a pierdut atribuţiile primitive, devenind un zeu al dragostei curate, simbol al primăverii, sărbătorit la ziua împerecherii păsărilor.
Se spune că de Dragobete, băieţii şi fetele îşi pun straie de sărbătoare şi chiuind şi zbenguindu-se, se duc în pădure pentru a culege ghiocei, micşunele sau albăstrele, iar când ceasurile se apropie de ora prânzului, coboară în goană spre sat, fiecare flăcău fugărindu-şi aleasa, pe care, dacă o va prinde, îi poate fura o sărutare în văzul lumii, sărutul fiind considerat ca o logodnă pe un an de zile. “Dragobetele sărută fetele!” a devenit zicală de necombătut, deoarece fetele abia aşteaptă să fie sărutate, cu cât mai mulţi băieţi o sărută în acea zi pe fată, cu atât mai mult ea va fi iubită şi dorită în viitor.
De asemenea, în această zi de sărbătoare nu se ţese, nu se lucrează în fierărie, se întrerup muncile câmpului, dar în schimb se face curăţenie în casă pentru ca Dragobetele să fie întâmpinat cum se cuvine.
Tânărul Dragobete, cu vârsta lui multimilenară, a fost păstrat în fabuloasa noastră mitologie populară, mai ales în mediul rural. Pentru cei mai mulţi dintre români, din păcate ziua de Dragobete şi-a pierdut semnificaţia, această sărbătoare a iubirii autohtone fiind subminată de cei care vor să-l substituie, în necunoştinţă de cauză, cu Sfântul Valentin al occidentalilor catolici, care este un străin atât al credinţelor noastre populare, cât şi mai ales religiei ortodoxe. Cu ce este mai prejos “Dragobetele năvalnic care sărută fetele!” faţă de Sfântul Valentin? De ce să nu reînoim această veche tradiţie?

Mihail Editoiu

Dragobetele saruta fetele

     Dragilor, C. Radulescu-Codin si D. Mihalache, in “Sarbatorile poporului”, va instiinteaza ca: “Dragobete e un flacau iubiet si umbla prin paduri dupa fetele si femeile cari au lucrat in ziua de Dragobete, 3 Martie. Le prind si le fac de rasul lumii, atunci cand ele se duc dupa lemne, flori, bureti…”
In aste zile de Faurar, “confiscate” de cativa ani de importanta comerciala acordata (desantat, as spune!) Sf.-ului Valentin, pripasit pe la noi de pe taramuri vestice, binecuvantate de soarta (!), uitam de un flacau autohton, poate la fel de voinic ca si cel de import, dar mult mai putin mediatizat.
El raspunde la numele de Dragobete si se sarbatoreste pe 24 Faurar, dupa unii, sau pe 28 Faurar, dupa altii. Exista si Dragobete Cap de Primavara - la 1 Martisor, ca si un Dragobete Cap de Vara. Local, mai este numit si Navalnicul, fecior iubaret care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului in floarea cu acelasi nume.
Dar sa-l cunoastem mai indeaproape pe “dragastosul” din mitologia romaneasca.
Dragobete este zeul dragostei la vlahii de pe ambele maluri ale Dunarii, zeu pastoral campenesc, codrean, si este imaginat ca un tanar frumos, puternic si bun, inspirator al pornirilor senzuale, dar curate, al dragostei firesti, fiind asemuit cu Eros-ul grecilor sau Cupidon-ul romanilor.
Unii etnologi (mitologi) il inrudesc, intr-o masura, cu Matcalaul, care, dupa credinta romanilor din Banat, “e o fiinta, parte omeneasca si parte ingereasca, un june frumos si nemuritor, care umbla in lume ca si Santoaderii si Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauza ca lumea s-a spurcat cu sudalme si faradelegi” (de la S. Fl. Marian citire).
Sunt multe ipoteze etimologice cu privire la numele sau. Una din ele, sustine ca ar proveni din slava veche, “dragu biti”, ce inseamna “a fi drag”, dar zeul exista pe plaiurile mioritice, cu mult inainte de venirea slavilor. Stravechile ritualuri ale infratirii (intre baieti) si ale insuratirii (intre fete), prezente in ceremonialul Dragobete-lui pana acum un secol, sunt argumente impotriva ipotezei de mai sus.
Inconjurati de ceata lor, tinerii isi crestau usor bratul stang in forma de cruce solara, suprapunandu-si crestaturile, apoi sugeau putin sange unul de la celalat, devenind frati de cruce sau surori de cruce, dupa caz.
O alta, sustine ca Dragobete ar proveni din cuvintele dacice “trago” - tap si “pede” - picioare, cu timpul transformandu-se in “drago” si “bete” (insemnand si fasii, cingatori inguste, tesute si impodobite). Tapul simbolizeaza puterea de procreare, forta vitala, libidoul, fecunditatea.
De la romanii care isi celebrau la jumatatea lui Februarie, Lupercaliile, marea lor sarbatoare a dragostei, in jurul pesterii unde lupoaica ii alaptase pe Romulus si Remus, unde preotii veneau goi, sacrificau tapi cu ale caror piei se-nfasurau si apoi, urmati de tineretul Romei, loveau cu “nuielele” facute din tapii jertfiti, femeile intalnite in cale, favorizandu-le maternitatea, se poate spune ca-si trage si arhaicul Dragobete trasaturile de tap, dantuind prin paduri si pandind nimfele sau tarancile ratacite. Zeii primitivi erau sarbatoriti o data cu dezlantuirea de energie a primaverii, a naturii pure, a bucuriei de a trai.
Dupa crestinarea daco-romanilor, eroul nostru si-a pierdut atributele primitive, devenind un zeu al dragostei caste. El a devenit fiu al Babei Dochia, reprezentand opusul ei, principiul pozitiv, simbol al primaverii, sarbatorit la “logodna” pasarilor (ziua imperecherii acestora), cand se strang in stoluri, se aleg perechile purced la strangerea celor necesare cuiburilor. Pasarile ramase nepereche vor astepta Dragobete-le anului urmator, ca si oamenii. Flacaii si mandrele, in straie de sarbatoare, chiuind si zbenguindu-se, culeg din padure ghiocei, micsunele, albastrele, in general primele flori de sub zapada. La pranz, coborau in goana spre sat, fiecare flacau fugarindu-si aleasa, pe care daca o prindeau, o puteau saruta in vazul lumii. Sarutul era considerat ca o logodna pe timp de un an, pentru a testa trainicia sentimentelor. Parintii aflau mai tarziu de “alegere” si se aratau de acord sau nu, ca si in zilele sec. XXI. In ziua aceasta nu se tese, nu se carpeste, nu se lucreaza la camp; in schimb, se face curatenie generala in casa, pentru ca tot ce va urma sa fie cu spor. Din zapada netopita in ziua de Dragobete fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau la anumite sarbatori de peste an. In unele sate se scotea din pamant radacina de spanz, cu multiple utilizari in medicina populara.
Ca si in cazul altor sarbatori, crestinismul a suprapus in calendar sfinti si martiri peste zeii si eroii pagani, dupa cum Sf. Valentin (martir, episcop al Romei decapitat in anul 270) i-a inlocuit pe Cupidon-Amor si pe mai vechiul zeu campenesc Faunus, sau cum la Roma, statuia lui Traian (zeificat), din varful Columnei sale, a fost inlocuita cu cea a Sf. Petru.
La noi, zeul dragostei n-a fost inlocuit, ci mai degraba uitat, de pe la mijlocul sec. XX.
Credinta zilei de Dragobete, ziua dragostei si a bunavointei, este ca cel care nesocoteste ziua, lucrand ce nu trebuie, isi uita limba si canta ca pasarile toata viata!
Asa ca haideti sa nu ciricaim aiurea si sa ne aducem prinosul “dragului” de Dragobete!

Dan Pandici

 

Daca doriti sa vedeti Piramidele de la Sona...

     La Sona am ajuns pe 15 august 2002, intre o vizita de cateva ore la pestera lui Zamolxis de la Polovragi si una mult mai scurta la Templul de la Sinca Veche. Norocul nostru ca eram “motorizati” altfel chiar nu stiu cum am fi gasit localitatea aceasta. Materialele scoase de pe situl d-lui Savescu nu ne-au prea ajutat, nu aveau deloc indicatii clare asupra drumului pana acolo, asa ca am incercat sa nu ne abatem de la soseaua principala, sau drum national ce-o fi. Cum veneam dinspre Rm. Valcea spre Sibiu, dupa ce am iesit din superbul defileu al Oltului am ajuns la Talmaciu si in loc sa continuam drumul in sus am facut dreapta spre Avrig, unde am si oprit sa intrebam pe cineva despre Sona (citisem ca e undeva in zona aceea). Evident nimeni nu auzise de satul asta. Ba chiar, putin mai departe, la Ucea, un politist evident deranjat de intrebare ne-a asigurat ca nu exista asa ceva. Norocul nostru ca spre Sambata era o masina trasa pe dreapta de un –evident – echipaj de politie, si cand ne-am interesat la organele legii (care evident nu auzisera de asa ceva) omul de la volanul masinii oprite ne-a spus ca Sona e chiar langa Fagaras, si chiar ne-a explicat destul de exact locatia. Bun, am devenit mai increzatori, mai ales ca in Fagaras am ajuns destul de usor la Casa de Cultura indicata de ajutorul nostru (nu inteleg de ce nu ne indicase Cetatea care era mult mai vizibila si era chiar vis-ŕ-vis ) si acolo chiar daca nu am gasit indicatorul in stanga spre Sona i-am urmat sfatul si am mers la stanga prin fata cetatii, unde un alt cetatean ne-a asigurat ca la Sona “se ajunge prin tiganie”, adica exact pe drumul pe care ne si aflam, si ca de acolo mergem prin niste dealuri. Nu cred ca are rost sa mai spun ca o particica de satra ne-a indicat un drum total aiurea, pe creasta dealului, unde cand am ajuns s-a mirat foarte un baiat ce pastea vacile: “ati urcat cu masina pana aici??” Saraca masina…numai ea stie prin ce a trecut. Nu ne plangem pentru ca a meritat, de acolo de sus se vedea excelent “pista de aterizare” despre care citisem la dr. Savescu.
Cand sa coboram dealul ne-au luat in primire alti “conationali” bruneti, care se distrau foarte ca ne vad cu masina atat de sus, dar macar ne-au aratat drumul corect. De fapt din tiganie trebuia ca la o cruce aflata pe stanga drumului sa o luam spre dreapta, nu in sus. Cine a zis locului acela “tiganie” a stiut ce zice! Deja faceam glume intre noi cam ce s-ar intampla daca am face pana in mijlocul lor…nu recomandam trecerea pe acolo per pedes! Sau treceti pe riscul vostru, sa nu zica nimeni ca nu i s-a spus...
Acum vorba aia, cine s-a fript sufla si-n iaurt, opream langa fiecare trecator sa intrebam daca e bun drumul. Chiar unul dintre ei era extrem de dezamagit ca are treaba si nu poate sa mearga sa ne arate chiar el “guruietii” de pamant, probabil nu prea era obisnuit cu vizitele in zona aia, oricum ne-a indicat unde le gasim pe cele cunoscute de toata lumea, dar si inca vreo 2 aflate in alta parte…L-am intrebat si ne-a confirmat legenda cu noroiul cazut de pe opincile unor uriasi din care sunt formate piramidele (ei nu le numesc piramide, ci movile sau guruieti, deci aveti grija cum intrebati).
Sona e un satuc izolat in nordul Fagarasului, e o imagine cam dezolanta, sunt putini locuitori si majoritatea caselor parasite. Nu cautati pe acolo magazine sau asa ceva, noi cel putin n-am vazut, poate ca era sarbatoare si din cauza asta? Ca sa ajungeti la piramide va trebui sa il strabateti pana la capat, unde exista o bifurcatie a drumului in dreptul unui gard din pietre de rau, de unde mergeti in partea stanga. Drumul se strica destul de rau (alta incercare pt masina), incepe sa urce pe deal, acolo la un moment dat e o cruce mare de lemn de langa care va trebui sa faceti dreapta pe creasta dealului, e drum de care pe acolo. Cam dupa 100 de metri se vad si piramidele deci va fi mult mai usor sa va orientati.
Deci cand am ajuns pe dealul de langa ele (curios deal, ca un zid de aparare ni s-a parut noua), de unde se pot vedea cel mai bine, am fost definitiv convinsi ca asa ceva nu poate fi creat de Mama Natura! Movilele nu-s chiar 9 cum se zice, noi am numarat 7 dintre care 2 sunt unite intre ele… Cred ca au cam 15-20 de metri inaltime (nu bag mana in foc pt asta) si cum mi s-au parut f usor de escaladat m-am avatat cu incredere pe cea mai inalta. Norocul meu cu iarba care creste pe ele! Nu se urca deloc usor chestiile astea, inclinatia e destul de mare. Eu, mai neobisnuita cu urcatul, am ajuns sus obosita rau. Dar a meritat, senzatia e unica. Din pacate ceea ce privit de acolo in lumina amiezii ni s-a parut a fi o piatra orizontala pe varful piramidei din fata, de care ne bucuram foarte ca am descoperit-o, s-a dovedit a fi cand am urcat si acolo o gaura de lopata facuta recent (pamantul nu se uscase inca…) in forma patrata, adanca de cam jumatate de metru. Ceva oprise pe exploratorii dinaintea noastra de la continuarea muncii "arheologice" pentru ca macar daca se apucasera ne asteptam sa gasim o gaura mult mai adanca. Dupa ce i-am injurat copios pe cei care inteleg sa faca arheologie cu lopata in tara noastra am mai facut cateva poze in zona si am plecat spre Sinca Veche pentru ca era deja seara bine si voiam sa ajungem acolo pe lumina. Ca n-a fost sa fie asa e alta poveste.
Daca aveti drum prin Fagaras si va puteti rapi cateva ore pentru a vedea ceva mai mult decat interesant mergeti la Sona. Veti avea ce povesti prietenilor! Si nu uitati ca daca fiecare dintre noi ar lua macar 100 de grame de pamant de acolo de unde, dupa cum ne-au spus localnicii, nici cea mai mare ploaie nu a miscat nimic, peste cativa ani vom povesti despre piramide la timpul trecut. Drum bun!
 
Andrada
 

FAURAR

Are 28 de zile, iar de va fi an bisect, 29; ziua are 11 ore, iar noaptea 13.

