Cuprins

Editorial

SFARSIT DE AN 2003...

In viitor in seri tarzii cuminti,
Trecuti de vad si mangaiati de stele
Cand pruncii-or fi deja batrani parinti
Si-or bea razand la nunti visele mele...

Iata-ne ajunsi la finalul inca unui an de existenta ca grup. Cel de-al doilea. La inceputul lunii februarie scriam in numarul 2 al revistei noastre, citandu-l pe Eliade, ca 2003 TREBUIE sa fie anul nostru. Ca as vrea ca fiecare sa gandeasca, in fiecare dimineata: odata cu acest an, poate voi odihni si eu, pentru vecie. Ce las in urma mea?
Nu ne-a fost dat sa odihnim. Ce am lasat in urma noastra? In mod sigur, nu destul. Dar am lasat CEVA. Ne-am implinit inca o farama din ceea ce trebuie sa facem pentru cei ce vor urma in aceasta viata.
Am sa urmez linia cronologica a realizarilor acestui an. Cu aparitia primului numar din prima revista virtuala dedicata dacilor liberi, asa cum am numit-o noi. Reactiile la aparitia acesteia ne-au aratat nu numai ca era ceva asteptat, dar si necesitatea continuarii cu numerele ce au urmat. Din pacate revista a vazut lumina tiparului doar la cel de-al doilea numar, sau cel putin deocamdata partea financiara nu ne-a permis sa le tiparim pe toate.
A urmat participarea la cel de-al 4-lea Congres de Dacologie din iunie de la Bucuresti, pe care am considerat-o un succes avand in vedere faptul ca am fost printre putinii tineri prezenti, ca ne-am facut cunoscuta prezenta prin distribuirea de fluturasi cu sigla grupului, de reviste special create pentru acest eveniment, si mai ales prin prezentarea la tribuna congresului a proiectului jocului Dracones de catre unul dintre membrii grupului.
Si pentru ca, nu-i asa, meritam relaxarea, urmatoarea actiune a fost excursia anuala la cetatile dacice din zona muntilor Orastiei, prilej de a ne aduce inca o data aminte de vestigiile lasate in urma de stramosi si de asemenea de a ne cunoaste mai bine intre noi.
In luna octombrie a avut loc lansarea sitului oficial al grupului, realizarea noastra cea mai importanta de pana acum, mijlocul cel mai bun de a aduce in atentia tinerilor si nu numai a tuturor informatiilor de care dispunem la ora actuala in ceea ce priveste istoria veche neoficiala a tarii noastre . Am ajuns la un numar de peste doua mii de vizitatori lunari dupa numai o luna de la aparitie, dar asta nu inseamna ca nu ne dorim sa ajungem la cel putin zece mii in anul care vine. Desigur majoritatea celor ce acceseaza situl sunt din Romania, dar exista un procent destul de semnificativ si din Moldova, Olanda, Statele Unite, Canada si Germania. Dar despre site veti citi ceva mai multe in paginile revistei.
E mult, e putin? Noi credem ca e putin, pentru un grup ce nu mai tarziu de ieri numara peste 200 de membri. Proiecte incepute sunt destule, daca ar fi sa amintim doar finalizarea jocului educativ Dracones, realizarea de obiecte cu tematica dacica din ceramica, scanarea de materiale si crearea si distribuirea unor CD-uri multimedia cu fotografii si informatii istorice.
Si totusi, e ceva. In putinul nostru timp liber am facut loc unei pasiuni. Daca patriotismul se poate numi pasiune, daca dorinta de a sadi in inimile semenilor nostri mandria nationala se poate numi pasiune, atunci am trait pentru aceasta pasiune, inca un an.
Sa multumim cerului pentru tot ceea ce ne-a fost dat sa traim in acest an 2003, pentru tot ceea ce ne-a fost dat sa cream. Ce va fi in 2004 vom vedea. De un singur lucru putem fi siguri: ca vom trai in continuare o viata spirituala intensa, idiferent de renuntarile pe care aceasta ni le va impune.

Andrada
 

Calendar

  Divinitatile Calendarului  Popular alcatuiesc un original Pantheon in care zeii imbracati in haine crestine si sfintii crestini imbracati in haine precrestine sunt ierarhizati dupa rang, putere, virsta, atributii, grade de rudenie. Aceste reprezentari mitice isi mai fac aparitia, cind si cind, in peisajul spiritual contemporan : au zile de celebrare, li se sacrifica cite un animal (porcul la Craciun,  mielul la Sangiorz), sunt invocate pentru rezolvarea unor probleme presante precum alungarea secetei (Paparuda, Caloianul), aflarea ursitei (Sanvasai, Santandrei), casatoria fetelor (Maica Precesta, Mos Nicolae). Ele isi manifesta puterea in timpul ce le apartine in calendar : zeita mama (Dochia), zeul tata (Craciun) si Fiul lui Dumnezeu (Iisus) de-a lungul intregului an ; Sangiorzul in anotimpul calduros, Samedrul in anotimpul friguros ; Ielele in noptile de vara, Strigoii mai ales in noptile de iarna ; Santoaderul este de temut  in saptamina  Caii lui Santoader, Filip cel Schiop in perioada imperecherii lupilor ; Martolea pedepseste femeile care lucreaza in seara zilei de marti , Dumnezeu pe cei care lucreaza Duminica etc .

            Calendarul taranului român se bazeaza pe orologiile cosmice de mare precizie (solstitii, echinoctii, faze lunare, rasaritul si apusul astrilor si constelatiilor) si pe bioritmul de reproducere a plantelor si animalelor : Nunta Urzicilor (Duminica Floriilor) este ziua cind infloresc urzicile si nu mai sint bune de mincat ; la Sânziene sau Dragaica (24 iunie), ziua cea mai lunga a anului , infloresc plantele cu acelasi nume ; Impuiatul Ursilor (1 august) indica perioada de imperechere a ursilor ; la Nunta Oilor (14 octombrie) se amesteca berbecii cu oile pentru imperechere ; la Ziua Cucului (25 martie) incepe cucul a cinta , vestind ziua egala cu noaptea a echinoctiului de primavara etc. Calendarul popular a fost specific unei societati orale, in carea educatia se bizuia pe memorizarea cunostintelor utile, de unde si zicala populara , astazi cu inteles peiorativ , « A face  capul calendar ! ».

 UNDREA

             Decembrie este luna a zecea in Calendarul roman cu inceput de an la 1 martie si luna a douasprezecea in Calendarul iulian si gregorian cu inceput de an la 1 ianuarie. Denumirea populara a lunii, Neios, se refera la caderea abundenta a zapezilor , in timp ce alte denumiri zonale, Andrea, Indrea si Undrea, pastreaza amintirea lui Santandrei, praznuit in ultima zi a lunii noiembrie. In cursul acestei lunii se afla inceputul iernii atit in Calendarul oficial (1 decembrie) cit si in Calendarul popular (6 decembrie, Mos Nicolae) si in Calendarul astronomic( ziua solstitiului de iarna). La sate viata economica intra intr-un proces de oarecare relaxare paralel cu intensificarea manifestarilor spirituale. Sarbatorile lunii decembrie pregatesc, prin obiceiurile, actele rituale si practicile magice pe care le adapostesc, sfarsitul si inceputul anului calendaristic : Bubatul, Sava, Mos Nicolae, Ana Zacetenia, Modest, Ignatul Porcilor, Mos Ajun , Mos Craciun, Ingropatul Craciunului.  

1 decembrie – Fata Uriasului

31 decembrie – Revelionul

dupa Ion Ghinoiu

EVOLUŢIA SIMBOLISTICII ARBORELUI SACRU PE COSTUMUL POPULAR DIN COMANA, Judetul Brasov

Arborele cosmic – fiind in ideaţia lui primordiala si elementara, conceptul mitologic care include in conţinutul lui întregul cosmos figurat sub emblema unui arbore”[1] – reprezinta tot ceea ce înseamnă existenţa, principiu activ, viaţa. Înrudit cu acesta, arborele ceresc reprezintă forţa terestra, simulacru al copacului lumii si apoi al coloanei ce sprijină bolta cereasca, arbore de legătura între ceilalţi doi (arborele cosmic şi arborele vieţii). Arborele vieţii, cel de-al treilea concept al dendrolatriei, reprezintă închiderea ciclului prin simbolizarea nemuririi spirituale[2], fiind direct legat de ceilalţi doi, interacţiune între spiritualitatea cosmica şi cea terestra reprezentata de viaţa prin oameni si spiritul lor.



