Cuprins - Numar special aparut cu ocazia Congresului de dacologie Tartaria 2004

Kogaion – Apogeul fiintei

Motto: "In tine se afla muntele Meru/ Inconjurat de sapte continente/ Exista izvoare, lacuri, munti, campii/ Si zei ai diverselor regiuni./ Exista si profeti/ Calugari si locuri de pelerinaj./ Si deasupra zeilor/ Se afla stelele, planetele/ Si soarele, impreuna cu luna/ Totodata, mai exista si cele doua puteri cosmice,/ Cea care distruge si cea care creeaza;/ si toate elementele; eterul, aerul si focul, pamantul si apa./ Toate acestea sunt in interiorul tau/ Si toate isi implinesc menirea/ In jurul muntelui Meru" (Siva Samhita, vers. 1-5)

            Imparatii Chinei faceau sacrificii in varful muntilor... Shiva Maheshvara cobora in varful lui Bhu-Phnom... Buddha locuia intr-o gradina splendida, in varf de munte... Moise a primit tablele legii in varful Sinaiului... nemuritorii taoisti se inaltau la cer din varful unui munte... Arca lui Noe s-a oprit in varful Ararat-ului... Motivul e omniprezenta in culturile lumii: Meru in India, Kuen-Luen in China, Fuji Yama in Japonia, Olimpul grec, Potala in Tibet, Sinai si Golgota, Muntele Alb celtic, s.a.m.d.

            In toate traditiile gasim un munte polar, central, a carui aura spirituala ii depaseste cu mult dimensiunile fizice; ascensiunea este, evident, de natura spirituala. In cosmogoniile tabernaculare, Muntele a fuzionat cu motivul insulei din mijlocul oceanului primordial, caz in care apare in reprezentari ca fiind purtat in spate de broaste testoase. Uneori Muntele se confunda cu germenele/oul primordial si un sarpe se incolaceste in jurul lui pentru a-l pazi; in culturile triburilor altaice, Muntele poarta in vaile sale un lac alimentat de bolta cereasca; din lac izvorasc patru fluvii care iriga lumea. pe malul lui creste arborele vietii si la umbra acestuia traieste cuplul primordial.

            Muntele este adesea reprezentat ca fiind piramidal, cu terase si cele patru fatete colorate in mod diferit si orientate spre punctele cardinale. Lingvistul Pierre Gordon plasa originile reprezentarii piramidale cu cel putin 25000 de ani in urma, anterioara chiar separarii Eurasiei de America. Acelasi model a dus, probabil, la aparitia piramidelor egiptene, sud-americane si a zigguratelor mesopotamiene. Hieroglifa egipteana care desemneaza axul lumii e un fel de piramida abrupta; numele acestei hieroglife este Mer. Asezata de obicei sub hieroglifa Kaf (securea egipteana), desemneaza polul- si deci un munte polar. In mai multe mituri egiptene, creatorul, pentru a plamadi lumea, s-a asezat pe muntele primordial sub forma unei pasari enorme (soim sau ibis). Numele soimului derivat din radacina k-r-ou (cel-de-sus) si e verbalizat Horus (fiul lui Isis cu Osiris) . Cei patru fii ai lui Horus sunt cei patru stalpi ai cerului... In Mesopotamia, piramidele-ziggurat de la Borissipa, Ur si Etemananki aveau cate sapte terase, in cele sapte culori ale spectrului.

            In biblie (care contine in primele unsprezece capitole ale genezei mituri venite din nordul Mesopotamiei, fixate in scris abia tarziu, prin 1500 i.e.n.) oamenii au construit turnul Babel (ziggurat-ul din Babilon) pentru a urca la ceruri. Acelasi model il urmau si faraonii egipteni; de altfel, numele Babilon (Bab-Ilani- poarta zeilor) sau Babel (Bab-el- poarta zeului)  inseamna acelasi lucru- locul unde s-a construit  ceea ce egiptenii numeau Sba - poarta cerurilor instelate. In Isaiia, XIV, proiectul turnului ii estea atribuit regelui din Babilon: "Tu ziceai in sufletul tau: ma voi aseza pe muntele unde isi au salasul zeii, in regiunile indepartate din septentrion."