     Denumirea populara a lunii februarie este legata de mesterii fauri, lucratori ai fierului, care pregateau uneltele de munca, ascuteau sau confectionau fiarele sau cutitele de plug inainte de deschiderea sezonului agrar. Pentru ca are numai 28 de zile (29 in anii bisecti) Faur este considerat fratele cel mai mic al lunilor anului.Timpul reflecta capriciile copilului Faur: cind ride si zimbeste este frumos , cind plinge bate viscol, cind e suparat da ger de crapa pietrele. In cursul lunii acesteia se incheiau sezatorile si impreuna cu acestea distractiile tinerilor din serile si noptile lungi de iarna. Apropierea sezonului agrar aducea in prim plan preocuparile agrare: ingrijirea vitelor de munca; repararea uneltelor; pregatirea semintelor pentru semanat, etc. Linistea si odihna in sat erau aduse de reprezentarile hipomorfe, Caii lui Sintoader, feciori voinici si frumosi dar cu coada de cal in pantaloni si cu copite de cai in opinci, care intrau in sezatoare, luau fetele la joc, zburau cu ele in inaltul cerului, de unde le-ar fi lasat sa cada.

PREVESTIRI ZILELE LUI FAUR

1 februarie TRIF

Trif este o reprezentare mitica a calendarului popular, patron al omizilor, lacustelor, viermilor si gandacilor. Pentru a le proteja holdele de stricaciunile provocate de insecte, acesta era sarbatorit, prin diferite interdictii de munca, in ziua de 1 februarie. De altfel, in Muscel el se numea Trifonul Viermilor. Activitatea practica obisnuita din aceasta zi era sfintirea apelor si apoi stropirea pomilor (Bucovina, Moldova, Muntenia, Banat). In alte zone etnografice el se numeste Trif Nebunul, pentru ca ar fi fost un om necuvincios care ar fi speriat-o pe Maica Domnului in timp ce mergea, dupa 40 de zile de la nasterea pruncului Iisus Hristos, pentru molifta la biserica (Bucovina, Moldova).

AREZANUL VIILOR

Cu o zi inainte de Ziua Ursului (Stretenia), in unele asezari din sudul Romaniei se desfasoara un ceremonial bahic, de origine tracica, numit Arezanul sau Gurbanul Viilor. In dimineata zilei de 1februarie, barbatii mergeau la plantatiile de vita de vie, de obicei in saniile trase de cai. Inainte de plecarea din sat se striga: "Hai sa mergem la Gurbanu !". Ajunsi in camp, fiecare proprietar isi taia, de la vita sa, cateva corzi cu care se incingea peste piept si isi facea cununita pe cap si cingatoare la brau. Dezgropa apoi sticla sau plosca cu vin ingropata toamna si se intalneau cu totii in jurul focului aprins pe o inaltime. Acolo se manca, se bea, se juca in jurul flacarilor, se sarea peste foc, se stropea vin peste jaragaiul incins. Seara, barbatii se intorceau in sat, cu facliile aprinse in mana, si continuau petrecerea pe grupe de familii. Este posibil ca in vechime sa se fi jertfit o oaie sau un berbec, asa cum indica numele turcesc al obiceiului, Gurban: sacrificiul unui animal intreg si impartirea lui participantilor.

2 februarie ZIUA URSULUI

Stretenia sau Ziua Ursului este o sarbatoare cu data fixa (2 februarie) care deschide Anul Nou viticol si pomicol. Ziua Ursului ocupa, in Calendarul popular, ziua de mijloc a Filipilor de Iarna (Muntenia, Oltenia) sau a Martinilor de Iarna (Banat). In Calendarul crestin ortodox, la aceasta data se praznuieste Intampinarea Mantuitorului Iisus Hristos. Ursului, dovada a caracterului divin, nu i se spune acum pe nume, urs, iar prin locurile lui obisnuite de trecere i se lasa, de obicei o pulpa de vitel. Daca, totusi, trebuia sa i se pronunte numele, i se zicea, cu respect, al Batran, mos Martin, Mos. Conform traditiei, Ursul ar iesi in ziua lui din barlog sa-si priveasca umbra pe zapada. Daca este frig, ceata si nu-si vede umbra, isi darama barlogul, trage un joc, merge la rau si bea o gura de apa si isi vede de treburi prin padure. Din contra, daca timpul este frumos, e Soare si isi vede umbra pe zapada, intra din nou in barlog, pentru ca iarna va mai dura 40 de zile. In credintele, basmele si legendele populare, ursul apare ca o fiinta foarte ciudata a padurii: fata puii iarna, in timp ce altele vietati asteapta anotimpul calduros; daca timpul e frumos, intra in adapost, daca este urat isi reia activitatea prin padure; daca gaseste punte peste rau, o strica, daca nu o gaseste darama un copac si pune punte etc. Oamenii au asociat comportamentul ursului, real sau imaginar prezentat de folclorul romanesc, cu timpul capricios de la sfarsitul iernii si inceputul primaverii, asa cum Baba Dochia este raspunzatoare de zilele schimbatoare de la inceputul lunii martie. La Sterenie sau Ziua Ursului timpul este favorabil pentru observatii meteorologice si astronomice, pentru prorocirea belsugului vitei de vie si pomilor fructiferi. Oamenii satelor, necunoscand sensul cuvantului Strenie, care este traducerea slavona a sarbatorii crestine Intampinarea Domnului, au botezat cu acest nume o divinitate meteorologica a carei fire contradictorie se reflecta in schibarile climatice ce le hotareste de ziua ei: daca este iarna grea, aduce primavara si caldura; daca este timp frumos si primavaratic, intoarce iarna si frigul etc. (Bucovina, Moldova).

3 februarie MARTINII DE IARNA

Primele zile ale lunii Februarie sunt dedicate unor ciudate divinitati preistorice, numite Martinii de Iarna, patroni ai uriasilor. Cea mai puternica si mai periculoasa dintre ele, Martinul cel Mare, este sarbatorita in ziua de 2 februarie. Pentru protectia vitelor de fiarele padurii, ei erau respectati, mai ales in mediile pastorale din Banat, prin interdictii de munca. Filipii de Toamna si Martini de Iarna formeaza o pereche simetrica de sarbatori, despartiti de Craciun prin acelasi numar de zile, 40.

4 februarie POVESTEA URSULUI

Odata, iesind Dumnezeu la plimbare si intalnind un urs in cale, l-a intrebat: - Ursule, de cand te-am facut eu pe tine, ai mancat vreodata miere? Ursul, dand din umeri, I-a raspuns ca nu stie ce e mierea si nici n-ar vrea sa manance asa ceva. Suparat, Dumnezeu l-a trimis pe Sfantul Petre sa-l ia de urechi si sa-l bage putin cu nasul intr-un stup cu miere. Sfantul Petre l-a apucat pe urs de urechi sa-l duca la stup. Ursul se opunea si, tot tragandu-se inapoi, i s-au rupt urechile. Sfantul Petru l-a apucat atunci de gat, l-a tarat pana la stup si l-a varat cu botul in miere. Vazand ca e buna, a inceput s-o manance cu lacomie, fara a mai lasa si albinelor. Vazand aceasta, Dumnezeu I-a poruncit Sfantului Petre sa-l alunge de la stup. Cu toata bataia primita, ursul nu s-a dezlipit de mierea dulce a stupului. Pentru a-l indeparta, l-a apucat de coada si, tot tragand cu putere, a ramas cu ea in mana. De atunci a ramas ursul fara coada si cu urechile scurte.

5 februarie NAVALNICUL

Navalnic a fost numele unui flacau frumos cazut din cer. Fetele, cum il vedeau, se prapadeau dupa dansul lui si-si faceau seama. Daca intra undeva, in vreun sat, toate cararile se incurcau pentru fetele cele frumoase si toata partea femeiasca nu-si mai tinea firea. Umblau femeile buimace, bete, nu altceva! Baietanul cel frumos ajunse intr-o padure. Maica Domnului, avand a trece prin locurile acelea pline de copaci si de buruieni fel de fel, isi incurca si ea drumul din pricina lui si ori incotro s-ar fi intors, tot degeaba; trei zile si trei nopti a trebuit sa rataceasca Prea-Sfanta, pana ce, intr-o buna dimineata, drept in zori, se intalneste in intunericul padurii c-o baba imbracata in camasa alba, umbland dupa buruieni de leac, fiind si ea ratacita de holteiul fermecator. - Pe cine cauti batrana a lui Dumnezeu, in zorii diminetii? - Hei! Pe Navalnic-voinicul, cel ce urseste fetele, raspunse baba, si am sa-I fac de urat, sa nu mai incurce cararile oamenilor! Navalnic, care pandea intr-un tufis, a si iesit la lumina, gata sa ia viata batranei si Maicii-Prea-Curate. Dar aceasta, cunoscandu-l indata l-a blagoslovit: - Navalnic esti, navalnic sa fii. Intre buruieni de dragoste esti si buruiana de dragoste sa ramai! Precum a si ramas: buruiana de dragoste, pentru leac. Caci si acum el creste in paduri, pe vetre anume, stiute de babe facatoare de dragoste. De Sfanta Maria-Mare, merg in zorii zilei cate o baba insotita de fete si flacai care chiuie: "uiu!iu,iu,iu!" Suparat nu se cade sa mearga cineva la padure dupa Navalnic: el cere veselie si voie buna. Tinerii duc in mana zahar, iar baba imbracata in curata si frumoasa camesa alba zice: "cum navaleste lumea la zahar, asa sa navaleasca si dragostea la mine in casa!"Mai tare si mai cu foc se chiuie cand tinerii dau cu ochii de buruiana dragostei, de nazdravanul si frumosul Navalnic.

6 februarie POVESTEA LUI FEBRUARIE

A fost odata un om pe care il chema Anul. Avea 12 feciori numiti cum se cheama pe la noi lunile anului: Ianuar, Februar, Martie si asa mai departe. Alta avere nu avea decat o vie. Da Dumnezeu si culeg si ei via, ca tot omul, si vinul ce le-au iesit il pun tot intr-un singur butoi. Dupa ce au pus vinul in butoi, s-au inteles intre ei ca numai la inceput de an sa inceapa a-l bea. Bun si facut. Ca sa se cunoasca pana unde este vinul fiecaruia in butoi, au tras cu tibisirul cate o linie de-a curmezisul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca sa nu aiba neplaceri, fiecare si-a pus canaua (robinetul) lui. Oameni cuminti. Februar, fiind cel mai mic, si-a pus canaua jos de tot, aproape de doaga; asa era pe vremuri, cel mai mic la urma. Fiecare dintre frati dorea sa aiba ultimul vin nebaut in butoi, ca sa faca in necaz celorlalti ca nu au economi, cum e omul nostru, care mai de care mai motat. Februar, fire mai altfel decat ceilalti frati, a inceput sa tot bea din paharul lui. Cand ilcauta omul, tot vesel si plin de vorba il vedea; trancanea verzi si uscate si tot fluierand mergea. Ceilalti radeau in sinea lor si-si spuneau: "Repede, repede ispraveste el vinul si sa-l vedem ce face." Ii vine pofta lui Ianuar sa-si guste si el vinul. Suceste de cana, vin nu curge deloc. Incearca si ceilalti, vin nici un pic nu mai aveau; numai jos la doaga, partea lui Februar mai curgea. Fratii, necajiti, au luat-o la goana dupa Februarie, sa-l prinda si sa-I dea ceva de cheltuiala pentru isprava facuta. Cand il fugareau, Februar plangea, cand il lasau radea ca un copil. De atunci se zice ca luna februarie poarta numele lui Februar si e schimbatoare – aci cald, aci viscol, aci frig – dupa felul cum a fost cand l-au alergat fratii lui.

7 februarie UCIGA-L TOACA

Vacarul este personificarea unui astru care paste boii (stelele) din constelatia Carul Mare sau Ursa Mare (Buzau). In alte zone etnografice, Vacarul este numit fie Carausul, care merge pe langa car si ar indemna boii injugati cu biciul, fie Uciga-l Toaca, care ar manca boii injugati (Neamt).

8 februarie CORNUL CAPREI

Numele popular al constelatiei Capricornul, in sudul si estul Romaniei (Muntenia, Oltenia, Moldova), este Cornul Caprei. Tunetul auzit pe timpul verii din directia in care este vazuta noaptea pe cer Cornul Caprei este semn sigur ca va veni ploaia.

9 februarie FATA MARE DIN HORA

Hora este denumirea populara a Coloanei Boreale. Steaua geamana ar fi Fata Mare din Hora, stelele mici – dansatorii prinsi in hora, iar steaua din mijlocul cercului – Lautarul (Ialomita, Prahova, Botosani).

10 februarie HARALAMBIE, PATRON AL CIUMEI

Haralambie, sfantul mucenic prazniut de Biserica ortodoxa in ziua de 10 februarie, este aparator impotriva bolilor. El ar tine bolile legate in lant, in special ciuma, pentru a le slobozi cand oamenii ii nesocotesc ziua. Ca personaj profan, Haralambie ar fi fost pastor, motiv pentru care a fost ales patron al animalelor domestice. El apara oamenii si vitele de imbolnavire, dar si de fiarele padurii. Pentru a-I castiga bunavointa, se efectuau, de la zona la zona, diferite obiceiuri: se ajuna, se imparteau pomeni, se stropeau vitele si pomii fructiferii cu agheasma, se faceau farmece si vraji, erau interzise activitatile casnice legate de prelucrarea lanii si pieilor de animale etc. (Bucovina, Maramures, Moldova, Muntenia).

11 februarie VLASIE

In calendarul popular, sfantul mucenic Vlasie, celebrat in ziua de 11februarie, este protector al pasarilor de padure si al femeilor gravide. Incepand cu ziua lui s-ar intoarce asarile migratoare, li s-ar deschide ciocul si ar incepe a canta. Sarbatoarea este respectata de catre agricultori pentru a preveni stricaciunile aduse recoltelor de pasarile padurii si de catre femeile gravide pentru a naste copii sanatosi (Bucovina, Moldova).

12 februarie ZORILA

Steaua Sirius din constelatia Cainele Mare, singurul astru nocturn vizibil cu ochiul liber dupa ivirea zorilor, este numita de popor Zorila. Vara, in timpul muncilor agricole, lumina lui Zorila se ingana cu luminja zorilor de zi (Muntenia, Moldova).