În lucrarea de faţa am încercat sa găsim legăturile intre cele trei concepte, ajutându-ne de simbolistica existenta pe costumul popular românesc, mai exact pe cel ardelenesc din subzona etnografica şi culturala Comana, jud. Braşov, loc de confluenţa a Ţarii Oltului cu Ţara Fagaraşului şi cu Târnavele[3].
Practica ritualului veşmintelor işi are originea, pare-se, după bogatele descoperiri arheologice[4], in epoca bronzului, atunci când ţesutul ritual a delimitat rosturile veşmintelor de cele ale hainelor termoizolatoare[5] prin aşezarea simbolurilor doar pe veşmintele sacre.
Cultul arborilor are origini mult mai vechi, in paleoliticul superior, trecând prin mai multe etape de protejare si substituire (fig. 1).






Referitor la substituire, trebuie menţionat ca la începuturi arborele sacru primordial a fost bradul, la daci acesta menţinându-se ca simbol dendrolatric principal[6], fiind re-prezentat mai ales ca arbore cosmic (fig. 2). Arborele cosmic apare simbolizat mai ales pe pieptarele de tip ardelenesc în subzona Comana, aşezare cu un bogat repertoriu arheologic din perioada dacica[7] (fig. 3).

La începuturi arborele sacru a luat forma arborelui cosmic datorita legăturii primordiale stabilite între om si divinitate, mărturie fiind şi invocaţia: „Ajuta-ma, brade, / Atotstapânitor, / Sa urc pâna-naltul cerului, / În raiul luminii, / Sa cobor pâna-n fundul pamântului / În iadul întunericului.”[8]

Astfel bradul, arbore sălbatic, simbolizând exact ceea ce omul primitiv dorea de la divinitate şi anume putere, mândrie si protecţie, a fost primul arbore sacru, fiind des întâlnit in leagănul vechilor civilizaţii europene. Conform lui Julius Teutsch, numele maştii de boriţa[9] vine de la termenul slav < bor > care înseamnă şi brad[10],  relevând un as-pect stravechi al dendrolatriei locale preluat si dezvoltat în perioada medievala timpurie, în contextul trecerii la noi concepte ideologice şi culturale.
Odata cu trecerea la sedentarism s-a trecut la o noua etapa a dendrolatriei, arborele ceresc începând sa capete un rol din ce în ce mai important. Astfel s-a facut trecerea de la arborele salbatic la cel domestic, datator de hrana şi marul a început în acest fel sa fie invocat în ritualurile de iniţiere magico-religioasa: „Bade, de ţi-o fi de mine dor / Sa sadeşti un merişor / De ţi-o fi de mine-aminte / Merişorul ţi s-o prinde, / La mine dac-ai gândi / Merişorul ţi-o-nflori, / Pe mine de m-oi uita / Merişorul s-o usca.[11]
Pe costumul popular din Comana, simbolistica arborelui ceresc se pastreaza mai ales pe pieptarele batrâneşti (pieptare „înfundate în faţa”, tip Braşov)[12](fig. 4 a,b).[13]


Trecerea de la arborele salbatic la cel fertilizator a fost un pas important, astfel arborele sacru a venit din salbaticie în ograda omului, in gradina lui, având pe lânga funcţia sacra şi una materiala prin asigurarea hranei. Marul salbatic mai întâi, a avut un rol deosebit prin folosul sau în alimentaţia ciobanilor şi a celor sa-raci, mar care domesticit apoi, a capatat importanţa cultica, mai întâi ca arbore totem si mai apoi ca arbore sacru. [14]

În sud-estul Europei, implicit şi în ţara noastra, arborii sacri vii din vatra satului au fost treptat inlocuiţi prin derivate arborigene – coloane şi stâlpi – reprezentând în conştiinţa mitologica a autohtonilor fie spiritul antropomorfic, fie cel fitomorfic al arborelui cosmic sau celest.[15] Se trece aşadar spre cea de-a treia etapa a dendrolatriei, cea care închide ciclul (fig. 11), prin intrarea in funcţie a celui de-al treilea concept, cel de arbore al vieţii care face legatura între spiritualitatea terestra şi cea cosmica (fig. 6*, 7).


Geniul creator al ţaranului si profunda gândire filosofica înnascuta scot în evidenţa o asociere deosebita pentru a reprezenta copacul vieţii. E asociat rombul – simbol al spiritului, al vieţii si al fertilitaţii[16] - cu coloana cerului exprimând funcţia dubla a copacului vieţii (fig. 7)
(a se vedea şi Coloana Infinitului a lui Constantin Brâncuşi).
Pe o alta linie evolutiva, paralela cu prima, simbolistica arborelui sacru s-a dezvoltat pe principiul dualismului bine – rau, dualism care de asemenea încheie un ciclu. Începutul e reprezentat prin încolţirea din samânţa unica a celor doi arbori care reprezinta conceptual cele doua principii bine şi rau[17] (fig. 8 a). Dupa o presupusa evoluţie, aceşti doi arbori dau naştere la doua seminţe gemene care vor încolţi fiecare (fig. 8 b), acesta reprezentând cel de-al doilea pas spre desparţirea definiva (fig. 8 c1, c2) sugerata simbolic prin doua coloane intuind cele doua cai ale cunoaşterii.

Pe o a treia scara evolutiva, aceea de la simbolul primar la stilizare, ingeniozitatea reprezentarii simbolice a arborelui sacru uimeşte cu adevarat. Pe pieptarul barbatesc de tip ardelenesc de la Comana (fig. 10) apare un simbol care condenseaza ca un rezumat celelalte doua evoluţii paralele prezentate, triciclul arbore cosmic, arbore ceresc si arbore al vieţii si dualismul bine – rau (fig. 8 c1, 9 a). Acest simbol face legatura cu cea de-a treia lume, cu Thanatos-ul* prin simbolizarea a doi arbori sacri – unul cu radacinile pe pamânt, sprijinitor al boltei cereşti şi care-şi întinde crengile spre cosmos şi unul cu radacinile în cer şi ramurile pe pamânt simbolizând legatura celor doua lumi spirituale.[18] Prin acelaşi simbol e sugerata şi reîntoarcerea la simbolistica primordiala, în stadiu final evolutiv, încheind astfel ciclul.[19]
A doua etapa stilizarii o gasim prezenta pe camaşa barbateasca (fig. 9 b), iar ultimul stadiu, cel final, pe lepedeaua (fig. 9 c).

Ultimele doua stadii semnifica un fapt extrem de important pentru însaşi existenţa umana – trecerea de la simboluri la semne, de la reprezentare la scriere.

Prin acest studiu s-ar putea demonstra originea ideatica a literei X, dar fiecare litera are la rândul sau o semnificaţie iniţial simbolica, astfel puterea cuvântului ar putea fi mai mult decât un concept.