            In America Centrala, Teotihuacan din Mexic e o piramida a Soarelui; la fel si cele pre-incase Huaca del Sol si Huaca de la Luna in regiunea Moche. Cu baza patrata si trepte, acestea seamana cu reprezentarile euro-asiatice ale Muntelui Primordial. La populatiile Maya, mitologiile referitoare la acesta sunt numeroase. Piramidele au fetele colorate diferit si trepte care alcatuiesc scari duble, pe fatetele opuse. Exista treisprezece trepte, iar baza subterana e construita simetric, in noua straturi. Aceasta imagine a abisului infernal in trepte, care capata forma muntelui inversat, e raspandita in toata Eurasia (o regasim si in cercurile concentrice succesive ale Infernului lui Dante).

            In Iran, numele muntelui primordial era Hara Berezaiti (muntele de fier); intr-una din primele carti atribuite lui Zoroastru, poarta numele de Airyana Vaedja (este locul unde traiesc primii oameni- polul lumii, in jurul caruia se misca soarele si planetele).

            La Indieni, centru lumii e muntele Meru- un munte polar, ale carui fatete sunt colorate (estul-alb, sudul-rosu, vestul-galben, nordul-negru). La kalmukii din Asia centrala, muntele Sumeru e inconjurat de sapte inele de apa (faceti comparatia cu Apa Sambetei din mitologia romaneasca). Sumeru are la fel, fatetele colorate- vestul rosu, nordul galben, sudul albastru si estul alb.

            Muntele central se regaseste in forma simbolica in tumuli, cairni si movilele de piatra celtice, in colinele artificiale chinezesti, in "muntii de nisip" de anul nou din Laos si Cambodgia, etc.

            Trebuie subliniat ca tabloul simbolic al Muntelui functioneaza la mult mai multe niveluri decat cel strict fizic, al asezarii geografice. Dimensiunile spirituale ale Muntelui capata zeci de intelesuri in subconstientul colectiv uman. Chiar si ascensiunea febrila a unui alpinist ascunde misterul profund al escaladarii limitarilor si al cautariii unei realitati ultime.

            Fie ca vorbim de Muntele pomenit de Strabon in Geografia, fie ca vorbim de oricare dintre piscurile monumentale ale Daciei, ne strabate un fior de mister. Sa ne gandim numai un moment la statuile megalitice mai vechi decat omenirea, care ne impodobesc Carpatii... Suntem oare doar depozitarii unei cunoasteri pe care nu putem spera s-o descifram vreodata?  Probabil zecile de sfincsi de la Bratocea si Lacul Rosu, din Valea Sebesului, Zarnesti, Piatra Arsa si Toplet (ca sa enumaram doar cateva) - sunt singurii care ne-ar putea da raspunsurile la aceste intrebari.

            Asadar Muntele- metafora a vietii prin simpla-i existenta statica- este pasul spre supra-uman. Odata atingand inaltimile existentei spirituale, renasterea poate avea loc doar prin sacrificiul suprem (jertfa intru Zamolxe) sau moartea initiatica (prin descensus ad inferno- coborarea in Pestera, Tarāmul Celalalt, de unde initiatul se intoarce in lume fiind nascut a doua oara de Geea, de Mama Universala Primordiala- Terra Mater).

            Calatoria prin infern spre supra-uman o facem fiecare in propriul fel. Sau poate alegem sacrificiul... Oricum, de-a lungul calatoriei initiatice trebuie sa realizam un singur lucru: NOI suntem atat calatorii, cat si calea, calatoria si scopul acesteia, si ca toate aceste adevaruri, inainte de a fi in afara noastra, sunt mai intai in Noi...

Axis Mundi

Megiesul si ... Globalizarea

"Şi ca pentr-o oglindă vei prăvi şi a megieşilor lucruri..."