13 februarie FAPTUL ZILEI

Faptul zilei este un moment pentru aprecierea timpului matinal, sinonim cu dis-de-dimineata si dimineata. Faptul zilei are durata timpului scurs intre Rasarit si Pranzul Mic, cand soarele urca o sulita pe cer.

14 februarie AMIAZA

Momentul culminatiei superioare a Soarelui este numit de romani amiaza, termen cu o bogata sinonimie zonala (namiaza, pranz bun, la cruce, crucea-amiezii, in rascruce, in rascrucea cerului). Amiaza este miezul zilei si corespunde cu aproximativ ora 12. Conform traditiei populare, la amiaza Soarele ispraveste urcusul, se odihneste o clipa, mananca un colac sau o prescura, bea un pahar de vin si incepe coborasul. Asemanator Soarelui, truditorul ogorului trebuie sa intrerupa si el lucrul ca sa manance.

15 februarie LA TOACA

Momentul diurn marcat de apropierea Soarelui de linia orizontului este numit La toaca pentru ca atunci se bate toaca la biserica pentru a vesti sarbatoarea din a doua zi. La auzul toacei, taranul facea semnul crucii si inceta aratul sau sapatul pamantului pentru a se odihni.

16 februarie ZIUA PLANETEI SI ZEULUI MERCUR

Miercurea, ziua a treia a saptamanii dedicata de romani zeului si planetei Mercur, este, in Panteonul carpatic, o personificare a zilei ce-I poarta numele, o sfanta mai putin importanta ca duminica si vinerea, dar mai insemnata decat lunea, martea, joia si sambata. In credintele si folclorul romanesc apare ca o sfanta batrana (Neamt), slaba si necajita (Iasi), imbracata in alb (Vaslui) sau, dimpotriva, dezbracata si despletita (Suceava). Locuinta ei s-ar afle in cer (Falciu), in pustiu (Tecuci), in paduri (Botosani, Vaslui), in chilii (Tutova, Botosani) sau in palate mari (Neamt). Se preocupa de hrana animalelor salbatice, iar cand apare in vis vindeca bolnavii (Vaslui). Animalele nascute in ziua de miercuri se numeau Miercari, Miercana. In ziua de Sf. Miercuri nu se faceau nunti, nu se mergea in petit, erau interzise petrecerile si distractiile.

17 februarie ZIUA RITUALA

Ziua rituala, reminiscenta a vechiului Calendar lunar, este egala cu perioada de timp scursa intre doua apusuri consecutive ale Soarelui. Intrucat intre apusul Soarelui la solstitiul de iarna si la solstitiul de vara e o diferenta de aproximativ cinci ore, ziua in calendarul popular incepe, spre deosebire de ziua oficiala si ziua civila, la ore diferite. Cele mai importante sarbatori romanesti sunt prefatate de ajunuri si au, ca urmare, acelasi inceput ritual, apusul Soarelui.

18 februarie SAPTAMANA

Unitatea de masurat timpul, egala cu numarul noptilor scurse intre doua faze consecutive ale astrului lunar si aproximativ echivalenta cu un patrat lunar, se numeste saptamana. Stravechile Calendare lunare aveau timpul organizat pe luni lunare, care incepeau la aparitia pe cer a Lunii Noi in aproximativ acelasi loc in care apunea Soarele, si pe saptamani de 7 zile. Intr-un an solar de 365 de zile sunt 13 luni lunare sau lunatii si 52 de saptamani sau faze lunare. Zilele saptamanii poarta numele astrilor vizibili cu ochiul liber de pe Pamant: Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, si Saturn. Local, saptamanile dedicate unor naprasnice reprezentari mitice (Caii lui Santoader, Filipii, Rusaliile) au 8 zile iar cei mai importanti colaci rituali, sacrificati la Macinici, redau cifra opt. Multa vreme romanii nu au cunoscut saptamana de 7 zile. Ei aveau un ciclu de 8 zile numit nundinae, iar zilele erau notate cu litere de la A la H. De mentionat ca in calendarul de la Sarmisegetusa Regia sunt frecvente gruparile de 8 stalpi, presupusa saptamana a dacilor. Orice sfarsit de perioada calendaristica (zi, saptaana, luna, anotimp, an) avea un caracter nefast. Ritualul sfarsitului si inceputului de saptamana cuprinde 3 zile:sambata, al carei caracter nefast era evidentiat de "cele 3 ceasuri rele", duminica, care celebra victoria binelui asupra fortelor malefice acumulate in saptamana anterioara, si lunea, care marca inceputul saptamanii sub auspiciile cele mai favorabile activitatilor umane. Treptat, timpul nascut duminica se implineste joia, dupa care imbatraneste, conditie obligatorie pentru renasterea lui saptamanala. O data cu raspandirea crestinismului, prima zi a saptamanii, duminica romana, a devenit "ziua Domnului", realitate pastrata de intreaga cronologie medievala. Cel ce a fixat duminica (dies domini, dominica) inceput de saptamana a fost Constantin cel Mare, in anul 321d. H. La romani si la celelalte popoare sud-est europene saptamana incepea, ca si astazi, lunea.

19 februarie NOAPTEA

Noaptea este timpul scurs intre lasatul serii si ivirea zorilor: pana la Miezul Noptii e populata de forte malefice (Iele, Stirigoi, Moroi, Rusalii, Valve, Muma Padurii etc.) si apoi, pana la ziua, de fortele benefice. Orele noptii sunt marcate de pozitia pe firmament a diferitilor astri, iar pe timp noros de primul, al doilea si al treilea cantat al cocosilor. Noaptea este timpul nefast activitatilor productive, dar foarte favorabile pentru odihna si practici magice (aflarea ursitei, vrajile "de facut", culegerea matragunei, descoperirea comorilor, destrigoirea mortilor din cimitire, citirea in stele si altele).

20 februarie LUNA NOUA

Prima faza a Lunii, cand este invizibila cu ochiul liber, este numita de romani Luna Noua, Luna Tanara, Luna in Doua Coarne si Crai Nou. Prin continuare a revolutiei sinodice sau Lunatiei, apare, in directia unde apune Soarele, o mica zona a emisferei lunare luminata ca o secera subtire, care creste, noapte de noapte, pana la faza de Luna Plina. In Calendarul lunar, mai vechi decat Calendarul solar, zilele se numarau pe nopti, incepand cu aparitia pe cer a Lunii Noi. Dintre reminiscentele lunare ale Calendarului popular cea mai interesanta pare a fi numele de Duminica Tanara dat primei duminici cu Luna Noua sau care urmeaza dupa Luna Noua. Intr-un an solar sunt 13 lunatii si, ca urmare, 13 Duminici Tinere. Acum se semanau plantele care cresc si rodesc "in sus", la suprafata solului (secara, graul, porumbul), se efectuau vraji si descantece, se invoca astrul nocturn, prin formule recitative, solicitandu-i paine, sanatate, nevasta: "Crai Nou, Crai Nou, Luna Noua, Luna Noua,Sanatos m-ai gasit, Taie painea-n doua:Sanatos sa ma lasi! Tie jumatate, Fara nevasta m-ai gasit, Mie sanatate!"Cu nevasta sa ma lasi!" Etc. etc.

21 februarie PRANZUL MIC

Reperul pentru aprecierea timpului diurn care indica, pe timpul verii, orele 8-9, este numit de tarani pranzul mic (pranzisor, pranzut). La pranzul mic soarele urca trei sulite pe cer, ceea ce reprezinta a treia parte din urcus.

22 februarie ANOTIMPURILE AGRARE

Vechiul calendar agrar imparte anul in doua sezoane: vara si iarna. Vara incepe la echinoctiul de primavara (Macinici in Calendarul iulian sau Ziua Cucului gregorian), are miezul la solstitiul de vara (Sfintii Marunti in Calendarul iulian sau Dragaica, Sanzienele in Calendarul gregorian) si se incheie la echinoctiul de toamna (Ziua Crucii sau Carstovul Viilor). Iarna, anotimpul agrar steril, debuteaza la echinoctiul de toamna, are miezul de solstitiul de iarna (Sannicoara in Calendarul iulian, Craciunul in Calendarul gregorian) si se incheie la echinoctiul de primavara de unde incepe un nou ciclu agrar.

23 februarie ANOTIMPURILE PASTORALE

Calendarul pastoral este format numai din doua anotimpuri: vara si iarna. Vara pastorala debuta, impreuna cu Anul Nou pastoral, la aproximativ o luna dupa echinoctiul de primavara, la Sangiorz (23 aprilie), atingea miezul verii la Circovii de Vara si Santilie (20 iulie) si se incheie la o luna dupa echinoctiul de toamna, la Vinerea Mare sau Samedru (26 octombrie). Iarna pastorala incepea la Vinerea Mare sau Samedru, miezul iernii era marcat la o luna dupa solstitiul de iarna, la Circovii de Iarna, si se incheie la o luna dupa echinoctiul de primavara la Sangiorz.

24 februarie DRAGOBETE

Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit si Cap de Primavara sau Cap de Vara, este Dragobete, fiul Dochiei. El este identificat cu Cupidon, zeul dragostei in mitologia romana, si cu Eros, zeul iubirii in mitologia greaca. Local, este numit Navalnicul, fecior frumos care ia mintile fetelor si nevestelor tinere, metamorfozat de Maica Domnului in floarea cu acelasi nume. Dragobetele a fost sarbatorit de tinerii satelor pana la mijlocul secolului al XX-lea la 24 si 28 februarie sau la 1 si 25 martie. In ziua de Dragobete pasarile nemigratoare se strang in stoluri, ciripesc, se imperecheaza si incep sa-si construiasca cuiburile. Pasarile neinsotite la Dragobete raman stinghere si fara pui pana in ziua de Dragobete a anului viitor. Asemanator pasarilor, fetele si baietii trebuiau sa se intalneasca, sa faca Dragobetele, pentru a fi indragostiti pe parcursul intregului an: "O femeie numai mana s-o puna pe un barbat strain si va fi dragastoasa in tot cursul anului". Daca timpul era favorabil, fetele si feciorii adunati in cete ieseau la padure haulind si chiuind pentru a culege primele flor ale primaverii, ghiocelul si brandusa de primavara. In unele sate se scotea din pamant radacina de spanz, cu multiple utilizari in medicina populara. Din zapada netopita in ziua de Dragobete fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau la anumite sarbatori de peste an. Se spunea ca cel care lucreaza de Dragobete va ciricai, precum pasarile,toata viata. Desfasurarea ceremoniilor si actelor rituale este atestata de informatiile oamenilor in virsta si de unele zicale precum "Dragobetele saruta fetele"(Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania.).

25 februarie SOARELE

In creatiile populare soarele este personificat; el se trezeste dimineata si se odihneste noaptea, are trasaturi fizice si calitati umane etc. : " Soarele, dimineata, cand se scoala , e copil de sapte ani si cat umbla toata ziua si vede rautatile ce se fac pe lume , pana seara capata o barba alba, pana la brau. Ma-sa il scalda in lapte dulce si iar se face copil" ; "soarele e om. Acolo in mare are sotie. Soarele e cu aripi de foc . Aripile lui sunt asa rotunde ca vin laolalta, de se pare rotund, dar in mijloc este om cu cruce in spate" ; Soarele e flacau, e curat si neumblat in pacate; pe dansul tare l-a vrut Luna si ea tot se baga in sufletul lui si-l iubea. Atunci Soarele I-a zis: Nu destul ard eu lumea? Dar inca daca m-as insura si as avea copii , ce ar mai fi din oameni? Ar arde lumea cu totul, ar trebui sa se prapadeasca norodul". Inclinatia erotica a soarelui , relatia incestuasa cu sora sa, Luna, sunt teme frecvente in legendele, basmelor romanesti. Uneori, Soarele e barbat insurat cu Luna, pe care o intalneste numai zilele cand se primeneste si nu apare pe firmament; alteori, Soarele si Luna sunt frati, iar din casatoria lor incestuasa au rezultat stelele. De cele mai mule ori incestul astral este insa evitat. In frumoasa balada romanesca Soarele si Luna, feciorul nepamantean, Soarele, drumetind prin Rai si Iad, cunoaste foarte bine urmarile nefaste ale incestului. Cu toate acestea, el nu renunta la casatoria cu sora sa. Precum eroul din basme, inplineste toate dorintele Ilenei Cosanzene: pod de arama peste Marea Neagra, o manastire dincolo de pod si o scara de fier pana la cer. Neinduplecat de cuvintele Ilenei Cosanzene:

"Frate, fratioare, Puternice soare, Spune mie: Oare Cine-a cunoscut, Cine-a mai vazut, Cine-a auzit Cine-a pomenit, Sa ia sora pe frate Si frate pe sora?"

porneste hotarat spre cununie. Incestul si urmarile lui sunt impiedecate insa de virtuala nevasta care sare in apa de pe pod si se metamorfozeaza intr-o "mreana de amre cu solzi de zare". Ulterior, ea este numita Luna de Mos Adam si este asezata pentru totdeauna pe bolta cerului, in asa fel incat sa nu fie zarita si intalnita de fratele pacatos. In cele mai multe variante ale baladei, casatoria incestuoasa dintre Soare si Luna este oprita de interventia lui Dumnezeu: "Fara sa stie de inrudirea lor, au vrut sa se insoare, dar Dumnezeu I-a azvarlit pe fiecare in alta parte si ei se cauta si acum cu dor, dar nu se pot intalni"; Soarele a cerut Luna in casatorie de la Dumnezeu. Aceasta I-a promis-o, cu conditia sa o prinda. Ca sa nu se intample o astfel de nelegiuire, a pus pe unul sa fuga ziua si pe altul noaptea. Iar pentru ca Luna sa nu vada frumusetea fratelui ei si sa se indragosteasca, a orbit-o'; "Noua ani a umblat Soarele dupa insuratoare si tot nu si-a gasit dupa potriva. Atunci, a zis catre Luna: eu o sa iau pe tine de nevasta! Dar ea se puse pe fuga si, cand el era la rasarit, ea era la apus si invers. Si fratii de atunci nu s-au mai putut intalni".

26 februarie RASARITUL SI APUSUL

Hotarele scurgerii diurne a timpului sunt marcate de rasarit, cand Soarele se ridica deasupra liniei orizontului, indicand inceputul zilei de munca, si de apus, cand Soarele coboara sub linia orizontului, moment numit, zonal, asfintit, scapatatul soarelui.

27 februarie CALEA RATACITILOR

Constelatiile Ophiucus si Sarpele sunt cunoscute de popor cu numele de Calea Ratacitilor. Pe acest drum, care serpuieste in toate directiile pe cer, ar calatori sufletele nelinistite ale mortilor in asteptarea Judecatii de Apoi (Neamt).