Lucian Comşa

Bibliografie:
Cornel Comşa, La fântâna dorului, Braşov 1975
N. Dunare, C. Catrina, Portul popular românesc de pe Târnave, Braşov 1968
Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an, Bucureşti 1997
I. Glodariu, Fl. Costea, I. Ciupea, Comana de Jos – Aşezarile de epoca dacica şi prefeudala, Braşov 1980
Tr. Herseni, Cetele de feciori in Ţara Oltului, Bucureşti 1968
M. Petrescu-Dâmboviţa, Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti 1977
Lelia Radulescu, Recuzita ceremoniala a obiceiului funerar în Ţara Oltului, în CVMIDAVA XV-XIX, Braşov 1995
Julius Teutsch, Die Boritztanz, în <Jahrbuch des Siebenburghische>, XXIII, Jahr. 03, Hermannstadt
Virgil Vasilescu, Simboluri patrimoniale, Bucureşti 1998
Romulus Vulcanescu, Coloana cerului, Bucureşti 1972
 

REVERIE

"Pamant al tarii mele, da-mi mie putere!" ... asa se ruga in sinea lui si gandurile sale, imbinate
cu un puternic fior se ridicau spre Zeu, ca apoi sa coboare in glie, mangaind inima Mamei Geea.
"Ceea ce e deasupra e si dedesubt!"...Flacara opaitului arunca luciri magice pe peretii duri si neprimitori ai hrubei, pe care se prelingeau lacrimile muntelui. Cu toate acestea, crapatura aceasta, deschisa in inima muntelui, a fost singura ce i s-a oferit cu ospitatlitate. In jurul lui plutea acea liniste, cu care se obisnuise si care, din cand in cand mai era sfasiata, ca si acum, de vuietul aripilor de vultur si soimi si de tipetele lor prevestitoare.
Ochii lor vedeau multe, de deasupra si de dedesubt, din lumea cea de sus, a Luminii sau cea de jos, intunecata, a oamenilor.
Era un dialog al naturii pe care el il intelegea. Poate ramasese singurul care mai obisnuia sa vorbeasca cu fiarele si cerul, cu muntii si izvoarele.
Focul din adancuri era in el deasemenea. Ardea in el de mult, din vremea in care muntii nu erau decat niste dealuri si unele stele pe care el le privea nu se racisera inca de la atingerea Creatorului.
Pentru cei de jos, de sub munte...hmm, cei de jos...niciodata nu ii facuse placere sa isi indrepte gandurile in directia aceea. Era extrem de obositor... si cu toate acestea erau atat de neajutorati, atat de indiferenti, atat de naivi. Pentru ei el era un singuratic. Un pustnic, un zgrabuntas ratacit in caierele muntilor.
Pentru el, universul sau nu era pustiu deloc...era chiar mult mai bogat decat al oricarui muritor de rand. Ochii lui vedeau mult mai multe si se bucurau de privelisti magice, ascunse celorlalte priviri murdare.
Moartea nu il ocolise nici pe el. De multe ori luptase cu ea. Izbanda nu era inca de partea lui dar, stia ca intr-o zi va reusi sa se intoarca de unde a plecat. Sa se topeasca din nou in Lumina care acum curgea prin el.
De mult timp nu mai coborase in satele de jos. Nu avea motive sa mearga acolo. Hrana lui era Lumina si cerul instelat, roua ii potolea setea si vantul ii racorea tamplele. Cu atat mai mult nu avea de ce sa coboare deoarece, intotdeauna, oamenii il judecau si il invinovateau pentru fapte pe care nu le facea neaparat in mod constient.
  Natura era mama lui si, ca orice mama, se razbuna si pedepsea pe cei ce ii tratau fiul cu dispret. Nu de putine ori, dupa ce el fusese alungat din satele de jos, furtuni nimicitoare s-au abatut asupra gliilor si tarinilor satenilor lasandu-i fara grane si provizii.
Cei de jos erau rai, cu toate ca noua lor religie propovaduia bunatatea si iubirea aporapelui. Intotdeauna ii compatimise fiindca, intr-adevar, dupa cum aflase ca scrie in cartea "sfanta" a acelei religii, ei erau asemuiti de multe ori cu o turma de oi in asteptarea unui pastor. Si acum, pe buna dreptate, chiar ca semanau cu o turma de oi, fara nici un tel si fara nici o organizare.
Ce inutil sa stai in deriva si sa astepti, in loc sa-ti fi tu insuti propriul pastor.
Poate acea oaie ratacita de care auzise el intr-o legenda a celor de jos, nu era decat oaia care se desteptase si isi asumase destinul si calea pe care avea sa mearga. Dar au gasit-o si au readus-o in turma...
Ce folos...nimeni nu il asculta si gandurile acestea ramaneau parte din el in asteptarea unui teren fertil in car sa fie sadite, ca niste seminte dornice sa dea viata.
Invatase de-a lungul timpului ca in el rezida acea scanteie divina. Invatase ca, unii oameni reusesc sa o gaseasca, sa o aprinda, transformand-o in foc. Altii, ca si cei de jos, ramaneau balacindu-se in ignoranta, habar n-avand de existenta ei.
Calea catre divinitate nu trebuie sa o cauti in alta parte altundeva decat in tine. Acolo o gasesti. Tu esti prima treapta a scarii ce urca spre Lumina.
 Focul din adancuri ii soptea ca sufletul, spre deosebire de spirit, este partea slaba a omului, dar in acelasi timp, este simbolul umanitatii. Fara el nu poti merge catre Lumina. Isi are partea lui bine determinata in aceasta pribegie a spiritului.
"...Lumina este iubire..."...acest gand ii trecu prin minte odata cu vantul ce hoinarea sarind, cand pe un colt de stanca, cand pe cetini de brad...
Pentru el era o placere sa iubeasca. facuse din aceasta un mod de viata. Era singura lui preocupare zilnica. Daca cei de jos munceau, fiecare dupa meseria lui, el isi asumase meseria iubirii, care, pe departe era mult mai grea decat toate meseriile la un loc. Multi nu intelegeau. Dar, "Cine are urechi, sa auda. Cine are ochi, sa vada!"
Iubea natura. Iubea linistea ei. Iubea chiar si pe cei de jos, transformandu-se oarecum intr-un exemplu, dupa canoanele religiei lor... numai ca ei nu intelegeau. Orbirea turmei lor nu numai ca era ireversibila dar era si mentinuta in aceasta stare.
Mai presus de toate, iubea Lumina. Iubea Lumina ca parte a lui, ca parte a universului, ca principiu unic al vietii si inaltarii spirituale.
Pentru el, iubirea era o implinire. Se simtea intregit de acest sentiment. Se simtea ca un vas, in care Lumina se scurge si, de acolo, gandurile sale preiau cate o picatura si o transmit in jur.
O fantana cu iubire. Lumina il scalda...
Viata trecea pe langa el si il atingea din cand in cand, odata pe an, in mijlocul verii.
"...Renegat de semenii mei, acceptat de Lumina..."
Ceata se ridica incet dintre brazi, aducand cu ea mirosul de cetina proaspata. Adierea vantului facea ca padurea sa fosneasca incet, soptind din ramuri incantatii secrete.
Razele soarelui se impleticeau in stropii de roua nascand sclipiri aramii pe stanci.
Acesta este universul lui. Lumea lui nascuta din Lumina. Pace imbinata cu iubire. Liniste si bucurie.
Mai asculta o clipa tipetele vulturilor si isi continua ruga tainica...
"...Lumina Ta sa ma scalde si sa ma intareasca!..."


Solomonarul
 

MONEDELE DE TIP KOSON

Trasaturi:
Toate monedele cunoscute pana acum, apartin unui singur tip, dar cu mici variante. Pe una din fete, considerata de toti specialistii ca reprezentand aversul, este redat un consul roman intre doi lictori, mergand spre stanga; dedesubt, in exerga legenda in limba greaca KOSON, iar in campul din stanga, in fata primului lictor, monograma R ; imprejur cerc perlat.

Pe revers este infatisat un vultur cu aripile deschise, in profil spre stanga, stand cu un picior pe un sceptru si tine in gheara dreapta o cununa; imprejur cerc perlat."