Nicolae Costin,

Letopiseţul Ţării Moldovei

de la zidirea lumii pīnă la 1601

Din epoca cea mai străveche, primordială, au co-existat pe Pămīnt, dihotomic, două tipuri de comunităţi omeneşti

a) sedentare, trăitori pe un loc stabil īn complexe de locuire multifuncţionale (1), si
b) nomade, trăitori īn care şi sălaşe provizorii.

Diferenţele principiale de habitat ale acestor comunităţi se pot vedea cercetīnd, de pildă, termenii care denumesc principala masă a zilei. Sedentarii i-au masa la masă , obiect sedentar, şezīnd pe scaune sedentare īn jurul mesei sedentare (2). La comunităţile sedentare masa şi scaunul reprezintă elemente ritualice ale fiinţării, primite de la strămoşi, iar sintagma a lua masa = a sta la masă si substantivul masă de multe ori se intersectează (vezi a mesi, la romāni) (3).

Dimpotriva, nomazii consumă bucatele zilnice puse pe un covor, şezīnd direct pe pămīnt - ei i-au masa fără a sta pe scaune la o masă (4).

Or, cīnd au apărut mongolii lui Ghengis-Chan īn spaţiul carpato-dunărean, poporul sedentar şi plugar al valahilor avea o experienţă uriaşă de conveţuire cu turanicii (vezi Victor Spinei, Realităţi etnice şi politice īn Moldova meridională īn secolele X-XII. Romāni şi turanici, Junimea, Iaşi, 1985) şi alte popoare nomade postdacice/postcarpice, inclusiv slavii (vezi Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic īn veacurile V-XI. Contribuţii arheologice la problema formării poporului romān, Iaşi, 1988), iar īntrebarea pentru care am realizat acest mic studiu este: de ce turcii nu au cucerit principatele romāneşti? Răspunsul la care am ajuns e simplu: din cauza sedentarismului milenar al romānilor.

Turcii, mari strategi īn a duce războiaie de cucerire, acumulaseră, către timpul penetrării lor īn Balcani, destule informaţii despre popoarele sud-est europene. Ele proveneau şi din surse proprii, dar şi de la celelalte popoare nomade ale Euroasiei, care au trecut prin spaţiul carpato-dunărean īndreptīndu-se spre Europa (atrase de zidurile sclipitoare ale Bizanţului şi Romei). Turcii ştiau că valahii sedentari, care trăiau īn comunităţi săteşti agricole şi păstoreşti neīnconjurate cu ziduri (dar īn limita unor hotare īnsemnate din străvechime), se adaptează uşor la regulile noilor veniţi şi sīnt gata să plătească oricare tribut economic (şi chiar uman sau lingvistic) dacă sīnt lăsaţi să-şi gestioneze liberi moşiile īn baza legii lor strămşeşti. Anume liberi ei nu prezintau pericol nici pe motiv că ar vrea să cucerească alte teritorii pentru habitat, adică să se amestece īn strategiile nomade ale turcilor (şi a celorlalte popoare nomade din trecut). Valahii, veritabilă populaţie carpato-dunăreană, nu au fost despărţiţi etno-cultural nici de cadrul natural (munţi priporoşi, rīuri şi fluvii) tocmai fiindcă şedeau pe acelaşi loc, legaţi de moşiile lor, īn casele lor, după gardurile şi porţile lor, cu mesele şi scaunele lor (toate ornamentate geometric, ca şi costumul lor), greu de transportat după hotarele lor, īnsemnate de moşi şi strămoşi cu stīlpi de lemn şi de piatră īncă īn timpurile primordiale. 

Şi iată că termenul megieş, care e considerat de istorici (C. Giurescu, Al. Gonţa) de bază pentru comunitatea romānească medievală, corespunde de minune acestui habitat carpato-dunărean. Megieşul este sedentar din cele mai vechi timpuri, el este proprietar testamentar al pămīntului pe care locuieşte īn baza vechii legi (nescrise) a strămoşilor. El, megieşul,  este mărturia cea mai sigură a sedentarismului valah, a căsniciei lui milenare (cum a fost  denumit sedentarismul romānesc, īn opoziţie cu "civilizaţia de care a nomadului", dar şi cu urbea Romei, de către Alecu Russo īn "Cugetări")