28 februarie LUNA PLINA

Luna Plina sau Luna Veche este faza lunara care separa primul patrat de al doilea patrat, cand astrul selenar apare in intregime luminat. Luna Plina este miezul lunii lunare, care se naste la Luna Noua, creste si se implineste dupa 14,76 zile si apoi scade si dispare de pe firmament, dupa alte 14,76 zile, la Luna Noua. Se considera un timp favorabil pentru semanatul plantelor care cresc si rodesc in pamant (ceapa, usturoiul, ridichea si alte zarzavaturi), dar si pentru unele plante care fructifica la suprafata (canepa, inul, graul de toamna), pentru vopsirea lanii cu vopsele vegetale, taierea din padure a lemnelor de constructie etc. Incepand cu Sinodul de la Niceea (325 d.H.), crestinii calculeaza data mobila a Pastelui in raport cu echinoctiul de primavara si faza Lunii Pline.

Burebista
 

HISTRIA-Civilizatie si sacralitate

    
     Cea mai veche cetate greceasca de pe teritoriul tarii noastre, situata pe malul lacului Sinoe in N-V jud. Constanta, care fascineaza atat simplul vizitator, postura in care am fost eu, cat si un exigent arheolog.In jurul anului 650 i.Hr.,
cand navigatorii si negustorii greci au pus fundatia viitoarei lor colonii, nu exista spatiul lagunar de astazi, care separa practic vatra cetatii de Pontus Euxinus. De altfel, viitoarea dezvoltare a cetatii a depins primordial de iesirea la "Marea Ospitaliera" (cum au numit-o grecii ca sa impace zeii protectori ai marii) si de facilitatile pe care le implica o atari deschidere la mare: comert, rute navale curente etc.


Histria (Istria in limba greaca - denumire luata de la fluviul Istros = Dunarea) era inconjurata de un puternic zid de aparare, era alimentata cu apa prin conducte lungi de peste 20 km, iar strazile erau pavate cu piatra. Institutiile de educatie fizica (gymnasion) si cele cultural-artistice (museion) cunosteau forfota obisnuita locurilor de acest fel. Inedit, ca arhitectura, era spatiul sacru grec, constituit din temple si altare inchinate divinitatilor egeene.
Indiguirea naturala, innisiparea care a format lagunele si lacurile sarate de astazi, dintre tarmul vechi si Pontus Euxinus au influentat major desfasurarea vietii obisnuite din cadrul cetatii. Asa cum iesirea la mare a contribuit la sporirea tezaurului cetatii si a indestularii vietii locuitorilor, in aceeasi masura, dar in sens negativ, blocarea naturala a
accesului Histriei la mare, a determinat stingerea treptata a pulsului vietii cetatii, ai carei locuitori s-au indreptat spre alte zari mai bune.In vara 2002, starea complexului cetatii este relativ buna, dar din 1914, de cand arheologul Vasile Parvan a scos-o la lumina, si pana in zilele noastre, Histria a cunoscut si perioade de crancena uitare si lasare in paragina.
Desi ridicata acum mai bine de doua milenii si jumatate, ea s-a conservat destul de bine, in comparatie cu alte cetati la fel de vechi sau chiar mai noi (in unele locuri, zidul are 3 m inaltime), si datorita faptului ca prin parasirea completa a cetatii in sec. VI d.Hr., Histria n-a mai constituit motiv de jaf si prada pentru cotropitori, nici de pe mare (izolata fiind de
Pont, cum am mentionat deja), nici de pe uscat.Cetatea, asa cum se prezinta ea astazi, este de fapt ultima refacere a ei de pe timpul imparatului Justinian (527-565), care pentru a o apara mai bine de migratorii germanici si turanici, i-a ridicat zidurile exterioare pe o
suprafata mai mica decat cea anterioara, a vechilor greci. Astfel ca, ce este acum ingradit ca reprezentand complexul cetatii Histria nu e in fapt intreaga suprafata a coloniei, care a cunoscut extinderi si modificari inca de pe vremea primilor greci veniti aici. De exemplu, in afara zidurilor actuale s-au gasit vetre de asezari mai vechi decat data estimata a ultimei ridicari a zidurilor. Pur si simplu, din motive de strategie militara, nu s-a mai reconstituit intreaga cetate, probabil mai greu de aparat.
Histria a cunoscut mai multe faze de dezvoltare si descrestere. Initial, primii locuitori au trebuit sa faca fata raidurilor getilor din zona si a scitilor din partea septentrionala a Pont-ului. Asta nu trebuie sa conduca la concluzia ca getii au fost numai pe picior de razboi cu histrienii, ba dimpotriva, cu timpul s-au statornicit relatii amicale si comerciale, dovedite de numarul mare de vase ceramice si alte obiecte ale autohtonilor, gasite aici.
Urmatoarea faza este de crestere continua si de prosperitate cand Histria ajunge cel mai important centru politic, social si comercial din Scythia Minor (Dobrogea). Histrienii nu numai ca importau unelte, arme si vase ceramice din vechea Elada, dar si devenisera mesteri priceputi in a le confectiona singuri.Cand Burebista a pornit la unificarea triburilor dacice, regele dac a cautat sa-si impuna autoritatea asupra cetatilor pontice, printre ele si Histria, care opunandu-i-se, a fost asediata si distrusa partial (sec. I i.Hr.).
Dupa 28 i.Hr., Histria a schimbat protectia regelui dac cu cea a Romei, care cucerind tarmul vestic al Marii Negre, a integrat-o in viitoarea provincie romana Moesia Inferior.
Refaceri ale Histriei au mai fost necesare si dupa atacurile gotilor si ale altor migratori in primele secole din mileniul I. Ocupatia romana a dus la aparitia thermelor, a altarelor ridicate zeitatilor romane (pe langa cele mai vechi, destinate zeilor greci), a unor noi "cartiere" de case si edificii, in interiorul si vecinatatea cetatii. Odata cu recunoasterea
oficiala a religiei crestine, din timpul imparatului Constantin cel Mare, se construiesc in incinta cetatii, bazilici si alte cladiri specifice crestinismului timpuriu.


Devastatoarele atacuri ale avarilor si "inchiderea" naturala a golfului Halmyris (unde era asezat orasul) prefateaza sfarsitul continuitatii vietii in Histria, ai carui cetateni il parasesc pentru un loc mai ferit de primejdii.
Aerul antic completat de privelistea si briza marina impreuna cu templele, fantanile si sanctuarele descoperite aici mi-au creat o stare deosebita, de contemplare a civilizatiei trecute de pe aceste meleaguri. Langa cetate strajuieste noul muzeu, unde sunt expuse fragmente arhitectonice, inscriptii in piatra, amfore, statuete, arme, bijuterii sau monede antice, culese cu grija si pasiune de mai multe generatii de arheologi din stabilimentul
monumentului.Pentru a ajunge in acest loc imbibat de istorie, sunt doua cai: de la
Ovidiu, pe drumul catre Tulcea, inainte de Cogealacu si apoi de Tariverde la dreapta, dupa care conform indicatoarelor la stanga si iar dreapta (pentru siguranta intrebati orice locuitor din Cogealacu ori Tariverde); sau dinspre Mamaia se continua drumul spre Navodari si inainte de intrarea in oras se face dreapta pe podul ce duce catre Petromidia si Corbu, apoi se continua soseaua prin Corbu si Sacele, si de unde indicatoarele vor semnaliza catre dreapta spre cetate, mai sunt de parcurs 5-6 km, ce te duc cu 2500 de ani in timp. Pentru cei care nu au masina personala, exista cursa speciala (rata) care face al doilea traseu mai sus mentionat, din autogara Tomis III Constanta.
Va invit sa purcedeti la acest drum spre Histria, spre civilizatia antica, pentru ca merita.

Dan Pandici
 

Pagini din mitologia scandinava

Probabil vă întrebaţi cărui rost serveşte o rubrică de mitologie scandinavă într-o revistă ce-şi propune să dezbată istoria veche a României. Ei bine nu m-am apucat de aceasta dintr-o pasiune obsesivă pentru miturile germanice, întotdeauna am considerat adevărata cultură europeană ca pe un tot ce respiră prin creaţia fiecărei seminţii în parte. Suntem rasa cea mai puternică şi mai mândră de pe glob, şi probabil menţionând cuvântul “rasă” am şi deranjat “pe cineva”; dar dincolo de rasă este cultura noastră născută şi crescută sub oblăduirea “Mamei Europe”, cultura noastră distinctă, izvor de identitate încă din zorii neoliticului. Şi când spun “adevărata cultură europeană” mă refer numai la fondul vechi, comun tuturor popoarelor Europei, şi nu la distonantele influenţe orientale ce sunt rodul unor contaminări. E o datorie de sânge de a ne redescoperi unchii şi verii germanici pe care latinii nu i-au numit degeaba astfel, “germanus” în latineşte însemnând frate. Şi nu sunt un înfocat susţinător al latinităţii limbii române când vorbesc de latini în acest context, doar că îi consider rude apropiate chiar tracilor, ambele noroade fiind vlăstare crescute din aceeaşi rădăcină. Se spune că poţi iubi un popor numai dacă-l cunoşti în intimitatea creaţiei sale, eu spun că iubesc Europa pentru că încep să o cunosc. Iar pentru că miturile romane şi chiar greceşti, sunt foarte asemănătoare cu cele traco-dace, şi în acelaşi timp mai bine cunoscute şi acceptate de publicul român, vreau să aduc la “festinul zeilor europeni” şi pe zeii scandinavi. Cu toate că în literatura germană, în special a romanticilor şi în compoziţiile lui Wagner, s-a simţit răceala şi vitalitatea “furtunii nordului” printr-un Wodan, un Siegfried, o Kriemhild, pentru români seva acelor opere a rămas necunoscută. Cum am mai spus, cunoaşterea “nordului” este o datorie, dar şi o necesitate (după cum am arătat în numărul anterior al revistei, prin “Zamolxis şi zeii Walhallei”) pentru

dezlegarea misterelor care încă mai planează asupra credinţelor şi practicilor geto-dacilor.

Fr. Engels spunea: “…Orice religie nu este altceva decât oglindirea fantastică, în mintea oamenilor, a forţelor exterioare care domină viaţa lor de toate zilele, o oglindire în care forţele pământeşti iau forma unor forţe suprapământeşti. La începuturile istoriei, forţele naturii sunt cele care au dobândit în primul rând o astfel de oglindire, trecând, în cursul dezvoltării ulterioare, la diferitele popoare, prin personificări din ce în ce mai variate şi mai pestriţe… Dar curând intră în acţiune, alături de forţele naturii, şi forţele sociale, care la început le sunt tot atât de străine oamenilor şi le stau tot atât de inexplicabile în faţă, dominându-i cu aceeaşi aparentă necesitate naturală, ca înseşi forţele naturii. Figurile fantastice, în care se reflectau la început numai forţele misterioase ale naturii, capătă astfel atribute sociale şi devin reprezentante ale unor forţe istorice.” Engels diseacă fondul de superstiţie din care au luat naştere figurile de zei şi miturile, precum şi semnificaţia lor dublă de explicare a fenomenelor naturii şi de justificare deopotrivă a neînţelegerii fenomenelor sociale. În general mitologiile sunt inseparabile de religiile antice, cărora le dau gravitate, originalitate şi forţă de seducţie. Totuşi în mitologie adesea se pot regăsi fragmente de istorie, în care omul prin îndelungata repovestire a proiectat în şi dincolo de realitate situaţii şi personalităţi tipice care oglindesc o lume cu viaţa şi aspiraţiile ei. Wallhala este poarta de intrare întru cunoaşterea “nordului”, ea semnifică nemurirea germanicilor. Wallhala este simbolul şi centrul de gravitaţie al lumii zeilor scandinavi, este sala cea mare din Asgard (unul din cele nouă tărâmuri, ţinut al zeilor aseni), în care Odin, sau Wodan (zeul suprem la germanici) adună toţi războinicii căzuţi vitejeşte în lupte; aici ei trăiesc o viaţă nouă alături de “părintele zeilor”, ospătând şi bând mied servit de walkirii, făcând zilnic exerciţii de luptă şi aşteptând ziua amurgului zeilor, Ragnarökul, când vor trebui să se bată alături de zei împotriva forţrlor nefaste, care vor aduce moartea zeilor şi distrugerea lumii. Dar toate aceastea le voi arăta mai pe larg la timpul potrivit.