Greutate: 8.41 grame aur. Diametru: 18-21 mm. (descriere apartinand lui Constantin Preda)

Problematica monedelor de tip KOSON descoperite pe teritoriul Daciei este extrem de vasta extinzandu-se in intreaga sfera de discutii a numismaticii. Cele mai multe teorii s-au emis in legatura cu locul de batere si cu emitentii acestor monede. Numeroase discutii a starnit tocmai inscriptia KOSON de pe monede. Aceasta legenda a dat nastere celor mai multe controverse care nu au fost solutionate nici in prezent. J Eckhel considera ca monedele de aur cu legenda KOSON au fost batute in Etruria in orasul Cosa sau Cosea. Acelasi numismat revine asupra primei pareri, vorbind despre emiterea lor in Tracia in perioada dominatiei lui Brutus. Dupa B.M. Kendresi, kosonii ar reprezenta emisiuni din insula Cos.  B. Head emite ipoteza conform careia monedele koson au fost batute de un dinast scit la Olbia. El vedea in monograma prescurtarea numelui orasului grecesc Nord-pontic OLB. Aceleasi monede au fost socotite si drept emisiuni ale unui oras cu numele Kossa, ai carei locuitori se numeau Kossanoi, sau au fost puse in legatura cu Kossos, munte din Bithynia, precum si cu numele de Kossea, regiune din Persia si oras din Tracia. Multi numismati pun in legatura emiterea monedei Koson cu evenimentele care au avut loc in Tracia dupa moartea lui Caesar. Din informatiile transmise de Appian rezulta ca Brutus a reusit sa intre in posesia marelui tezaur al regelui trac Sadala al II-lea, cu sprijinul acordat de sotia acestuia, Polemokrateia. Inainte de descoperirea inscriptiei de la Bizya unde se pomeneste numele lui Sadala, Th. Mommsen si A. Oresnikov lansasera deja aceasta ipoteza. K. Friedlaender vedea in legenda KOSON numele fiului principelui trac disparut, iar A.V. Sallet numele unui magistrat grec sau roman, sau, eventual, o forma mai veche a denumirii de consul: "cosol". F. Lenormant afirma despre kosoni ca sunt monede batute de principele trac Coson, posibil prin o extindere a drepturilor acordata de Brutus acestui conducator, inainte de lupta de la Philippi. Max Bahrfeldt, cel care a adunat cele mai multe informatii cat si parte din materialul numismatic gasit (la Gradistea de Munte s-au descoperit in jur de 1000 de kosoni, dintre care 400 au fost predati Topitoriei din Alba Iulia, iar ceilalti vanduti), atribuie monedele regelui get Cotiso, pomenit de istoricul roman Suetonius (Cotiso-Cosonius-Coson). Dupa Constantin Daicoviciu, monedele de tip Koson atesta existenta unui rege get, care nu este acelasi cu Cotiso. Hadrian Daicoviciu atesta existenta unui rege Coson, care ar fi domnit undeva in Campia Munteana dupa moartea lui Burebista.

Conform lui Vasile Parvan monedele de tip koson au fost aduse pe teritoriul Daciei de pe cel al Traciei prin expeditiile de jaf frecvente ale dacilor si prin plata mercenarilor daci din Tracia. Inca de la inceput nu pot fi luate in considerare afirmatiile ca monedele de tip Koson ar apartine unor orase sau regiuni din Etruria, Cos, Bithynia si Persia, cum nu poate fi impartasita nici parerea lui B. Head si Kahrstedt ca acestea au fost emise la Olbia de un dinast scit. Aspectul general al kosonilor ca forma, stil, tehnica si reprezentari ne indreapta clar catre caracterul monetariei de tip roman. Pastila monetara subtire si intinsa, identica aureusului, nu are nimic in comun cu straterul grecesc, cu pastila groasa si usor concav-convexa. Reprezentarea de pe avers copiaza, nu fidel, unul dintre denarii romani ai lui Q. Caepio Brutus, iar reversul dupa un denar al lui Pomponius Rufus in 71 ante Christum.

Complicatiile incep la interpretarea legendei KOSON, scrisa in greaca, fiind plasata pe exerga. Se constata in acest fel abateri de la regulile monetare atat grecesti cat si romane:

I). Aparitia curioasa si neobisnuita pana la acea vreme a unei legende grecesti pe o moneda de tip roman.

II). Nu sunt cunoscute in numismatica greceasca monede care sa aiba exerga pe avers, in plus si cu legenda.

Ce ar putea sa insemne KOSON din exerga monedelor? Unii numismati au interpretat-o ca fiind numele unui oras antic. Desi nimeni nu argumenteaza aceasta supozitie, afirmatia pare a fi bazata pe imprejurarea ca in monetaria greaca in exerga unei monede apare de obicei numele orasului emitent, sub forma genitivului plural. Pana acum nu exista nici o dovada ca ar fi existat un oras de o asemenea importanta in Tracia, care sa poata emite monede de aur in a doua jumatate a secolului I ante Christum. Totusi, admitand prin absurd existenta unui asemenea oras inca nedescoperit, ar fi inexplicabila descoperirea kosonilor DOAR pe teritoriul Daciei. Toate acestea conduc spre ideea ca legenda de pe kosoni nu este un genitiv plural (caracteristic unui nume de oras), si mai degraba un nominativ singular. Cunoscand influenta romana asupra aspectului tehnic si stilistic al kosonilor si adaugand ca pe monedele romane numele magistratilor si mai tarziu a caesarilor si imparatilor era redat la nominativ, putem concluziona ca legenda KOSON nu este decat transcrierea in litere grecesti a numelui unui rege geto-dac. Aceste descoperiri au dus la identificarea pe monede a numelui regelui geto-dac Cotiso-Coson. Acest fapt ne obliga sa relationam moneda de tip Koson cu teritoriul Daciei. Teoria emiterii monedelor in spatiul tracic si aducerea lor pe teritoriul Daciei este respinsa prin simpla lipsa a descoperirilor arheologice in Tracia. Aeste ipoteze permit o conchidere: regele geto-dac Coson-Cotiso, unul dintre urmasii imediati si directi ai lui Burebista, a reusit sa emita o moneda de aur, copie a celei romane (dupa cum sugereaza si Octavian Iliescu), pe care si-a inscris numele cu caractere grecesti, mai bine cunoscute si poate partial incetatenite in localitatile geto-dacice. Pana la aparitia unor noi documente de ordin numismatic sau istoric, ideea ca monedele de aur cu legenda KOSON au fost batute in inima de atunci a Daciei, de regele geto-dac Coson-Cotiso, pare deocamdata cea mai probabila.

Mihnea Neagu

DE UNDE VIN …. INCOTRO SE DUC …..

Ipoteze asupra originilor anumitor sisteme spirituale

-Aborele Cosmic  -

Putem vorbi de multe sisteme mistice si multe cai spirituale. La urma urmei toate ne duc spre un singur punct. Dar mult mai importante mi se par elementele comune ale unor cai spirituale si simbolurile ce sunt prezente in aceste cai, simboluri ce isi au originea in cu totul alta parte decat locul de obarsie a respectivului sistem mistic.

Acest sarpe poate fi foarte bine comparat cu ceea ce in filosofia vedica si mistica hindusa se numeste Kundalini. Astfel, in termenii acestei mistici, omul, pentru a se “trezi” si pentru a accede la experimentarea uniunii cu divinitatea trebuie sa isi “activeze”, sa isi “trezeasca” aceasta forta, ce salasluieste in chakra bazala Muladhara, proiectata in corpul fizic in regiunea aflata intre anus si sex.

Unul din aceste “pattern”-uri este discul solar, innaripat avand o larga arie de raspandire. Este un simbol al lumii vechi si se gaseste deopotriva la asiro-babilonieni, egipteni cat si la civilizatiile precolumbiene.

PREZENTARE DE SITE

Despre http://www.ziduldacic.go.ro

Pagina se prezenta sub forma unui colaj. Cioburi de istorie se suprapun unora de arhitectura pentru a deschide o perspectiva inspre cei ce suntem. Se incearca relevarea unor atitudini "specifice", unui anumit mod de gandire si actiune (sau inactiune, dupa caz) caracteristic oamenilor ce au locuit si inca locuiesc in zona Carpatilor. S-a pornit de la premisa existentei unui suflu ce actioneaza prin oameni intr-un anumit fel.

Intr-o apreciere superficiala, combinarea dintre arhitectura si istorie ar putea da o arhitectura istoricista, un nou neoromanesc sau neobrancovenesc. Prezentul exercitiu are alte aspiratii. Vrea sa treaca de superficial si formalitati pentru a ajunge la o linie directoare, la acel spirit al locului (genius loci). Astfel, spre exemplu, in locul preluarii stalpului de lemn incrustat din prispa traditionala, s-a preferat atitudinea tipic romaneasca fata de natura (integrare in aceasta). Deci s-au refuzat "retetele", seturile de elemente formale "specifice" in favoarea unor lucruri mai generale (numite de noi "atitudini") din care primele au reiesit candva.