Termenul megieş, poate ar veni, cum credea B. P. Hasdeu din meja, rus., granitsa zemelynih uciastcov, pervonacialyno seredina, mejgorye, mejeni vodi, mejonnie dni, dar legătura lui cu agricultura (şi agricultorii) nu are vechime preistorică la slavi, īncă Daly demonstrīnd că e vorba, de fapt, de o descendenţă recentă a termenului din mejdu, rus,. īntre, mijlociu, lat., media care atestă o legătură mai veche a termenului rusesc (şi al celui romānesc mijlociu) cu substratul indo-european de după cucutenieni/tripolye, substrat care nu desemna populaţii agricole şi sedentare, legate pe "vecie" de moşiile lor (cum ar fi si termenul pomeşcic, rus., moşier, care pare a fi o sembioză dintre meja şi mesto, toate desemnīnd perioada agrară sedentară recentă, creştină a comunităţilor săteşti ruse)

Tocmai existenţa sigura, dovedită arheologic, a culturilor indo-europene postcucuteniene, nesedentare şi necasnice, arată că termenul romānesc megieş nu poate proveni nici din scr., medjs, nici din rus., meja, nici din magh., megye, ce nu denumesc pe membrii unor comunităţi agricole sedentare (megye, magh,. judeţ). Pentru a dovedi că nu avem dreptate oponenţii noştri trebuie să demonstreze că magyarii, să zicem, au avut īn vechimea lor nomadă, īnaintea īntīlnirii cu valahii sedentari, un puternic cult al pămīntului, cult pe care să-l fi primit pe "vecie" de la strămoşi, că ei, magyarii (nomazi pīnă la "cucerirea patriei" panonice, unde au dat peste "sclavi, bulgari et blachii ac pastores Romanorum", vezi Gesta Hungarum, IX)) au venerat şi o zeiţă a pămīntului, o Ge/Geie, o mamă primordială omologată din timpurile primordiale cu Glia. Mai trebuie să se demonstreze că şi termenul mejlis, care desemnează la popoarele turcice adunarea cea mai supremă a cosīngenilor, are legătură cu vechi rituri agrare. Or, numai termenul romānesc megieş face trimitere directă la acele timpuri primordiale, sedentare, casnice şi agrare, dar şi la latinitatea protolatină a vlahilor, ba chiar ne indică posibilitatea existenţei unor vechi limite temporale pentru substratul limbii vorbită de valahi mult īnaintea cuceririi Daciei (romane) de către Traian.

Megieşii, cum demonstrează C. Giurescu (vezi Studii de istorie socială, Bucureşti, 1943, p. 255-279) sīnt proprietarii devălmaşi ai satului romānesc cu drept străvechi de protimisis. La rīndul lui Al. Gonţa arată magistral, īn baza unui număr uriaş de documente, că megieşul este termenul cel mai important care denumeşte pe locuitorul liber, sedentar, păstor şi agricultor, al satului medieval romānesc şi că menţionarea lui masivă īn documentele cancelariilor principatelor romāneşti este cea mai fundamentală mărturie a existenţei vechiului drept valah, Jus Valachum (vezi Satul īn Moldova medievală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p.55-58). Tot Al. Gonţa observă că la goţi, cu care valahii au conveţuit destul de mult timp (după romani şi īnaintea slavilor), termenul midjis desemnează pe membrii comunităţii, grăbindu-se īn felul acesta să lege termenul romānesc megieş (adică pe membrul unei comunităţi sedentare agrare) şi de got., midjis, (membrul unei comunităţi gotice nomade - care or fi preluat denumirea, credem noi, tocmai de la megieşii sedentari valahi īn vecinătatea cărora au locuit mult timp) şi de gr., ??????, şi de lat,. medjus care definesc, de fapt, cum am arătat, mediul, mijlociul din substratul comun indoeuropean.