Inceputurile fiintei

 

Străvechi era veacul, Doar Ymir pe lume, Nici stâncă, nici mare, Nici val înspumat, Nici cerul deasupra, Nici ţărnă sub stele Doar hău fără fund şi Nici iarbă niciunde. Feciorii lui Bur, Ei singuri, doar, volnici, Zidit-au pământul, Făcut-au Midgard-ul; Spre sud strălucea Doar soarele-n cruce; Pe hături crescut-au, Verzindu-le ierburi. (Din “Voluspa” sau “Prezicerile vizionare”)

Timpul începutului fiinţei era, şi în mare măsură mai este şi astăzi o necunoscută pentru umanitate. Odată cu trecerea de la condiţia vegetativă la cea a conştiinţei de sine, omul primitiv, neavând alte mijloace, a încercat să-şi explice primele licăriri ale existenţei sale, a stelelor, a soarelui, a lunii şi a tot ce-l înconjura; dând frâu liber imaginaţiei, a imprimat muzicaliate şi culoare viului grai prin cântece şi poeme. Odată cu trecerea veacurilor, toate acele opere anonime au devenit realitate, o realitate numai a sa, pentru că faptele şi întâmplările mitice, pentru el, păreau a se fi întâmplat aievea. Noroadele din miazănoapte credeau că la începutul începuturilor nu se afla nimic în locul unde e astăzi lumea, numai nefiinţa ce se căsca asemeni unei genuni fără fund şi căreia îi zicea Ginungagap, adică “Hăul ce se cască”. Peste această masă întunecoasă domnea duhul Părintelui-a-toate care a rânduit primele alcătuiri ale începutului, despărţind miazănoaptea de miazăzi. “Părintele-a-toate” era un concept răspândit la foarte multe popoare, intra şi extraeuropene, fiind o entitate tabu pentru neînţelegerea naşterii lumii, el nu este definit antropologic. El este creatorul primordial ce a aşezat la miazănoapte Niflheim-ul sau Nobelheim-ul, adică “Târâmul negurei”, în care bezna şi gerul se întindeau pretutindeni. În mijlocul Niflheim-ului, spuneau vechii germani, a ţâşnit un izvor ce-i zicea Hvergelmir sau “Cazanul clocotitor”; din el s-au năpustit la vale douăsprezece fluvii care s-au rostogolit în hăul acela complet nedefinit şi de neânţeles, până l-au umplut; apoi au îngheţat cam prin locul unde se află astăzi pământul. De partea cealaltă, spre miazăzi se afla alt tărâm, ce-i zicea Muspelheim, adică “Tărâmul focului”. Acest tărâm era guvernat de iuţeala focului şi era locuit doar de uriaşul Sutur sau Surt, adică “Cel rău” sau “Cel negru”, el străjuia hotarele înarmat cu o spadă de foc. Cu timpul, gheţurile din Ginungagap, cărora li se spunea Elivagar, adică “Talazuri furtunoase”, s-au întins până ce au ajuns la hotarul “Ţării focului”. De aici cele două principii antagonice ale creaţiei întâlnindu-se au dat naştere primului uriaş, Thurs, adică “Întâi născut”; pe numele luiYmir, “Întunecatul” care era androgin şi întruchipa marea furtunoasă. Acesta a căzut într-un somn adânc şi în timp ce dormea, i-au crescut la subţiori două făpturi nespus de mari, una bărbătească şi alta femeiască; apoi, din frecatul coapselor lui Ymir s-a mai născut un uriaş, Thrudgelmir, adică “Cel ce răgneşte puternic”, care a fost strămoşul tuturor “urieşilor negurii” şi ai “urieşilor gerului”. Aceşti urieşi cărora li se spunea Hrimthursen, fiind precum strămoşul lor, născuţi din scântei şi gheaţă otrăvită, erau nespus de crunţi şi puşi pe rele şi fărădelegi. Unul dintre urmaşii lui Ymir a fost Vafthrudnir, adică “Cel meşter în ticluieli”; acest uriaş cu şapte capete stăpânea înţelepciunea de a pune întrebări încâlcite şi cândva s-a întrecut cu însuşi Odin, zeul suprem în panteonul scandinav. Tot din picăturile gheţei topite a mai luat fiinţă şi o vacă uriaşă, Aubhumbla, “Cea lăptoasă”, din ugerul căreia curgeau patru râuri de lapte din care se hrănea uriaşul Ymir, căci altceva nu se găsea de mâncare. Vaca Aubhumbla tot lingând steiurile de gheaţă sărată a început să scoată la iveală din suprafaţa sticloasă, o altă fiinţă ce s-a numit Bur sau Buri, adică “Cel născut”. Fiul său a primit numele Borr sau Bör şi a zămislit împreună cu Besla, trei feciori, pe Odin, pe Wili şi pe We, primii născuţi dintre zeii Aseni. Spre deosebire de Ymir, Buri şi urmaşii săi erau senini din fire, însă, uriaşului nu i-a luat mult timp până ce s-a luat la harţă cu ei.

Zidirea lumii

 

Skinfaxi se cheamă Cel ce zilnic, în zori, Lumina aduce Deasupra nordului; Vitejii-l socot Cel mai bun bidiviu, Şi coama-i luceşte Ca flacăra zorilor. Hrimfaxi se cheamă Cel ce marilor zei În fiece seară Le-aduce amurgul Cu umbra-i tihnită; În zori pe zăbala-i Curg picuri de sânge Şi asta e roua Înverzitelor văi. (Din “Walfthrudnismól” sau “Cântecul lui Wafthrudnir”)

De mâna feciorilor lui Bör; Odin, Willi şi We, a pierit aprigul uriaş al începutulu, Ymir. A sângerat atunci trupul uriaşului, o mare de sânge s-a întins peste întreaga fiinţă şi toţi uriaşii gerului s-au înecat, în afară de unul singur, Bergelmir, adică “Cel ce urlă cu ursul”, care a scăpat cu soaţa sa într-o luntre lucrată din trunchiul unui arbore, ce i-a purtat peste valuri şi i-a ferit de înec. Să fie oare aceasta o altă versiune a “potopului”? Din cei doi s-a tras apoi noua stirpe a urieşilor chiciurii. Din rămăşiţele trupeşti ale uriaşului Ymir, cei trei fraţi Aseni, Odin, Willi şi We, au făurit lumea. Astfel, din sângele lui au prins fiinţă toate apele şi marea cea mare care acoperea totul; dar cei trei zei au dat apele înlături şi din carnea lui au întins uscatul, din părul lui au făcut pomii, din oasele şi dinţii lui munţii şi stâncile: ţeasta lui goală au aşezat-o deasupra lumii, în chip de boltă a cerului sprijinită cu cele patru colţuri pe umerii a patru pitici ce se chemau Austri, Vestri, Nordri şi Sudri, adică “Răsăritul”, “Asfinţitul”, “Miază-noapte” şi “Miază-zi”. După numele acestor pitici au fost denumite şi cele patru puncte cardinale ale lumii. Apoi cei trei fraţi au luat creierii lui Ymir şi i-au aruncat în mare de s-au prefăcut în nori; iar din sprâncenele lui au făurit un val mare de pământ care să apere tărâmul oamenilor, Midgard-ul, de apele mării şi de urieşi. Cum besna adâncă se întindea pe pământ în locul lumini pe care o ştim noi astăzi, au luat scânteile ce ardeau în Muspelheim şi le-au presărat pe cer în chip de stele cărora le-au rânduit locul pe boltă, le-au dat nume fiecreia şi le-au hotărât crugul. Odin, cel mai mare dintre zeii Aseni, a statornicit şi rostul luminii şi al besnei ca să urmeze regulat una după alta. Apoi a dat unei copile de uriaş, care era noaptea cea învăluită de besnă, un car negru şi un telegar, ce-i zicea Hrimfaxi, adică “Coadă brumată”; iar fiului ei ce întruchipa ziua cea luminoasă, i-a dăruit un cal strălucitor ca aurul şi un armăsar alb, pe numele lui Skinfaxi, sau “Coadă lucitoare”. Vechii scandinavi credeau că noaptea vine carul cel negru mânat de mamă iar Hrimfaxi îşi scutură bruma din coamă şi suflă din nări o spumă ce cade pe pământ în chip de rouă. Peste zi, spuneau ei, străbate bolta cerului carul cel auriu al feciorului ei, tras de Skinfaxi, care luminează întreaga fire. Mai apoi Odin a prefăcut doi urieşi în soare şi lună; ei se numeau Sol şi Mani, şi erau zămisliţi de Mundilföri, adică “Rotitorul osiei”, care era mândru de frumuseţea copiilor săi încât cuteza să-i asemuie cu zeii; pentru asemenea trufie divinii l-au pedepsit, i-au luat copiii şi i-au rânduit pe bolta cerului pentru a-i slujii pe zei: copila Sol a devenit astfel Soarele, iar băiatul Mani, Luna. În toate limbile germanice cuvântul care denumeşte soarele e de gen feminin, iar numele lunii este masculin. Peste zi, Sol străbătea bolta cerului, de la o zare la alta, în “Carul soarelui” tras de telegarii Arvakr sau “Straja zorilor” şi Alsvidr, adică “Cel fără seamăn de iute”; iar în timpul nopţii se ivea Mani în “Carul lunii”. Legenda spune că într-o noapte, când mergea pe crugul rânduit de zei, Mani a găsit în calea sa doi copii; o fată pe numele ei Bila adică “Cea ce apune”, şi un băiat Hiuki, sau “Cel ce viu luminează”. Copiii se căzneau să care două ciubere pline cu apă, dar se opriseră locului, osteniţi, şi priveau la ele. Mani i-a luat în carul său şi de atunci chipurile copiilor se văd pe faţa lunii. Dar, acolo, copii trăiau într-o veşnică teamă căci lupul Hati, adică “Cel vrednic de ură”, alerga toată noaptea pe urma lunii, la fel precum lupul Sköll, “Cel feroce”, gonea toată ziua după carul lui Sol, până când acesta se cufunda în mare. Iar dacă lupii ajungeau uneori prea aproape de carele aştrilor, luminoşii lor conducători păleau şi astfel se năşteau eclipsele. Mai târziu, când zei au terminat cu rostuitul întregii creaţii, a început să înverzescă şi pământul şi să se acopere de toate ierburile, hăţişurile şi pădurile pe care le vedem astăzi.

Oamenii

 

La ţărm apoi mers-au, Prea blânzi şi puternici, Din stirpea lui Lofar, Trei zei, primii aseni. Pe câmp ei aflat-au, Pe Ask şi pe Embla, Sleiţi fără vlagă, Lipsiţi chiar de soartă; Nici minte nici suflet Ei încă n-aveau, Nici a vieţii căldură. Nici bujori în obraji. Le dă Odin mintea, Şi sufletul Hönir, Iar Lodur căldură, Pe chip rumeneală. (Din “Prezicerile vizionarei”)

Povestea bătrâna Wala sau Volva, atotştiutoara şi clarvăzătoara ce se trăgea din stirpea urieşilor Jötunen, să spună multe despre începuturile şi trecutul zeilor, ca şi despre ivirea primilor oameni pe pământ. Ei îi era atribuit poemul din Edda Voluspa, sau “Prezicerile vizionarei”. Astfel povestea despre trei zei care hoinăreau fără ţintă pe la marginea mării. Unul dintre ei era de bună seamă Odin sau Wotan; dar cine vor fi fost ceilalţi doi nu prea se mai ştie bine. În unele cântece şi legende vechi se credea că era vorba de Wili sau “Voinţa” şi de We sau “Faima divină”. În altele, care erau socotite a fi lăsate chiar de bătrâna Wala, se spuneau că Odin era însoţit de Hönir, “Cel stăpân peste talazuri”, şi de Lodur sau Loki “Stăpânul focos al vâlvătăii învolburate”, zeul “demon”. Cum mergeau ei pe linia de hotar unde se împreună uscatul cu marea, au văzut pe nisip două trunchiuri de copaci aduse de valuri de pe alte meleaguri; trunchiurile semănau cu nişte făpturi omeneşti, dar erau ţepene, fără viaţă, fără simţire, fără rumeneală pe chip. Atunci Odin, zeul stăpân peste înălţimile cereşti, le-a dăruit suflarea vieţii, sufletul viu; putinţa de a-şi mişca trupurile după propria voinţă le-a dat-o Hönir, stăpânul talazurilor mării; iar Loki cel ce făurise şi stăpânea focul, a înfăptuit farmecul sângelui fierbinte ce aleargă prin trup, ridicând rumeneală în obraji şi făcând pielea trandafirie. Apoi cei trei zei, le-au dat nume celor două făpturi: bărbatului i-au zis Askr sau Ask adică “Frasin”, iar femeii Embla, adică “Ulmul”. Astfel au luat fiinţă primii vlăstari din seminţia oamenilor. Faptul că omul nu a fost creat de zeii Aseni nu este întâmplător, zeii dându-le doar viaţă şi inteligenţă. Şi chiar numele primilor oameni, Ask (“Frasin”), iar femeia Embla (“Ulmul”), nu sunt întâmplătoare, aceasta reflectând un strat şi mai vechi, totemismul, credinţa la vechii germani cum că străbunii s-ar trage din arbori sacri. Se mai credea că oamenii au fost găsiţi de zei pe un tărâm îndepărtat, fără viaţă. Când, mai târziu, amurgul zeilor a mistuit în flăcările sale întreaga lume, o altă pereche, singura ce a scăpat de la pieire, s-a ascuns sub rădăcinile adânc înfipte în pământ ale “Frasinului lumii” şi n-a căzut pradă prăpădului; cei doi erau Lif, adică “Viaţa”, şi Liftrhrasir, sau “Dorinţa de viţă”. Vârându-se în adâncul lemnului sacru, ei au scăpat de pieire şi refăcut neamul oameni care au umplut la loc pământul cel nou. Mitologia scandinavă, precum alte creaţii mitologice de factură veche, este ciclică; naşterea, viaţa şi moartea, sunt percepute ca etape ce se succed în cerc, urmate de un nou început, procesul se reia înglobând de fiecare dată întreaga creaţie cosmică şi terestră, zei, oameni, natură. Şi poate că cercul este simbolul care reprezintă cel mai bine genialitatea şi rafinamentul cultural atins de anticii locuitori ai Europei.