S-a evitat a prezenta pareri subiective, viciate de unele orgolii sau temeri personale. Se vrea ca imaginea de ansamblu sa reiasa doar din franturile de materiale structurate de autori.

Materialele prezentate sunt preluate fie din Internet, fie din carti aflate in posesia autorilor sau accesibile in biblioteci publice. Prezentul studiu face parte dintr-o activitate mai larga, care pe langa o astfel de parte metabolica (asimilativa, de invatare) are si o importanta parte catabolica (creatoare).

DECENEU

Strabon ne vorbeste despre Deceneu in Geografia, ca despre un personaj istoric, contemporan cu el, poate sa ne expuna faptele marelui preot folosind povestirile reale mai apropiate de adevar. Acesta ne arata fenomenul exceptional de civilizare pe care Deceneu l-a infaptuit cu poporul sau.

Iordanes ne vorbeste si el despre Deceneu in “Despre originea si faptele getilor si gotilor”, scrisa cu 600 de ani dupa epoca lui Deceneu, dar aceasta lucrare nu este foarte credibila fiind o compilatie dupa “Istoria gotilor” scrisa de Flavius Magnus Aurelius Cassiodorul, Iordanes face confuzie de nume, fapte istorice si popoare, vrand sa ii faca pe plac regelui Teodoric, cea mai mare confuzie fiind identificarea gotilor cu getii nemuritori.

Deceneu apare in lumea geto-dacilor in momentul in care se simtea nevoia de fapte glorioase, ajutandu-l pe Burebista sa infaptuiasca marele imperiu geto-dac. “Pentru disciplina poporului, si-a luat ca ajutor pe Deceneu, barbat cu puteri de vraci, care ratacise multa vreme prin Egipt si deprinsese acolo unele semne ale cerului, prin care pretindea ca anunta cele divine. Si dupa putin a fost socotit zeu, in acelasi fel cum am aratat cand am vorbit despre Zamolxis. Ca semn al ascultarii: s-au lasat convinsi sa taie vita de vie si sa traiasca fara vin.” – Strabon. Anticii considerau ca un popor “barbar”, cum erau considerati getii, nu pot da nastere unor asemenea genii cum sunt Zalmoxis si Deceneu, au cautat explicatii din cele mai putin plauzibile, “ratacirea lor prin Egipt”. Burebista nu si-ar fi luat ca sfatuitor un strain, se stie despre dispretul si ingaduinta regilor daci, Burebista si Decebal, pentru veneticii de orice fel care se refugiau in tara lor. Poporul nu ar asculta niciodata prorocirile si poruncile unui preot fara sange get. Deceneu nu a avut aspiratii politice, chiar daca multi dintre marii preoti geti au fost si regi, acest lucru se datoreaza uniunii perfecte dintre regalitate si pontificat, intre materie si spirit. Regele se ocupa de bunatatea si unitatea materiala, Marele Preot de cea a spiritului. Daca acestea nu se uneau intr-un singur om, cum a fost cazul lui Zalmoxis, atunci Regele nu putea sa faca nimic fara acordul si sustinerea Marelui Preot, activitatea lor urmarind binele comun, orientand supusii spre vesnicie prin invataminte si sfaturi. Deceneu invata si indruma poporul prin calugarii care merg prin toata tara. Credinta intr-un singur Dumnezeu, nemurirea sufletului, vesnicia vietii de apoi, caracterul efemer al vietii actuale, dreptatea si cinstea, sobrietatea si iubirea aproapelui sunt invataturile traditionale, ele vin de la parintele Zalmoxis. Prin viata exemplara a preotilor lui era o pilda pentru popor. Asemenea lui Zalmoxis si a marilor preoti, Deceneu era marele profet al getilor. Pentru a interpreta semnele prevestitoare trebuia sa traiasca in puritate si sfintenie. Meditatia il unesc cu zeul facandu-l o fiinta perfecta sau aproape perfecta.

Civilizatorul si unificatorul traco-getilor a revolutionat conceptiile istoricilor antici despre poporul din care facea parte. Acei “barbari” au dat dovada de curaj si unitate nationala care cu greu a fost intalnita la alte popoare din vremea aceea. Reforma morala si spirituala nu ar fi avut loc daca mai marii nobilimii nu s-ar fi supus si ei acestei reforme. A luminat zona carpato-danubiano-pontica cu geniul sau reformator, a unit sub un singur rege, Burebista, poporul ce vorbea, simtea si credea in acelasi fel. A impus anumite concepte morale ridicand poporul la un inalt grad de civilizatie.

Claudia Demetrian (Riana)

BASARABIA

Motto:

„Pentru a Prutului vamă,

Pentru visările vane,

Pentru uitarea de Mamă,

Ne iartă, ne iartă, Ştefane!”

Pavel Coruţ – „Ne iartă, Stăpâne”

Istoria a fost crudă cu Basarabia. Poartă de intrare spre Europa a tuturor seminţiilor migratoare, ea nu cunoaşte nici astăzi liniştea. Bucată ruptă din trupul Ţării, fraţi despărţiţi de fraţi. Aceasta e soarta românilor vieţuitori între Prut şi Nistru.

Acele pământuri au cunoscut viaţa omeneasca de la începuturile istoriei. Săpăturile arheologice au evidenţiat aşezări paleolitice la Chişla-Nedjimova (la 12 km de Hotin), la Corman ( Hotin ) şi Petreni (Soroca).

Mai târziu, aceste meleaguri au făcut parte din zona de influenţă a seminţiilor scite. Herodot îi menţionează pe aceştia ca stăpânind zona dintre Tisa şi Mureş până la Nipru, adică întreaga zonă aflată în nordul Mării Negre.

Negustorii greci ajung şi până aici cu coloniile lor. Ei întemeiază oraşul Tyras, numit astfel după râul la gurile căruia este aşezat: Tyras – Nistru. De la ei aflăm că, deşi zona era sub stăpânirea regilor sciţi, majoritatea populaţiei era însă de origine daco-getică. Aceasta era naţia majorităţii sclavilor trimişi de această colonie spre Elada. Herodot aminteşte acest lucru astfel: „Sclavii proveniţi din Geţi şi Daci erau la Athena aşa de numeroşi, încât numele de Daos a devenit general pentru sclavi”.

Spre sfărşitul secolului al IV-lea î.d.Hr. este menţionat la gurile Dunării , în actuala Basarabie de Sud, regatul dac al lui Atheas care, în alianţă cu sciţii îşi extinde puterea spre Dobrogea. Acest lucru atrage mânia lui Filip al II-lea, regele Macedoniei care întreprinde între anii 342 – 338 î.d.Hr. o expediţie de pedepsire soldată cu înfrângerea lui Atheas şi a aliaţilor săi. Unii cercetători plasează chiar cetatea Helis, inima regatului lui Dromihete tot în aceeaşi zonă, deşi opinia generală este că ea se găsea în Bărăgan.

Dominaţia sciţilor ia sfărşit o dată cu campania lui Burebista de aducere a tuturor dacilor sub un singur sceptru. Armatele sale împing graniţele Daciei Mari până la cetatea Olbia, pe malurile Bugului. El supune astfel seminţiile bastarnilor, boilor si tauriştilor, dar şi pe căpeteniile getice locale. Moartea marelui rege aduce însă şi fărâmiţarea operei sale, întâi în patru, apoi în cinci regate mai mici.