Termenul romānesc megieş este format din radicalul megie şi sufixul eş/ş. Megie , la rīndul lui, este o structură din două componente - Me şi Gie sau Me şi Gia. Or, la vechile popoare balcanice şi carpato-dunărene Ge (??), Geia, Gaia, Glia era "personificarea feminină a Pămīntului, una dintre divinităţile primordiale" (vezi Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Albatros, Bucureşti, 1995, p.211). Sintagma Me Gie transformă prefixul termenului megieş īn pronume, in al meu, me gie īnsemnīnd sintagma glia mea, pămīntul meu, care, cu certitudine, desemnează o lege  īncă şi mai veche a sedentarilor carpato-dunăreni legaţi sacral de glia lor - Geia mea, Zeiţa mea principală. Amintim aici că īntr-un studiu anterior (vezi Rolist eneas ner eneat, Basarabia, Chişinău, 1999) noi am demonstrat că textul de pe inelul de la Ezerovo poate fi citit europeneşte dacă aplicăm acelui text un algoritm indoeuropean protolatin şi protovalah, geto-daco-latin: "Rolist eneas ner eneat/ Il te a nesk o A/ Ra a dome Ant/ Il ez viit amike/ Ra Ze a ta" (care se traduce, cum bine se vede, astfel: Se-nvirte Unu, curge Nouă/ El te-a născut, o, A,/ Ra, zeu al casei Ant,/ El e venit, amice,/ Ra, zeul tau).

Astfel, īn opinia noastră, termenul megie citit ca me gie (comparăt cu "il te a nesk"- el te-a născut de pe inelul de la Ezerovo care justifică sufixul -escu din onomastica romānească, Iliescu īnsemnīnd născut de Ilie) demonstrează existenţa unui puternic substrat ptotolatin (graiul pelasgic al Vechii Europe) īn vorbirea populaţiilor sedentare, matriarhale balcanice şi carpato-dunărene īncă din neoliticul cel mai timpuriu (5)

Urmele viguroase ale acestei zeiţe primordiale sau păstrat īn tot arealul balcano-dunărean şi carpato-nistrean, la romāni ele devenind arhetipuri sedentare de bază  (6).

Sentimentul genetic, arhetipal, primoprdial, sedentar, casnic al apărării "gliei mele", lăsat moşilor şi strămoşilor de zeiţa primordială Ge, adică legea PĂMĪNTULUI MEU, omologată cu Jus Valachum, nu este cunoscut popoarelor nomade. Popoarele nomade nu-şi īnsemnau cu zel religios hotarele īn baza legilor strămoşeşti ale pămīntului. Bătrīnii nomazilor nu jurau la sfatul lor punīnd brazda (ce reprezenta pe zeiţa Geia) pe cap. Ei nu puteau să spună, adresīndu-se Dumnezeului lor, cum spuneau recent, cu brazda pe cap, "oamenii buni şi bătrīni", aleşi dintre megieşi: Doamne, Dumnezeule, să mă īngroape această brazdă strămoşească īn pămīnt dacă nu voi spune adevărul!(Al. Gonţa, op., cit.)

Or, tocmai popoarelor nomade le convenea să aibă īn preajmă sau īncorporate īn teritoriile controlate de ei, popoare sedentare, asemeni valahilor, care traiau dupa legea veche a megiei strămoşeşti, a gliei mele, a pamīntului meu şi care, apărīnd cu străşnicie glia lor, apărau şi zonele pe care le controlau politic nomazii. Dintre toţi aceştea mongolii, ultimii cuceritori efectivi ai spaţiului carpato-dunărean, au fost cercetaţi mai puţin cīnd s-a studiat problema organizării politice a poporului romān īn state medievale. S-a discutat enorm de mult despre influenţa cultural-lingvistică a slavilor (de la slavii migratori, care au demolat īn spaţiul carpato-dunărean  postcarpic pīnă şi roata olarului, valahii agricultori ar fi īmprumutat, se spune, termenul pentru plug), şi mult mai puţin despre cea a pecenegilor, magyarilor, cumanilor şi  mongolilor care au urmat după slavi. Mai ales influenţa mongolilor a fost subestimată atunci cīnd s-au cercetat rădăcinile statalităţii romāneşi (7) deşi, īn opinia noastră, tocmai genialele strategii mongole de a anihila popoarele nomade (sau de a le impune traiul sedentar - vezi istoria popoarelor nord-caucaziene şi a cnezatelor ruseşti) şi de a-si sprijini dominaţia pe conveţuirea cu cele sedentare a stat la baza puterniciei (dar şi dispariţiei) lor.