Tarimurile lumii

 

Wafthrudnir grăieşte: De zei şi urieşi Făuritele rune Le ştiu pe de rost, Şi spun adevărul; Căci lumea de-a lungul Şi latu-am bătut, Prin nouă tărâmuri Pân’ jos în adânc, La Niflheim care A morţilor cete Le-nghite pe rând. Odin grăieşte: Aflat-am eu multe Şi multe cercat-am, Pe Aseni adesea I-am tot ispitit. Dar cine-ntre oameni Rămâne-va-n viaţă, Când iarna cea lungă, Temută, aşterne-se-va? (Din “Cântecul lui Wafthrudnir”)

Aşa cum a fost rânduită de puternicii zei scandinavi, lumea avea nouă tărâmuri: trei subpământene, trei pământene şi trei cereşti, precum în mitologia românească. În adâncul pământului se aflau ascunse de vederea oamenilor, trei tărâmuri: Niflheim, sau “Ţara gheţurilor şi a morţilor”, Niflhel care era “Hăul cel mai din străfund”, aici ajungeau după moarte pentru a-şi împlini osânda, sperjurii, dar şi cei care nu muriseră în luptă. În acest ţinut stăpânea zeiţa morţii Hel peste cetele celor nedemni pentu a ajunge la Odin. De aici se poate observa lesne caracterul militar al religiei vechilor locuitori ai nordului, însuşire prezentă în mai toate religiile antice “barbare”. Al treilea tărâm subpământean era Schwarzalfenheim adică, “Ţara spiriduşilor negrii”. Aceşti spiriduşi erau nişte duhuri ale pământului, întunecate la chip ca smoala şi crescute atât de pocit, încât poetul spune în Edda că e mai bine să nu-i zugrăvească defel. Pe pământ se aflau alte trei tărâmuri: în mijlocul lumii era aşezat Midgard-ul sau ”Tărâmul de mijloc”, unde locuiau oamenii; Riesenheim era ţinutul urieşilor gerului şi ai negurii; iar Vanenheim era olatul străvechilor zei ai gliei şi ai apei, care alcătuiau seminţia vanilor. Se înclină a se considera că “Zeii Vani” sunt întruchiparea unor elemente etnice stăine. Unii cercetători văd în ei triburile germanice de sud, alţii pe suedezii din preajma lacului Werner, pe finlandezi sau chiar pe slavi (veni, venzi). Paulus Diaconus, Saxo Grammaticus şi Snorri Sturluson, afirmau că zeii vani erau dintr-o ţară numită Vanakviel, de la gurile Dunării. În “Zamolxis zeii Walhallei”,material apărut în nr.2 al revistei de faţă, am arătat asemănarea numelor şi atributelor unor divinităţi vane cu zeiţa Bendis din spaţiul geto-dacic. În fine, în înaltul cerului mai erau trei tărâmuri şi anume: Muspelheim, sau “Ţara focului”, Lichtalfenheim anică “Tărâmul elfilor sau spiriduşilor luminoşi”, unde sălăşluiau nişte duhuri frumoase şi strălucitoare ca soarele şi mai presus de toate, tărâmul numit Asgard, adică “Olatul sacru al zeilor Aseni”. Căci Odin o luase de soţie pe Frigg, fiica lui Fjörgynn, şi din această pereche se trăgeau toţi ceilalţi zei Aseni, în frunte cu Thor Asenul, care îi întrecea pe toţi prin forţa lui nemăsurată şi care era singurul în stare să-i înfrunte cu succes pe urieşi. Asgardul era despărţit de Riesenheim prin râul Ifing, ale cărui ape nu erau prinse niciodată de gheţuri. În mijlocul Asgardului se afla Idafeld sau “Ogorul muncii”. Acolo îşi clădiseră zeii Aseni douăsprezece castele divine. Pe ogorul muncii îşi aduseseră primele lor făurării, unde mlădiau sub ciocan aurul şi făureau din fier cleşti şi unelte şi tot acolo îşi înălţaseră altare şi temple. Şi mă întreb, ce nevoie aveau oare zeii Aseni de temple şi altare, pentru a se închina la cine, ori la ce? Iar dacă izvoarele vorbesc clar despre faptul de faţă, atunci se confirmă idpoteza cum că “zeii aseni” nu erau alceva decât strămoşi îndepărtaţi ai germanicilor. Spun izvoarele că în Asgard, zeii Aseni au dus multă vreme o viaţă fericită, până în ziua când Nornele, adică ursitoarele ce urzeau, torceau şi curmau destinele, au prezis primul război în lume. Cerul şi pământul erau legate între ele printr-o punte gigantică numită Bifröst sau ”Curcubeul”. Dar pe podul acela nu puteau păşi decât zeii, spuneau oamenii nordului că printre culorile ce luminează în curcubeu se află şi roşul care este foc curat şi arde orice altă făptură în afară de cereştii zei. Podul Bifröst era străjuit de zeul Heimdall care veghea necontenit şi care purta totdeauna la el cornul Giallar, Giallarhorn cu care avea să vestească zeilor Aseni primejdia, în ziua amurgului zeilor, şi avea să-i cheme la lupta cea de pe urmă.

Vor apărea în numărul viitor: “Frasinul lumii”, “Nornele şi destinul”, “Ziditorul uriaş” şi “Sămânţa nefastă a lui Loki”.

Meleizis
 

Primul horoscop din lume - tăbliţa rotundă de la Tărtăria ?

interpretării tăbliţei rotunde descoperită în România, la Tărtăria, în 1961, de către Nicolae Vlasa.Aceasta reprezintă o descoperire extrem de importantă întrucât tăbliţele respective au fost datate prin metoda carbonului radioactiv ca fiind realizate între anii 4500-4300 î.e.n., adică cu 1000 de ani mai vechi decât cele mai vechi tăbliţe acoperite cu scriere cuneiformă, descoperite în Sumer, pe teritoriul actualului Irak.

Cu ocazia unor săpături arheologice efectuate în judeţul Alba, la Tărtăria, în 1961 s-au descoperit pe lângă statuetele unor idoli străvechi, o brăţară de scoici marine, trei tăbliţe de lut micuţe, acoperite cu semne pictografice şi oasele dezmembrate şi arse ale unui om matur. Prin analogie cu pictogramele din scrierea sumeriană, cu care prezintă o asemănare frapantă, tăbliţele de la Tărtăria au fost descifrate. Citind în sensul invers acelor de ceasornic, textul scris pe tăbliţa rotundă este următorul: "4 NUN KA ŞA UGULA PI IDIM KARA I", în traducere "(De către cele) 4 conducătoare, pentru chipul zeului Şaue, cel mai în vârstă (conducătorul- patriarhul - sacredotul - preotul suprem, (în virtutea) adâncei înţelepciuni, a fost ars unul." Adică inscripţia ne vorbeşte despre ritualul morţii şi arderii unui sacerdot care şi-a săvârşit slujba într-un anumit termen al conducerii sale. (Paul Lazăr Tonciulescu - "De la Tărtăria la Ţara Luanei", pag. 9-15) Întâmplarea face ca, navigând acum câtva timp pe internet, să dau peste un articol care prezenta unul dintre cele mai vechi horoscoape din lume, desenat pe zidul unui unui vechi oraş din vechea Mesopotamie, teritoriul actualei Sirii. Site-ul unde se poate găsi citi articolul despre horoscopul mesopotamian se găseşte la adresa: http://pw1.netcom.com/~ye-stars/dura.htm Siria Acesta prezintă unele asemănări cu tăbliţa rotundă de la Tărtăria şi atunci m-am hotărât să verific dacă aceasta din urmă nu ar putea reprezenta tot un horoscop.

Horoscop vechi: 3 iulie 176, ora 10 PM, oraşul Dura, Siria Pentru traducerea textului de pe tăbliţa de la Tărtăria am folosit dicţionarul sumerian-englez numit “Sumerian Lexicon, version 3.0 by John A. Halloran”, care este disponibil pentru download de pe adresa de internet http://www.sumerian.org/sumerlex.exe Spre surprinderea mea, am găsit corespondenţe clare între fiecare cuvânt sumerian şi cele 7 planete cunoscute în antichitate. Redau în tabelul de mai jos fiecare cuvânt din textul de pe tăbliţa de la Tărtăria, semnificaţiile în limba engleză, aşa cum rezultă din lexiconul sumerian, traducerea în limba română şi planeta corespondentă.

REZULTATUL:

Simbolul lui Jupiter se dovedeşte a fi un arc cu săgeată (în analogie cu semnul guvernat de Jupiter, Săgetătorul). Mercur este reprezentat ca două săgeţi (viteză), în analogie cu semnul dublu guvernat de Mercur, Gemenii. Venus este simbolizată de două linii orizontale, tăiate perpendicular de o linie verticală, simbol asemănător cu cel al zodiei Balanţei, guvernată de Venus. Pictograma Soarelui este formată dintr-un semicerc în partea inferioară (pământul ?), deasupra căruia este o săgeată cu vârful în jos (razele solare). Ideograma lui Saturn este o combinaţie între glifele astrologice folosite actualmente pentru Saturn şi Uranus, Luna este reprezentată ca şi astăzi, printr-o semilună Pictograma pentru Marte, însă, nu am reuşit să o corelez cu reprezentări actuale ale planetei. Corespondenţele planetare se dovedesc a fi în concordanţă cu traducerea textului făcută de savantul rus Boris Perlov.De remarcat faptul că ideograma IDIM, Luna, nu are corespondent în traducerea lui Boris Perlov.
Este interesantă corespondenţa planetei Venus cu numele zeului Şaue (Şa), o divinitate importantă a locuitorilor de atunci ai acestor locuri, al cărui nume se regăseşte în diferite toponome locale precum Şăuleşti, Şeuşa, Şăulia, ceea ce mă face să mă gândesc la civilizaţia egipteană, unde unul dintre simbolurile cele mai importante, crucea Ansata sau Ankh, simbol al vieţii eterne, are o formă foarte apropiată cu glifa lui Venus. De asemenea piramidele egiptene stau din punct de vedere energetic sub semnul lui Venus, iar construcţia lor a avut loc aproximativ în aceeaşi perioadă (3500 î.e.n.), ceea ce sugerează o legătură între cele două civilizaţii.
În vechime se folosea astrologia în special pentru horoscopele natale ale persoanelor foarte importante, conducători sau în scopuri elective.
Faptul că tăbliţa are o gaură ne arată că aceasta este posibil să fi fost purtată la gât ca un pandantiv. Şi de asemenea indică modul în care trebuie aşezată tăbliţa pentru a fi citită.
Ce reprezintă însă horoscopul ? Astrograma natală a persoanei în cauză ? Un moment special din viaţa ei ?
Soarele este în opoziţie cu Luna (Lună Plină, posibil chiar Eclipsă de Lună).
Dacă este vorba de o astrogramă natală interpretarea planetelor în case este următoarea:
#Soarele în casa IV
Pentru această persoană viaţa de familie este importantă. Are nevoie de un mediu familial stabil. Recunoaşterea vine de obicei târziu în viaţă. Conştientizarea trecutului, patriot şi apărător al tradiţiilor locale.
#Luna în casa X
Persoana caută recunoaşterea socială a acţiunilor sale. Dorinţă de a avea o bună reputaţie. Fluctuaţii ale poziţiei sociale, dar menţinerea idealurilor. Atracţie pentru activităţi care oferă o împlinire emoţională. Mamă cu influenţă mare asupra destinului nativului.
#Mercur în casa III
Persoană cu disponibilităţi deosebite pentru comunicare şi studiu, cu talent oratoric sau de scriitor. Minte activă şi o mare curiozitate.
#Venus în casa III
Persoană cu interese artistice, o bună capacitate socială de a comunica armonios cu cei din jur, atracţie pentru parteneri cu care să aibă o bună comunicare.
#Marte în casa XI
Persoană deschisă şi interesată de a avea mulţi prieteni, posibile conflicte cu aceştia.
#Jupiter în casa I
Optimism contagios, entuziasm şi energie deosebită în activităţile curente. Spontaneitate, umor, popularitate, capacităţi de lider. Autoindulgenţă sau delăsare. Tendinţă la îngrăşare.
#Saturn în casa VIII
Interes, experienţă şi profunzime în probleme esoterice, mistice. Moarte la vârstă înaintată, de bătrâneţe. Dificultăţi în relaţiile sexuale sau abstinenţă.
Dar, având în vedere configuraţiile speciale din acest horoscop şi faptul că persoana îngropată acolo era o persoană bogată cu o funcţie religioasă importantă, fapt sugerat de obiectele de cult găsite alături de osemintele şi cele 3 tăbliţe de lut, eu înclin să cred că este horoscopul momentului iniţierii persoanei în taine spirituale avansate şi nu o astrogramă natală.
Luna Plină în casa X - eveniment major cu implicaţii sociale deosebite, avansare, popularitate. Pe de altă parte trebuie să ne amintim că era perioada matriarhatului (în neolitic femeile aveau sarcina de a conduce tribul) şi de aceea această poziţie sugerează o femeie într-o poziţie socială importantă. Alegerea unui moment de Lună Plină accentuează acest lucru.
Soarele în casa IV - păstrarea tradiţiei, liniei urmaşilor.
Jupiter pe Ascendent - moment energetic important, entuziasm, energie vitală mare.
Mercur şi Venus în casa III - iniţiere teoretică sau transmiterea unor cunoştinţe teoretice importante.
Saturn în casa VIII - misticism avansat, controlul energiilor sexuale şi a altor forţe paranormale.
Marte în casa XI - entuziasm în cadrul grupului, a comunităţii din care face parte
Teoretic, având poziţiile relative ale planetelor unele faţă de altele, momentul exact al astrogramei, dar a căuta acest moment într-un interval de 500-1000 de ani este similar cu a căuta acul în carul cu fân. Lipsesc din păcate orice informaţii despre poziţiile în zodiac ale planetelor, ceea ce ar fi uşurat mult munca.
Implicaţiile acestei interpretări a tăbliţei rotunde de la Tărtăria, în cazul în care este confirmată de cercetătorii istorici autentici, sunt deosebite, aruncând o lumină nouă asupra civilizaţiei neolitice din spaţiul românesc. Iată cum, înainte de alte avea înregistrări scrise, oamenii se ocupau cu astrologia. Cum reuşeau să facă calcule astronomice complicate fără a folosi scrierea este greu de imaginat. De unde au obţinut ei acele informaţii despre mersul planetelor şi influenţa acestora asupra vieţii oamenilor, este un alt lucru, încă mai greu de priceput. Dacă pentru dacii din epoca lui Burebista şi Deceneu avem informaţii că ei au fost introduşi în tainele vieţii şi ale multor ştiinţe printre care şi astrologia de către Zamolxe, iar despre Zamolxe ştim că a primit aceste legi divine de la zeiţa Hestia, care probabil că a existat şi ea ca personaj real şi conducător spiritual a locuitorilor spaţiului carpatic, ne putem pune întrebarea cine a iniţiat-o pe Hestia/Vesta ?
Cât de veche este atunci astrologia şi practica ei, care era nivelul cultural şi spiritual al locuitorilor de atunci? Iată întrebări care apar în mod firesc în faţa unei astfel de ipoteze, întrebări la care sperăm ca istoria să ne dea un răspuns cât mai curând.

Radu Dan Moisoiu
 

Terra mirabilis

Legaturi ancestrale : Pamintul nostru - Pamintul strabunilor

     Intalnirea cu pamantul natal trebuie privita ca o constientizare a sinelui. Fiecare român este al tarii pentru ca istoria neamului determina istoria fiecarui român. Armonia fizico-geografica a pamantului românesc si frumusetile particulare intalnite adesea stabilesc o legatura emotionala intre individ si spatiu.