Mărturiile despre populaţia getică din această zonă continuă. Atacat de Crassus, regele get Zyraxes se retrage cu tot cu tezaur dincolo de Dunăre, la „Sciţi”, adică la geţii şi bastarnii din Basarabia şi Moldova de sud. Strabon vorbeşte de „pusta Getica”, ţinut cuprins între Istru (Dunăre) şi Tyras (Nistru), iar Ptolemaeus plasează în sudul Basarabiei tribul Carpilor în secolul II d.Hr. Spre nord sunt amintiţi Tyragetii, adică geţii de pe Tyras (Nistru) – geţii transnistreni. Câteva toponime întăresc aceste mărturii, în această zonă fiind localizate Tamasidava (actualul oraş Reni) şi Pyroboridava. Numele acesteia din urmă ar putea proveni fie de la Pieporus, rege al Costobocilor, fie ar însemna „cetatea de la gurile Dunării”: Pyr (Pyretus – Prut) + Bor (Boreion, Boreostoma – una din gurile Dunării) + Dava (cetate în limba dacă).

Datorită aşezării lor geografice, aceste pământuri au cunoscut primele valurile migratoare venite din străfundurile Asiei. Totuşi cea mai mare influenţă o au slavii şi cumanii, aceştia din urmă întemeind chiar un „imperiu cuman” în nordul Mării Negre. Această influenţă se regăseşte şi la nivelul toponimiei, în nume precum Tighina, Bugeac sau Hotin (probabil dup Choten, un rege cuman). Bizantinii întemeiază şi ei o colonie la limanul Nistrului, în apropierea fostului oraş Tyras, colonie numită Maurocastron – Cetatea Neagră (probabil datorită situării în Cumania Neagră) sau Asprocastron – Cetatea Albă (nume provenit probabil de la slavi, care denumeau Cetate Albă – Belâigrad / Belgrad – orice cetate mai importantă de piatră aşezată în zonele de câmpie), nume care s-a păstrat până târziu în evul mediu.

Cronicile ruseşti timpurii semnalează două formaţiuni prestatale, două cnezate, în această zonă – Ţara Brodnic şi Ţara Bolohovenilor. Conform lui A. Boldur, prima ar fi localizată în sudul Basarabiei până în zona Vrancei, iar a doua între Nistru şi Bug. Elementul românesc al acestor formaţiuni este dovedit de numeroasele toponime derivate din „voloh” – „vlah”: Voscodavie, Voscodavţi, Voscodavinţi (în zona Kievului), dar şi Olceadaev, nume care conţin în numele lor particula dava – cetate în limba dacă. Mai amintim Voscoviţi, Voscovţe, Volcovoe. Tot în această zonă dintre Nistru şi Bug întâlnim două localităţi cu numele Hotin şi una Hotina. Pe baza acestor toponime s-a încercat o localizare geografică a Ţării Bolohovenilor: de la gura Siretului, Nistru, Bugul vestic, regiunea Kievului, Bugul sudic, Nistru, cuprinzând zona judeţelor Hotin, Soroca, Bălţi, o parte din Moldova de Nord şi din Bucovina.

După părerea aceluiaşi A. Boldur, aceste formaţiuni, împreună cu descălecarea lui Dragoş din Maramureş ar fi stat la baza formării statului feudal Moldova. Argument în acest sens ar fi folosirea slavonei ca limbă de cancelarie. Totuşi întreaga zonă cunoscută astăzi ca Basarabia nu va intra în componenţa statului moldovenesc decât în timpul lui Alexandru cel Bun.

Domnitorii moldoveni acorda atentie sporită acestei zone, expusă direct atacurilor tătarilor sau polonilor. Graniţa e păzită de o salbă de cetăţi bine întărite: Hotin, Orhei, Soroca, Lăpuşna, Crăciuna, iar în timpul lui Ştefan cel Mare li se adaugă Chilia şi Cetatea Albă. Aceste posesiuni sunt însă de scurtă durată, în 1484 turcii cucerind aceste două cetăţi şi transformându-le în raia. Pierderile se amplifică în timpul lui Petru Rareş, când Moldova pierde Hotinul la poloni, iar turcii ocupă Tighina, îi schimbă numele în Bender (poartă) şi o transformă în raia. Mai târziu, la ordinul turcilor, Alexandru Lăpuşneanu arde toate cetăţile cu excepţia Hotinului.

Oamenii acestor locuri se bucurau de privilegii speciale. Marea majoritate erau răzeşi, adică mici proprietari de pământ, care erau scutiţi de plata dărilor în schimbul obligaţiilor militare. Adesea domnitorii răsplăteau vitejii în lupte cu pământ, îndemnându-i să se stabilească în aceste zone, pentru a întări paza hotarelor. Spiritul lor independent se manifestă de multe ori de-a lungul timpului, de aici pornind multe mişcări împotriva domnilor. Un exemplu este mişcarea boierilor orheieni şi soroceni, conduşi de Ionaşcu, care îl răstoarnă vremelnic pe Aron Vodă Tiranul (1591 – 1593), dar sunt învinşi de acesta cu ajutor turcesc.

Astfel, de-a lungul evului mediu, Basarabia, ca parte componentă a Moldovei, împărtăşeşte aceeaşi soartă cu aceasta. Aflată între Polonia, Rusia şi Poarta Otomană, răvnită de fiecare dintre puteri, a scăpat întreagă tocmai datorită rivalităţii acestora, fiecare preferând Moldova ca un stat tampon. Situaţia se schimbă în 1812, în urma războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, prin pacea de la Bucureşti. Deja din 1807 Rusia extinde denumirea de Basarabia asupra întregului spaţiu dintre Prut şi Nistru, deşi iniţial acest nume era atribuit numai zonei sudice, provenind de la dinastia Basarabilor munteni, care stăpâniseră această zonă până în timpul lui Ştefan cel Mare. Această atitudine a fost cauzată de armistiţiul din 1807, când Turcia propune ca Rusia să păstreze Basarabia.

Prima perioadă a ocupaţiei este relativ uşoară pentru populaţia românească. Imperiul rus se confruntă cu ameninţarea napoleoniană, fiind obligat să facă faţă unui război lung şi costisitor, apoi fiind preocupat cu reconstrucţia. În aceste condiţii, pentru a preveni mişcările de revoltă din partea populaţiei, Basarabia păstrează un statut special, de autonomie administrativă. Situaţia se înrăutăţeşte însă cu timpul, în 1928 contele Voronţov desfiinţând autonomia şi reducând Basarabia la nivelul celorlalte gubernii ruseşti. Populaţia păstrează totuşi conştiinţa apartenenţei la poporul român, în principal datorită bisericii care păstrează româna ca limbă de oficiere a cultului.

Anii ’60 - ’70 ai secolului al XIX-lea sunt marcate de reformele aplicate pe cuprinsul imperiului: o nouă ordine administrativă, desfiinţarea iobăgiei (19 octombrie 1861). Creşterea privilegiilor pentru cetăţenii ruşi determină o apropiere de Rusia. La acestea se adaugă suspendarea predării limbii române în licee şi seminarii, colonizările de alogeni, mai ales în zona sudică. Acest fenomen se manifestă însă predominant la clasa conducătoare (nobilime şi administraţie), interesată de menţinerea şi creşterea privilegiilor. Populaţia de rând rămâne însă conştientă de apartenenţa românească. Astfel elevii şi cadrele didactice protestează împotriva rusificării învăţământului, obţinând unele concesii, iar clericii păstrează româna ca limbă de cult.

Identitatea naţională se manifestă pregnant în anii 1917-1918, spre sfârşitul primului război, în contextul prăbuşirii marilor imperii multinaţionale. Astfel la 15 octombrie 1917 congresul ostaşilor moldoveni proclamă autonomia teritorială a Basarabiei, la 12 decembrie 1917 Sfatul Ţării proclamă Basarabia republică moldovenească democratică legată de Rusia ca stat federativ. Următorul pas important este proclamarea republicii independente la 24 ianuarie 1918, în contextul în care deja exista o Ucraină independentă care o despărţea de Rusia. Pasul următor vine firesc vine în 27 martie 1918 cand Sfatul Ţării proclamă unirea cu Ţara, fiind astfel prima provincie răpită care revine la sânul patriei mamă.

Această reunire este însă de scurtă durată. La 28 iunie 1940 Uniunea Sovietică impune României cedarea, sub ameninţarea forţei, a Basarabiei şi Bucovinei. Impactul acestui act a fost deosebit de puternic: mii de oameni au preferat să se retragă în România o dată cu armata română.