Or, īntre 1241 şi 1350, un timp foarte scurt pentru istorie, s-a consolidat, cu īncuviinţarea strategilor mongoli, īn dauna regatului magyar şi a imperiului bizantin, puterea comunităţilor valahe de megieşi. Forţa care a susţinut aceasta consolidare, aidoma turcilor de mai tīrziu, a fost, desigur, puterea politică a mongolilor (asta se vede şi felul cum ea s-a exercitat la Orheiul Vechi, unde, după retragerea mongolă, a rămas una din cele mai puternice organizaţii protostatale moldoveneşti). Retragerea mongolilor a īnsemnat obţinerea independenţei politice de către puterea locală, valahă, formată īn bazele unei autonomii largi (economice şi, probabil, religioase, dat fiind că şi īn epoca principatelor mitropoliţii conduceau adunările sfatului domnesc şi aveau la ele ultimul cuvīnt) de către sfatul megieşilor, susţinut, probabil, chiar de mongoli pentru a avea stabilitate īn interior şi siguranţă militară/alimentară pentru acţiunile vigeliose exterioare (8).

Unirea sfaturilor de megieşi īn ţări, voivodate şi cnezate, apoi īn principate romāneşti, īn baza vechii legi a pămīntului - Me Gie/Glia mea , a fost impusă valahilor imediat după retragerea mongolilor de noua configuraţie politică, etnică, economică, industrială, religioasă, demografică a Europei. Pe la 1320-1360 acestă unire a fost, īn opinia noastră, o strategie formidabilă de siguranţă etno-culturală a romānilor īn condiţiile cīnd

a) protecţia "naturală" nomadă dispărea, iar polul sudic, bizantin/bulgar şi sedentar, al hotarelor valahe, era ameninţat de turcii nomazi;

b) magyarii se constituiau in Panonia tot ca un popor sedentar (desigur prin asimilarea vechilor popoare sedenatre de acolo, inclusiv a urmaşilor dacilor liberi);

c) slavii, la apus, nord şi la răsărit, erau obligaţi de aceleaşi noi reguli ale Europei, să-şi cucerească o patrie, să-şi īnsemne şi ei hotare spaţiale etnice īn virtutea noilor hotare europene, hotare peste care nu se mai putea sări cu vigelia calului de stepă, nici trece cu tacticile nomade ale īnrolării mercenare īn armatele principilor europeni;

d) revoluţia industrială de origine italică (radiată mai ales de la Genova, Florenţa, Veneţia) impunea lumii īntregi un nou model de conveţiure politică, etnică, religioasă şi socială.

Gardurile moşiilor (īn vechimea matriarhală, probabil, numite megii, moşii patriarhali reprezentīnd mai repede urma asimilării indoeuropenilor postcucutenieni de către culturile matriarhale), clar desemnate cu drumuri stabile şi porţi impunătoare,  plugurile agricultorilor, inventarul agricol de fier şi cel casnic, īn special masa şi scaunele, casa cu fundament şi focul din vatra construită temeinic, sīnt de origine sedentara foarte veche, īn special cucuteniană, şi pot fi urmărite arheologic pīnă la limitele culturii neolitice timpurii Starcevo-Criş (ca şi ornamentele geometrice ale romānilor). Dispariţia calului la popoarele neolitice carpato-dunărene şi balcanice, ca cel mai vrednic animal de străbatere a distanţelor mari īn timpurile vechi şi zeificarea Bourului, a unui veritabil animal agricol şi casnic, este cel mai indubitabil semn că acele comunităţi neolitice erau sedentare şi trăiau după legea sedentară a "gliei mele", īnsemnată şi cu stīlpi (beţe, BETH-uri), şi cu pietre īncrustate, şi cu garduri (ca la mărginenii actuali de pe valea Grădiştii, a Sibişelului sau Cucuişului), dar şi cu troiene gigantice de pămīnt (ca īn Muntenia şi Basarabia de Sud).