In timp ce in decursul istoriei tragediile marcheaza sfarsitul unor popoare, caderea Sarmisegetuzei a fost doar o cotitura in destinul poporului nostru. Dupa cum romanii socotesc inceperea erei lor "ab urbe condita", românii pot considera un nou inceput "ab urbe deleta".
Etnograful german Leo Frobenius introduce termenul "paideuma" care inseamna 'suflet local'. Acest termen se refera la caracteristicile psihologice particulare ale unei populatii dintr-un anumit spatiu geografic. Concret, aceste diferentieri psihologice pot aparea ca urmare a caracteristicilor mediului: calitatea apei, solului, aerului. Personalitatea unica a pamantului românesc se observa prin armonizarea muntilor, sesurilor si apelor.
In preistorie, pamanturile geto-dacilor erau numite Hyperboreea. Diodor Sicul, geograful Mela, Pausania, Pindar, Strabo sau Clemens din Alexandria, fixeaza Hyperboreea la nord de Istru, dincolo de vantul Boreas. De la Pausania aflam ca hyperboreenii au fondat Oracolul din Delphi si templul din Delos, iar Mela descrie Hyperboreea ca un tinut 'sacru, luminos si fertil'. Se atesta , de asemenea, cultul hyperboreenilor pentru Apollo pe care l-au propovaduit in Grecia. Aceasta importanta a lui Apollo se poate explica prin prezenta unui templu al lui Apollo in insula Leuke, actuala Insula a Serpilor. Pindar, Pliniu cel Batran, Pausania localizeaza insula Leuke in Pontus Euxinos, langa gurile Istrului. Arheologul Kohler a cercetat in 1823 aceasta insula descoperind o constructie foarte veche din calcar si marmura alba. In sfarsit, in folclorul românesc apare adesea imaginea unei manastiri albe pe o insula a marii, unde slujesc noua preoti, care are noua altare si ferestile catre rasarit; (referire, probabil la supranumele de Musagetul atribuit lui Apollo, ca patron al celor noua muze.) Mai tarziu, dupa razboiul troian aceeasi insula a fost consacrata lui Achile.
Aceste denumiri incarcate de magie
Traditia textelor antice pastreaza amintirea unei epoci de aur când au trait primii oameni, în timpul lui Saturn. Hesiod, Macrobius, Ovidius, Vergilius amintesc de aceasta era. Mnaseas, Diogenes si Hesichius îl identifica pe Saturn cu Zalmoxis, zeul rege al getilor. Mai interesant este ca, în unele texte, Saturn este numit Deus Daciae si Omul. Tertulian, Minutius Felix si Hesiod il numesc pe Saturn: Omul. Nasterea lui Saturn-Omul se pastreaza în literatura populara. În Vedele indiene Manu este conducatorul lumii în timpul unei Manvantara. Asadar Saturn-Omul a domnit peste tinuturile getilor într-o epoca de aur, la începuturile omenirii. Sunt elocvente dovezile toponime, binecunoscutele vârfuri montane cu numele de "Omul" sau "La om" din Carpati, precum si Caraiman si Caliman, nume ce provin din "kerus" si "manus", cu semnificatia de om (primordial) din cer, sau tatal ceresc. Coincidentele sporesc odata cu existenta figurii umane a Sfinxului chiar pe vârful Omul.
În vechiul sistem ptolemeic al Kosmosului, Cerul si Pamântul se roteau în jurul unei "axis mundi". Punctele în care ea strapungea pamântul erau numite "cardines mundi", adica "tâtânele lumii". Plinius cel Batrân, Ovidius si Martial localizeza axa boreala în tara getilor, Hyperboreea.
Se observa bogatia spirituala a Terrei Mirabilis, întrevazuta de Tocilescu, Pârvan si mai ales N. Densusianu.
Problema controversata a sursei denumirii de Dacia si daci este departe de a fi rezolvata. N. Miulescu o identifica cu Da. ksa ="tara zeilor" din scrierile sanscrite ale vechilor indieni. Pornind de la Strabo numerosi cercetatori au pus în relatie denumirea de "daoi" = lupi, cu termenul de daci. Mircea Eliade lanseaza mai multe ipoteze. Având în vedere prezenta stindardului sub forma de lup si la alte popoare se poate presupune existenta unei confrerii de razboinici. Un stramos mitic al acestor popoare ar fi lasat simbolul lupului sau acesta reprezinta, pur si simplu, expresia unor ceremonii rituale.
Una din formele de adorare a zeului luminii era aceea de Apollo Lykios, adica al lupoaicei (dupa legenda Latona, mama lui Apollo, a fost transformata în lupoaica). Mai târziu întemeietorii poporului roman erau reprezentati simbolic sugând de la o lupoaica. Se poate explica astfel legatura daco-romana de limba si cultura ca o descendenta a romanilor din triburi trace. Astfel Roma îsi trage seva din lupul getic, lupul apolinic al Terrei Mirabilis.
Zalmoxis este figura principala a spiritualitatii geto-dacilor. Herodot afirma despre Zalmoxis ca ar fi trait în vremea lui Pythagora, dar de veridicitatea informatiilor se îndoieste chiar autorul. Zalmoxis a fost si rege si zeu, traditie continuata de Deceneu si care dureaza din vremea lui Saturn. Identificarea Saturn- Zalmoxis facuta de unii autori antici este interpretata de Densusianu ca o continuitate. Etimologic Zal-moxis înseamna "zeul-mos" asemanator cu Saturnus Senex. Tot Densuaianu observa reprezentarea folclorica a lui Saturn în Mos Craciun, cel darnic, ca evocare a "erei de aur" când totul se oferea ca dar al naturii.
Cine au fost ei : Strabunii legendari
Textele antice atesta o retragere a lui Zalmoxis sau Deceneu într-o locuinta subterana. Burebista îl vizita pe preot în acea locuinta. Continuitatea se poate observa în Evul Mediu când Stefan cel Mare îl viziteaza pe Daniil Sihastrul în chilia sa pentru a-i cere sfatul.
Se cunoaste disciplina morala impusa dacilor de Zalmoxis si Deceneu. Ei însisi au atins o stare spirituala superioara. Aceasta traditie s-a pastrat. Astazi tehnicile de control al corpului prin respiratie, gandire, bataile inimii se practica într-un cadru crestin numindu-se "rugaciunea inimii". Astfel se ajunge la starea primordiala a "vârstei de aur". Aceasta "gimnastica interioara" este denumita hesychasma, de unde si termenul românesc de isihasm.
Toate acestea reprezinta doar o mica parte a rezervorului spiritual românesc. Redescoperirea valorilor autohtone ale intregii culturi si reformularea lor in termenii mentalitatii actuale este necesara pentru a da o "seva noua" epocii noastre. Valorile moderne care sunt impuse reprezinta prea putin pentru posibilitatile românilor. "Cred mai mult in viitorul culturii române decat in viitorul culturii europene" spune M. Eliade. Fondul de idei pastrat pasiv în traditia noastra reprezinta o sursa de energii care vor dezvolta o istorie neasteptata si va readuce România pe locul meritat. "Va veni o vreme cand, cine se va dorii salvat întru cultura, va trebui sa invete româneste."
Acest eseu reuneste multe din ideeile noastre despre stramosii nostri . Cartea care ne-a inspirat se numeste "Cartea intilnirilor admirabile" de Anton Dumitriu si o recomandam cu caldura tuturor care nu au citit-o inca.
 
Cristian Ciobanu , Ionut Popa , Valentin Beloiu
 

Druizii şi preoţii geto-daci

« Viata asta-i bun pierdut
Cand n-o traiesti cum ai fi vrut!
Si-acum ar vrea un neam calau
S-arunce jug in gatul tau;
E rau destul ca ne-am nascut,
     Mai vrem si-al doilea rau? » - George Cosbuc

„Cel mai important lucru e că suntem liberi. Liberi în gânduri, trup şi suflet. Nu mai este sângele ci spiritul cel care ne face ceea ce suntem. Noi suntem Celţi.” – Galeain ip Alteim MacDunelmor

Asemenea societăţii geto-dace, societatea celtă era structurată pe clase ierarhice. Triburile erau conduse de regi dar organizarea politică era remarcabil de plastică. Din sursele romane şi irlandeze aflăm că societatea celtă se împărţea în trei grupe: o aristocraţie războinică, o clasă a intelectualilor care cuprindea druizii şi barzii (poeţii) şi o a treia clasă care cuprindea restul. Luptătorii celţi, temuţi şi puternici, erau stăpâni de cai şi neîntrecuţi mânuitori ai topoarelor, spadelor lungi şi arcurilor. Se antrenau să-şi apere poporul şi aplicau legea. Cei mai buni dintre ei erau Lordul (uneori numit Rege sau Regină – pentru că femeile erau egale barbaţilor, puteau fi războinice, druide…) şi Campionul. Lordul era conducătorul tribului în timp de război iar Campionul exista pentru a rezolva divergenţele dintre triburi într-o singură luptă. Barzii erau judecători şi poeţi. Şeful Bard era cel care decidea dacă legile făcute sunt bune. Ei hotărau dacă o lege a fost încălcată. Barzilor le era încredinţată istoria tribului, care era păstrată sub formă de cântece şi versuri. Ei nu erau atinşi în luptă deoarece prezenţa lor era necesară pentru consemnarea luptei. Druizii îndeplineau multe sarcini pe care le considerăm „preoţeşti” incluzând ritualuri şi sacrificii, dar şi sarcini ce ţin de „educaţie” şi „lege”. La autorii antici, cuvântul druid avea două sensuri: în sens strict însemna „învăţători” de filozofie morală şi ştiinţe iar în sens mai larg include preoţi, ghicitori, judecători, învăţători, fizicieni, astronomi şi filosofi. Ei formau o clasă aparte şi ţineau poporul, care le era mult inferior, în supunere. Aveau, ca şi sacerdoţii geto-daci, anumite privilegii ca excluderea de la plata taxelor şi de la serviciul militar şi erau foarte respectaţi. Datoria lor era să păstreze tribul în bună înţelegere cu Lumea Cealaltă şi cu Natura. Creau legile tribului şi găseau moduri prin care să îmbunătăţească viaţa acestuia. Erau vindecători şi profeţi. Instruirea lor era foarte variată şi vastă, era secretă şi avea loc în peşteri sau în păduri. Uneori erau necesari 20 de ani pentru a termina această instruire. Aveau o literatură considerabilă de cântece sacre, rugăciuni, reguli de divinaţie şi magie, legi. Când trebuia luată o decizie care afecta tot tribul se convoca un Consiliu. În componenţa acestuia intrau trei din cei mai înţelepţi fermieri, Lordul, Campionul, Conducătorul Bard, Maestrul Bard (al doilea după Conducătorul Bard), Conducătorul Druid şi Maestrul Druid. Astfel se forma consiliul celor 9 care lua deciziile importante. Principalele paralele între celţi şi geto-daci se datorează în principal importanţei deosebite a Marelui Preot, credinţei în nemurirea sufletului şi ştiinţei sacre de tip iniţiatic. Cunoştinţele comune ale geto-dacilor şi celţilor se explica, aşa cum spune Stuart Pigot în cartea sa “Druids” prin moştenirea comună din mileniul al II-lea îen. de la arieni, cuceritorii Indiei. Argumentele sale în ceea ce priveşte celţii sunt : în Irlanda se găsesc numeroase idei şi obiceiuri atestate în India antică. prozodia limbii galice este asemănătoare cu acelea ale limbilor hitită şi sanskrită. după Myles Dillon, druizii şi brahmanii şi-au conservat practicile şi credinţele indo-europene care au supravieţuit în lumea galică până în sec. XVIII şi în India până în zilele noastre. Hans Hartman care a studiat ritualurile vechilor irlandezi (celţi) consideră că structura mentalităţii irlandeze este mai apropiată de cea a vechii Indii decât de mentalitatea Angliei sau Germaniei. O altă asemănare o găsim în „De bello galico” a lui Cezar. El spune despre druizi că „sunt de părere că religia interzice ca această învăţătură să fie destinată scrisului […] pentru că nu vor ca doctrina lor să se răspândească printre oamenii de rând şi mai ales pentru că, dacă ar folosi scrisul, tinerii novici ar neglija memoria”. În timpul trecerii celţilor pe teritoriul Daciei şi în timpul cât au rămas aici a fost un transfer firesc de cunoştinţe între aceştia şi daci. Cercetările arheologice probează că civilizaţia adusă de celţi în partea de vest a teritoriului actualei Românii era superioară din punct de vedere tehnic. Evident, şi celţii au preluat de la daci anumite cunoştinţe. O confirmare a acestui lucru apare la Origene care spune despre „tracul Zamolxis care învăţase pe druizi, printre altele, divinaţia prin fişe şi numere…”. Socrate spune într-unul din dialogurile lui Platon „Eu am învăţat această incantaţie acolo, în oaste, de la un medic trac, unul din ucenicii lui Zamolxis, despre care se zice că îi face pe oameni nemuritori. […] Dar Zamolxis, adăugă el, regele nostru, care este şi un zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli: pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci, zicea el, toate lucrurile bune şi rele – pentru corp şi pentru om în întregul său – vin de la suflet şi de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Prietene, zicea el, sufletul se vindecă cu incantaţii (descântece). Aceste incantaţii sunt vorbe frumoase, care fac să se nască în suflete înţelepciunea. Când mă învăţa leacul şi incantaţia spunea: să nu te înduplece nimeni să-i tămăduieşti capul cu acest leac dacă nu-ţi încredinţează mai întâi sufletul ca să i-l tămăduieşti cu ajutorul incantaţiei. Şi dacă vrei – potrivit poveţelor străinului – să-mi încredinţezi mai întâi sufletul tău, pentru a-l vrăji cu incantaţiile tracului îţi voi da şi leacul pentru cap. dacă nu, nu-ţi pot ajuta cu nimic, scumpe Charmide.” Reţinem deci că medicii traci erau superiori celor greci şi că predau ucenicilor lor leacurile odată cu incantaţiile sub jurământ. Denumirile geto-dace de plante medicinale citate în lucrarea lui Discorides ca şi trusele medicale descoperite la Tomis, Drobeta, Grădiştea de Munte, Piatra Roşie, Poiana şi Ocniţa, instrumentele chirurgicale ingenioase, craniile cu trepanaţii reuşite – oamenii respectivi supravieţuind acelor operaţii - cât şi oasele de membre perfect sudate în urma unor intervenţii chirurgicale confirmă aceste constatări. Cel mai celebru medic antic care a scris în limba latină era celt de origine şi se numea Marcellus Empiricus. În scrierea sa „De medicamentis liber” sunt prezentate şi incantaţii magice, unele dintre ele foarte asemănătoare sau chiar identice cu descântecele româneşti, ca de exemplu: „Pastores te invenerunt, / Sine manibus colligerunt, / Sine foco coxerunt, / Sine dentibus comederunt.” Descântecul românesc: „Ciobănaşii te aflară, / Fără mâini te prinseră, / Fără foc te fripseră, / Fără gură te mâncară.” Atât la celţi cât şi la daci există interdicţia de a scrie descântecele şi alte procedee magice, deoarece ele se transmiteau numai din tată în fiu sau către cei iniţiaţi. Druizii îşi începeau iniţierea devreme, în jurul vârstei de 5 ani. Această iniţiere putea continua cel puţin 15 ani şi cel mult 20. Natura iniţierii era severă deopotrivă asupra trupului cât şi minţii, pentru că unul din factorii cheie în Natură e supravieţuirea şi abilitatea de a folosi puterile ei. De obicei un elev nu avea un singur învăţător. Toţi druizii comunităţii îi împărtăşeau cunoştinţele. Chiar elevii dădeau lecţii celor mai noi. În acest mod elevii puteau avansa in funcţie doar de abilităţile lor. Druizii şi barzii începeau iniţierea în acelaşi mod. Ambii învăţau istoria poporului lor şi legile pe care tribul le urma curent şi ambii învăţau principiile de bază ale celeilalte clase. Astfel, un druid avea cunoştinţele de bază ale unui bard şi invers. Asta pentru a se asigura că ambele clase îşi înţeleg gândirea, având în vedere că de multe ori lucrau împreună. O persoană care studia druidismul poseda cunoştinţe în cât mai multe domenii posibile. Ei „învăţau” informaţii, le „absorbeau” oricât de neimportante li se păreau pe moment. Ei foloseau fiecare „bucăţică” din cunoştinţele lor pentru a înţelege universul şi lumea din jurul lor, văzută şi nevăzută. Avansarea în societatea druidică era dublă. În primul rând elevul trebuia să demonstreze o înţelegere temeinică a cunoştinţelor acumulate. În al doilea rând, elevul primea un semn de la Natură că este pregătit să avanseze. Druizii de multe ori căutau îndrumare în „Lumea Cealaltă”, pentru că aceste suflete sunt experimentate în cunoştinţele lumii noastre şi unele sunt aproape să avanseze la următorul nivel al realităţii. Multe tehnici de meditaţie druidice erau concentrate pe accentuarea legăturilor cu Lumea Cealaltă şi cu sufletele ce se odihnesc aici. Nu se cunosc multe lucruri despre iniţierea sacerdoţilor geto-daci, însa se poate încerca aflarea lor din mitologie, tradiţii populare, poveşti… Zeul Orfeu, de origine tracă, a fost primul personaj care a coborât pe tărâmul celălalt. Această coborâre are, conform unui poem orfic, rolul unei iniţieri în tainele lumii de dincolo. De asemenea, Zamolxis coborâse sub pământ pentru 3 ani. Eliade consideră că „este ceva adevărat în clişeele atât de populare în Grecia ulterioară lui Herodot, care-l plasau pe Zamolxis alături de Pitagora, Orfeu şi mai târziu de Zoroastru, de înţelepţii egipteni sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experienţe extatice şi capabile să reveleze mistere privind sufletul omenesc şi supravieţuirea lui”. Lumea subterană a celuilalt tărâm apare des în tradiţiile populare şi în poveştile românilor. În aceste legende şi poveşti putem găsi urma sacerdoţilor geto-daci transformaţi în sacerdoţi populari, deşi ei aparţineau unei lumi apuse, identitatea lor oscilând între personajul mitologic şi vrăjitorul popular: „În vremurile nu tare de demult, umbla nişte oameni zdrenţăroşi din casă în casă şi din sat în sat, neavând cu ei decât o desagă în spate şi sunt tare bine primiţi, oriunde se prezintă. Aceştia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlavioşi şi mai ales cu multă ştiinţă de carte şi foarte deschişi la minte.[…] Pe calea norilor, aşa se-ntorc solomonarii înapoi în ţara noastră, şi-n satul de unde au plecat. Şi-i conduc – pe nori – aşa cum vor ei.” În Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652 se face referire la sacerdoţii populari cu puteri meteorologice, fiind numiţi „gonitori de nori”. Acest fapt dovedeşte că numele vechi al acestor sacerdoţi populari nu era cel de solomonar. Solomonarii sunt recrutaţi de când sunt copii şi iniţiaţi într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Aceşti copii sunt furaţi de mici de către solomonari bătrâni şi duşi la şcoala din „Crugul Pământului” pe Celălalt Tărâm. Ei sunt iniţiaţi timp de 7 ani. În această şcoală învaţă toate limbile fiinţelor vii, toate misterele naturii precum şi toate „solomoniile”, farmecele, vrăjile şi descântecele. După ce îşi însuşesc iniţierea magică ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor naturii. Interesantă este şi informaţia conform căreia solomonarii ar cunoaşte tainele unui scris iniţiatic, în care scriu tezaurul magic în cartea pe care o poartă cu ei. Figura solomonarului este strâns legată de vechile practici de iniţiere ale preoţilor daci, elementele similare fiind de-a dreptul abundente: călătoria prin nori, practicile ascetice, cunoaşterea unei practici iniţiatice, dobândite în adâncul peşterii… Deşi în general se susţine că dacii nu au cunoscut scrisul, nu se poate exclude ipoteza, amintită şi de Iordanes, conform căreia sacerdoţii daci cunoşteau o formă de scriere iniţiatică similar druizilor, cu funcţia de păstrare a tezaurului spiritual.