După ocuparea Basarabiei în anul 1940 în ţinut au început transformări socialiste. Conform doctrinei staliniste, acestea puteau să aibă loc doar în condiţiile luptei de clasă. De aceea regimul a început acţiuni de teroare împotriva foştilor moşieri, proprietari de întreprinderi, ofiţeri, împotriva foştilor membri activi ai partidelor politice, clerului şi intelectualilor rămaşi în ţinut după 28 iunie 1940, care au început să fie consideraţi drept duşmanii de clasă ai noului regim. Reprimarea acestora nu era întâmplătoare: ei erau purtătorii celor mai democratice tradiţii constituite în Basarabia şi, deci, şi solul cel mai fertil pentru o rezistenţă pe care, bineînţeles, regimul stalinist totalitar nu o putea admite. La 13 iunie 1941 cea mai mare parte a persoanelor din categoriile menţionate au fost deportate din RSSM.

După război regimul stalinist nu a abandonat teoria luptei de clasă care, conform unei teze enunţate de Stalin în 1928, pe măsura construcţiei socialismului se înăspreşte. Ca urmare, au urmat deportările din anii 1949 şi 1951. În contextul aceleiaşi teorii a luptei de clasă deportarea din anul 1949 mai trebuie privită şi ca mijloc de accelerare a procesului de colectivizare a agriculturii din RSSM.

Conform doctrinei staliniste, lichidarea chiaburimii ca clasă, într-un anumit spaţiu geografic are loc nu în oricare împrejurări, ci în condiţii speciale, şi anume când "mişcarea colhoznică tinde spre colectivizarea compactă". În realitate lucrurile se prezentau cu totul altfel. Lichidarea chiaburilor prin expropierea şi deportarea lor avea scopul de a accelera ritmurile colectivizării şi a transforma acest proces într-o acţiune de masă. Se miza pe frica de deportare, care era implantată tot mai adânc în rândul ţăranilor. Deportarea din iulie 1949 a avut efectul scontat: timp de câteva zile populatia RSSM a trăit într-o stare de frică imensă, că va fi deportată în Siberia dacă nu va intra în colhozuri. În rezultat, de la 6 iulie până la 1 septembrie 1949, în RSSM au fost organizate 750 de colhozuri în care au intrat 183.333 gospodării ţărăneşti (procentul gospodăriilor ţărăneşti colectivizate sporind de la 32,2 la 71,7 procente) .

Sfârşitul anilor ’80 aduce o revigorare a sentimentelor naţionale, în contextul relaxării din perioada gorbaciovistă. Are loc un proces de emancipare, iniţial în cadrul Uniunii Sovietice, a R.S.S. Moldoveneşti, devenită mai întâi R.S.S. Moldova, emancipare începută cu oficializarea limbii române şi trecerea la alfabetul latin (31 aug. 1989), cu reintroducerea tricolorului românesc (27 apr. 1990), cu declararea suveranitatii ei (23 iun.), cu adaptarea stemei la traditia moldoveneasca (3 nov.)

Aceste momente nu sunt lipsite de frământări. În 1992 se autoproclamă Republica Transnistreană, fapt ce antrenează un conflict militar în care este antrenată şi Armata a 14-a rusească, staţionată în zonă din perioada sovietică. În urma intervenţiei comunităţii internaţionale se încheie pacea, dar problema rămâne în continuare una spinoasă, negocierile între Republica Moldova şi Transnistria fiind intermediate de Rusia, Ucraina şi OSCE.

Ultima perioadă e marcată de revenirea comuniştilor la putere în Republica Moldova, încercările de rusificare a populaţiei, de revenire la situaţia sovietică. Masive manifestaţii de stradă sunt convocate de partidele democratice, în încercarea de a schimba lucrurile sau măcar de a sensibiliza opinia internaţională. Dar ce se va întâmpla până la urmă, numai viitorul ne poate spune.

Basarabia rămâne în continuare o rană deschisă în sufletul neamului românesc. O rană pe care numai timpul şi înţelepciunea liderilor şi a întregului neam o poate vindeca.

Epilog:

„Veşnic Stăpân al Moldovei,

Din Cer, grija noastră o poartă.

Căci plânge clopotul Putnei,

Măria Ta, Ştefan, ne iartă.”

Pavel Coruţ – „Ne iartă, Stăpâne”

Adrian Sandu (Comosicus)

DESPRE MINELE DACICE DE LA ROSIA MONTANA

Te întreb prietene unde se termina trecutul dac si unde începe prezentul românesc? Este un lucru nebun care îmi chinuie mintea. Un mare neadevar nascut din prostie, al carui tata este minciuna iar frati bataia de joc si nesimtirea. Iar acest neadevar poarta numele de istorie. Privesc în gol prin întunericul minei si ascult atent linistea cu picaturi a galeriei…

Aud în mintea mea cum cineva îmi zice ca la Sarmizegetusa se sapa si s-a sapat din totdeauna sistematic si cu profesionalism, revad apoi în ziar pozele de la fata locului cu militari asudând cu târnacopul în mâna, grabiti sa termine munca prea “lenesa” a arheologilo, ca si cand siturile arheologice ar fi transee.

Asta-i nebunia de care va vorbeam mai sus; o picatura din ea. Servita în întregime este letala, servita în doze mici creaza imunitate; imunitate la istorie, la stramosi, la tot ce avem noi ca popor mai sfânt.

Daca mi-ar zice cineva ca exista oameni rau intentionati care ascund adevarul as crede. Daca altcineva mi-ar zice ca istoricii fac tot posibilul pentru salvarea istoriei si hranirea tuturor celor înfometati de cunoasterea adevaratului nostru trecut as sta în cumpana. Spre exemplu, la Rosia Montana, fosta Alburnus Maior, exista, potrivit acestor istorici, mine romane (dacice sau predacice nu!) Si nu numai mine ci si cimitire, locuinte, unelte, Dumnezeu si anticarii strainii mai stiu ce – toate romane. Nimic dacic. Cum poate istoria sustine asa ceva?

Pentru cei care nu stiu Rosia Montana este cea mai veche localitate atestata documentar din România (a nu se întelege cea mai veche localitate din România!). Data de 6 februarie 131 apare pe ceara unei tablite cu rol de contract de închiriere devenita document – tablita cerata D. XVIII – descoperita în una din multele mine din apropiere. Spre deosebire de majoritatea localitatilor însa, Rosiei Montane este posibil sa-i cunoastem si sfârsitul nu numai începutul multumita companiei Rosia Montana Gold Corporation, coruptiei si saraciei din tara - o alta picatura de venin strecurata subtil în istorie. Iar o alta inexistenta dovezilor privind minele sau civilizatia daca în zona.

Lucru este cu atât mai de necrezut cu cât exista la Rosia Montana marturii arheologice înca din neolitic, adica cu 2500 de ani î.e.n. Dar sa încercam sa admitem asta. Sa presupunem ca nu au fost daci în zona Rosiei Montane. Implicit ar trebui sa admitem ca romanii nu stiau despre existenta imensei cantitati de aur din munti si mai departe fie ca bogatiile în aur ale Daciei nu au constituit niciodata un motiv de cucerire pentru romani, fie ca existau alte mine de aur în afara de cele de fata (lucru perfect adevarat).

Sa le luam pe rând. Incredibil sau nu, absurd sau nu, exista istorici care afirma si sustin ca romanii nu au venit pentru aur în Dacia. Sa zicem si noi ca si ei: romanii au venit sa înlature primejdia dacica (?!) de la granitele imperiului si înlaturând-o au adus cu ei civilizatia superioara de la Roma. Sa luam aminte însa ca pe vremea cand la Roma se sapa cu plug de lemn, aceste pamânturi erau brazdate cu plug de fier. Sa luam aminte ca un lait motiv al invaziei americane în Irak este apararea granitelor S.U.A. de teroristi iar un altul – eliberarea irakienilor de sub dictatura. Pentrolul este aur, aur negru si asta este adevarul. Restul este minciuna: eliberatorii de azi sunt mercenari care ucid pentru bani, civilizatorii de ieri – sclavi si alti mercenari care în afara de arta razboiului nu cunosc nici o cultura si care numai romani nu erau… Facand o paralela nevinovata, oare peste o mie de ani arheologii care vor descoperi urmele sondelor irakiene si ale administratiei americane vor trage concluzia ca sondele sunt americane doar pentru ca au, sa zicem, steagul american pe ele? Vor crede ei cu aceeasi tarie si seninatate ca invazia americana a fost o binecuvântare pentru populatia locala, precum cea romana pentru daci?

Istoria se repeta. Dar ce învatam oare? Învatam oare ceva? Ceva sanatos? Nu stiu. Stiu doar ca  daca acum doua mii de ani ne aparam pamântul cu pretul vietii, acum ne trimitem copiii sa moara, intr-un razboi de cucerire nedemn pentru nici un razboinic, pentru banii pe care noi nu-i putem munci cinstit la noi în tara.

Atât de mult ne-au dorit romanii binele incât dupa 165 de ani am fost lasati fara arme si fara armata în fata navalitorilor. Dar Dumnezeu si muntii cu codrii nu ne-au lasat sa pierim. Am trait în bordeie dar nu pentru ca eram salbatici sau pentru ca nu am fi stiut sa facem case cu nivel sau cetati aparate cu ziduri vesnice, cucerite doar prin “intriga si sila” ci pentru ca am pimit binecuvântarea unui imperiu.

Sa trecem acum la a doua varianta. Sa presupunem ca romanii au venit în Dacia pentru aur dar ca minele romane din Rosia Montana nu au fost precedate de mine dacice. Atunci se iveste firesc întrebarea cum au descoperit noii veniti zacamântul. Sa nu fi avut dacii cunostinta de el. Sa fi avut si sa nu-l fi exploatat din varii motive. Si daca da, atunci cum în mai putin de 200 de ani a putut Roma sa transforme un munte într-o sita care tine pietrele si lasa aurul sa cada în visterie. Câti sclavi au muncit, unde sunt uneltele lor? Cine erau ei?

Poate ca întrebarile astea nici nu-si au rolul. Poate ca romanii au venit si doar au luat aurul pastrând însa tehnologia si lucratorii, adâncind galeriile deja existente pe care numai vechii mineri le cunosteau. Poate au început altele noi. În mod cert însa minele dacice au existat. Si ca si cum logica si ratiunea nu ar fi de ajuns pentru mintile unora iata ca exista si dovada arheologica. Aceasta este raspunsul la care echipa de cercetatori româno-franceza sub conducerea cercetatoarei Béatrice CAUUET a ajuns în raportul “Mine de aur antice în Dacia” din 2002. Existenta unor mine contemporane cu cele “romane” care indica catre o exploatare preromana este dovedita clar. Pentru publicarea lor, un om este în proces:

“Suprafete vaste au fost exploatate. Am reusit sa datam majoritatea vestigiilor antice: ele apartin erei romane. O alta datare, indicând catre era dacica, confirma existenta unei exploatari active în epoca pre romana la Rosia Montana. Aceasta activitate a continuat, fiind intensificata sub administratia romana.

Vestigiile sunt de o calitate superioara, trasaturile lor permitând identificarea rapida. Anticele retele dacice si romane sunt tradate de sectiunea trapezoidala a galeriilor. Prezenta niselor pentru lampi sunt o caracteristica a tehnicii romane. Este o certitudine ca iluminarea cu lampi fixe a început sa fie folosita la Alburnus Maior doar din secolul 2 e.n. odata cu venirea legiunilor romane. Minerii daci trebuie ca foloseau alte solutii cum ar fi felinare, care nu lasa nici un fel de urma. Folosirea facliilor este de asemenea probabila de vreme ce o multime de scânduri partial carbonizate au fost gasite în siturile de NV ale galeriei Cârnic 1 în anul 2000”

“Tehnica de exploatare gasita la Rosia Montana este foarte avansata. Forma geometrica trapezoidala a galeriilor este unica în lumea romana. Este foarte probabil ca aceasta sa se datoreze unei traditii locale dacice care s-a mentinut si în era romana. Controlul productiei fiind luat de administratia romana abia la începutul secolului 2 e.n., se pare ca populatia locala de mineri, care deja exploatase aceste zone si care era familiara cu depozitele de zacaminte a continuat sa fie activa si sa lucreze în galerii folosind aceeasi tehnica pe care au folosit-o mereu… Este acum rândul echipelor de arheologi sa lucreze la siturile de suprafata (habitate, necropole, sanctuare etc.) avand în vedere  descoperirea acestei ere preromane care ar face posibila o viziune într-adevar de ansamblu asupra minelor”.

Se stie ca galeriile romane au fost largite si adâncite în evul mediu. Nu este iluzoriu sa presupunem ca acelasi lucru s-a întâmplat cu minele si înainte. Se stie ca minele epuizate din vremea romana si dacica erau zidite. De ce? Pentru ca sa nu se surpe, pentru a controla distributia greutatii muntelui, a apelor subterane, pentru a pastra pe cât posibil echilibrul. Asta nu se mai întâmpla azi dar asta faceau si primii mineri. Din altfel de motive însa. Se vorbeste chiar despre credinta potrivit careia mina ar fi vie, ca ar existenta un ciclu  de “fertilitate”, un flux si un reflux al zacamântului. Aceasta credinta este materializata prin închiderea galeriilor pentru a redeveni productive peste ani. De unde astfel de idei? Poate o reminiscenta a cultului Mamei Mari, a zeitei Cibele, Terra Mater (vezi: muntii Codru Moma).

Înteleg ca istoria sa greseasca. Tot ce este legat de om este supus greselii. Nu înteleg însa de ce mai credem inca în teorii despre civilizatii spontane, în binecuvântarea romana sau în inexistenta dovezilor atât de necesare ale continuitatii dacice la Rosia în primul rând si în Dacia în al doilea rând. Mi se spunea de catre o persoana initiata în domeniu care a si sapat pe santierele de la Rosia Montana ca urme ale civilizatiei dacice nu au fost gasite. Dar au fost ele cautate? Nu. Sapaturile au fost concentrate asupra vestigiilor romane. Ele prezentau interes. Ma întreb pentru cine si de ce. Si ma întreb cine hotaraste pentru cine. Dar vorba zicalei “în viata am învatat sa nu stiu multe, iar din câte stiu multe am învatat sa le uit”. În vara vor începe sapaturi arheologice alternative la cele sponsorizarte de RMGC, acestea din urma facându-se nu pentru a gasi ci pentru a nu gasi.

O singura concluzie se poate trage, aceea ca minele romane de la Rosia Montana sunt mine dacice.

Te întreb prietene unde începe politica si unde se termina istoria. Iar daca istoria si controversele ei sunt ca o mare cu valuri, tu ce bei? apa sau valul…

Denis Memet

Poeme

PREZENTARE SITE

Incepand cu data de 26 octombrie s-a lansat site-ul oficial al grupului DACIA NEMURITOARE, site ce cuprinde o varietate larga de subiecte si articole cu privire la istoria dacilor - cultura, civilizatia, armata, arhitectura, mitologia si religia dacica. Grupul Dacia Nemuritoare a luat fiinta in primavara anului 2002 din dorinta catorva tineri de a face cunoscuta o fateta mai putin cunoscuta a istoriei Daciei, ajungand sa numere in 2003 200 de membri, numarul acestora fiind in continua crestere. Scopul grupului este promovarea in mediul virtual si nu numai a originii non-latine a poporului roman. Dintre actiunile noastre specifice mentionam partciparea la congresele de dacologie, realizarea de jocuri tematice, distribuirea de materiale promotionale, excursiile la situri arheologice, etc. Va invitam sa parcurgeti site-ul http://www.dacii.ro si sa faceti o incursiune in istoria necunoscuta a dacilor, o istorie ce nu exista in manualele de istorie oficiale, o istorie ce cu siguranta va va captiva.