Bendis

Bibliografie:
Simion Florea Marian – Mitologie Românească Marcel Olinescu – Mitologie Românească Hadrian Daicoviciu - Dacii Henri Hubert – Celţii şi Civilizaţia Celtică John O’Donohue - Anam Cara: A Celtic Book of Wisdom Antologii Celtice
 

Poeme

ZAMOLXE
de Lucian Blaga

In clipele din urma, ce-mi vor bate
Rar-
Cu inima lor obosita,
Cand Soarele cu genunchii
Pe trupul meu invins
Neinduratoare imi va stoarce
Din pieptul celei
Din urma
Dureri
Puterea de a mai striga,
As vrea s-o simt atunci deasupra-mi istovita
De lupta dintre mine si ea,
Ca sa-nfloreasca-ntr-un suras
Pe buza-mi moarta intrebarea : "Indrazni-va Soarta
Sa mai inceap` a doua oara lupta
Cu-n visator ? "

STRAMOSILOR
de Pavel Corut

Cinstiti stramosi din Neamul aspru,
Viteji aparatori de tara,
Închinatori la Cer albastru,
Feciori ai Soarelui de vara,
Veniti spre mine ca un cântec
De seara dulce si târzie,
Ma oblojiti cu un descântec
De vindecat în rana vie.

M-am întrebat si nu o data
De unde stiti speranta-adânca
Nascuta-n Neamul fara pata
Al mândrilor feciori de stânca?
A trebuit sa treaca vreme
Si tâmpla sa-mi ajunga ninsa,
Sa pot sa deslusesc în steme
Întelepciunea necuprinsa.

Stramosi, fauritori de bine,
Spre voi în ruga ma ridic,
În voi e-ncrederea din mine,
Caci fara voi, eu sunt nimic!

RUGACIUNEA ALTUI DAC
de Adrian Bucurescu

Tu ,Maica prea curata si pururea frumoasa,
Aleasa noastra Doamna si Fiica a Luminii,
Tu ,Dacie Divina,duh blind plutind in casa,
Eu rogu-te,-nfloreste-Ti pe frunte astazi spinii!
Prea mult Te-a incercat in ochi argint de lacrimi
Prea mult omat in plete ti-a troienit istoria
Si Maica a Durerii ai fost arzind in patimi
Si fulgi de iarna trista Ti-au nins prin veacuri Gloria!
Ci,Maica milostiva,in cronice mai plinge
Incet un prunc prea fraged,orfan de primavara.

Noroc de temerarii ce-au lamurit cu singe
Ca nu e dor pe lume mai crincen ca de tara!
Tu,Dacie Prea Sfinta si pururea frumoasa,
Mereu imi dai putere,Tu,Fiica a Luminii,
Si-acum,cind curcubeul e libera matase,
Eu rogu-te-nfloreste-Ti pe fruntea alba crinii!

Patul lui Zamolxe
de Adrian Paunescu

El nu tine tara de-a doua
Ca marmura alba în miei arde seul
Si el lumineaza cu roua
Spre tronul de sare pe care sta zeul.
Aici doarme zeul pe patul de piatra
Catelul pamântului umbra si-o latra
Nascut a fost zeul pe scutec de sare
Si-n lacrimi, apoi, l-au purtat fiecare.
Plângeau de durere, de dor sau de jale
Mareau pe Zamolxes pe oricare cale.
opreau cu stiinta si marea si plânsul
În sângele lor ei dadeau tot de dânsul.
Si-a fost bucurie în sfânta cetate
Ca zeul Zamolxes sta liber în toate
Purtat de plugari, de pastori si de schimnici
Dar zeii ceilati îl râvnira potrivnici.
Si atunci cu tristete, Zamolxes frumosul
Ca - întreg sa ramâna în tara folosul
Se trase în munti într-o pestera trista
Sa creada rivalii ca nu mai exista.
de acolo vegheaza si-i creier de bine
Ai lui niciodata sa nu se închine
La zeii straini cu a lor cârdasie
Si liber si teafar, poporul sa-i fie.
Pe patul de piatra el sta într-o râna
Si tara si-o sterge de lacrimi cu o mâna
În cealalta mâna cu degete grele
Îsi poarta pamântul vâslind printre stele.
Catelul pamântului umbra i-o latra
Si zeul se culca pe patul de piatra.

GRADISTE
de Lucian Blaga

Sunt ostenit ca drumul si uscat ca praful.
Mai sunt izvoare pe pamântul nostru ?
Întreb si caut. Frunze-nlatur cu piciorul
Foi ruginite cad, Se-ngroasa vraful.

E trista luna azi în Dacia
când trece peste plai si stâna.
Subt câte-o piatra de altar, subt capiste pagâna
se spune ca mai gâlgâie pe-alocuri apa,
mai murmura la obârsii prin munti,
dar nu în vase în fântâna.

De-o apa-mi este sete,
de apa izvorata din argint din munte
ce leagan fost-a semintiei noastre.
Se profileaza-n zari piscuri carunte.
Urcusul pâna-n pragul unui zeu
pe coama muntelui e greu
De mâna si la pas cu tine-
n-as pierde însa niciodat` cararea
prin alunis si tufa de afine.

Ne-am poticni din când în când, dar nu ne-am pierde.
Pe vârfuri sacre, în albastru, ne-ar calauzi
un nor pe sus, jos muschiul verde,
si fagii zvelti si-nalti ce mai pastreaza
în chipul lor o amintire treaza
de mari coloane din vechime
Sub pasi pe-acolo mai rasuna,
subt bolovani si flori,
acoperite bolti. Sunt tainite de mii de ani
adapostind în ele amfore rotunde,
în care tu întreaga
ai încapea sau pân` la subsuori.
Ma-ncearca un surâs fara temei.

Mai trebuie s-o spun ?
În amforele de argila se pastrau
pe vremuri nu femei,
ci alte bunuri ale diminetii,
aidoma femeilor :grâul cetatii, pâinea vietii)
Calcând prin roua si prin iarba poate ca am sparge
chiar noi, sub talpa noastra, cupa de rosiatic lut,
din care aprigul, tacutul rege îsi bau
durerea-nfrângerii pe scut.
Dacii cautau prin suierul de brazi
sa schimbe magic o viata în legenda,
în jurul regelui dansând pe cataligi
frenetic si-n extaz.

Ne va fi dat s-ajungem si pe culme într-o zi ?
Pe-o treapta sus vom iscodi
ce-a fost cândva si nu mai este :
templul de aur pe priporul din poveste.
Îl sprijineau vreo patruzeci si noua de coloane,
înfatisare-având de vipere ce pline de ardoare
în vârful cozilor s-ar ridica în soare.
Pe-o lespede sezând acolo lânga tine.
voi prinde iarasi grai : iata supremele izvoare !
Si umbra inimii mi-o vei vedea
în palma ta cazând.

Prielnic peste munte ne va bate vânt.
În noapte în acelasi loc, ne-or lumina,
lucind din prunduri si din unde,
comorile-ngropate-n matca râului ceresc.
Murmurul nostru visul, se va-mpartasi
din nemurire printre greierii ce cânta,
si printre zei, cari, fara temple, mai traiesc.

Prizonierul dac
 de Burebista

Triumfatori veti trece `nainte impreuna,
Purtind pe fruntea voastra a dacilor cununa,
Si veti privi din slava, ce-n vraja ei v-a prins,
La cel ramas in urma--taranul dac invins.
A-ti vrea ca sa simt si eu a voastra inaltare,
Sa tremure durerea in trista mea cintare,
Ci eu din umbra-mi sfinta voi ride de eroi,-
Nu, nu sint eu invinsul, invinsii sunteti voi.
Voi, cei minati de teama, cu foamea logoditi,
Voi, cei fara de suflet, de bani ademeniti,
Al meu e rasaritul cu focul lui prea sfint;
Al meu este apusul cu scumpul lui vesmint,
Al meu e visul tainic al linistitei sări
Si vuietul puternic al tulburatei mări,
A mea e Dacia si dorul ei al meu,
A mea este cintarea, al meu e Bunul Zeu.
Al meu este seninul din zilele de vara,
A mea este furtuna si-a codrilor cintare.
Lumina port cu mine si duc cu mine cintul,
Si gindul meu strabate si cerul si pamintul.
Ca un pacat  v-atirna de brate lantul greu,
Dar, in uitarea scumpa eu am ramas al meu,
Invesmintat in haina maretului meu vis.
Voi m-ati lovit cu ura,eu ochii am inchis,
Voi mi-ati cerut strigarea si plinsul de durere,
Eu am ramas acelasi in lunga mea tacere,
O lacrima voit-ati din jalea mea adinca,
Eu am ramas in valuri incremenita stinca.
Lovita de otelul piticilor pigmei,
In ochii mei o clipa au fulgerat scintei:
Chiar de-ar lovi intr-nsa stravechiul prooroc,
Aceiasi stinca tare varsa-va numai foc!

Nu,nu sunt eu invinsul. Pieriti voi, eu traiesc,
Si voi trai de-a pururi caci mila nu cersesc.
De drumul vostru astazi la ce-as mai vrea sa stiu?-
Voi sunteti morti,--de-a pururi deasupra voastra-s viu
Si de-ati urca deasupra-mi al muntilor colos,
Din groapa mea afunda iesi-voi luminos,
Cum iese-n zori de ziua al soarelui sfint chip,
Cum iese diamantul din firavul nisip,
Si nu va putea umbra spre mine sa se abata
Caci viata mi-e de cerul Daciei legata