Nu exista nici o raţiune la popoarele nomade să-şi īnsemne hotarele cu troiene care, oricum, puteau fi uşor penetrate de ariergărzile mobile ale popoarelor de care. Nu exista nici o raţiune la aceleaşi popoare, să-şi īnsemne hotarele cu brazde (vezi "brazda lui Novac") trase de pluguri cu 9 boi. Nu exista nici o raţiune, tot la ele, să-şi sape fīntīni adīnci pe care să le feţuiască cu piatră, un element constructiv decisiv al sedentarismului şi "veşniciei", cum nu exista la ei nici o raţiune ca să-şi construiască case pentru o şedere "veşnică" pe acelaşi loc (9).

Astfel, tocmai faptul că au trăit "cuminţi", fără a ameninţa hotarele altora, īn baza vechii legi valahe (şi geto-dacice) a pămīntului - Jus Valachum,  le-a dat posibilitate romānilor să se menţină pīnă azi pe vechile lor moşii, transmise pentru folosinţă veşnică de moşii şi strămoşii lor. Şi atīta timp cīt popoarele sed entare şed pe scaune (ca şi majoritatea zeiţelor cucuteniene sau hamangiene) la masă, īn jurul mesei, cīt sentimentul casei părinteşti şi al focului din vatră nu dispare, atīta timp piramida pragmatică a lumii moderne (cu cīt mai mult aur am, cu atīt mă ridic mai sus pe treptele comunităţii), īn fond de sorginte nomadă, nu se va prăbuşi (şi anihila).

Desigur, cum a demonstrat genial şi J. Joyce īn "Ulise", oraşul (şi mondializarea) reprezintă noua patrie a nomazilor, loc excelent pentru un necontenit nomadism (prin schimbarea necontenită a locuinţei şi locului de muncă, impuse şi de economia de piaţă). Desigur, tejgheaua barului (venerată de cowboy şi ginduită de camelboy), pusă de americani (partea cea mai nomadă a europenilor) chiar şi īn casă, īn locul mesei şi a bucătăriei (vetrei strămoşeşti), este locul unde azi se regrupează noile energii umane ale lumii. Desigur, automobilul, dar şi avionul de pe portavion sau tancul transportat īn zonele "fierbinţi" cu superavioanele, reprezinta arhetipal vechiul cal al popoarelor nomade. Acest vechi arhetip este folosit "nomadic" şi de reprezentanţii cei mai violenţi ai comunităţilor de camelboy, atunci cīnd coicnesc uriaşele avioane civile cu WTC sau cīnd răspīndesc bacilii de antrax cu ajutorul serviciilor postale de stat. Or, tocmai nomadismul bipolar al omului reprezintă acel "basic instinct" care provoacă şi "ciocnirea civilizaţiilor", dar şi progresul tehnologic. Unicul mijloc de potolire a excesului de violenţă al părţii nomadice din fiecare om este activarea părţii lui sedentare.  Paradoxal, dar tocmai īn extindere mondială a nomadismului stă şi viitorul unical şi sedentar al pămīntenilor care, prin Globalizare (şederea masivă acasă īn faţa televizorului şi a calculatorului) revin la vechea lege a pămīntului, lege care le cere cu străşnicie să-şi īndeplinească rostul hărăzit la hotarul dintre musterian şi aurignacian: să apere pămīntul, Glia, adică pe mama lor străbună, pe Ge/Geia/Gaia ca loc de īncolţire şi fiinţare a Spiritului Universal.  Īn această fundamentală rostuire a fiinţării, cum bine se vede, avem cu adevărat destule lucruri de "prăvit" la megieşii carpato-dunăreni...

Note:

(1) (arheologul ucrainean Cernīş, cel care a cercetat complexele de locuire stabilă musteriană de la Molodova, pe Nistru, mai sus de Hotin, arată īntr-un articol din 1960 ca cel care a cercetat primul asemenea complexe la Ripiceni/La Izvor pe Prut ce par a fi şi cele mai vechi din lume, este arheologul romān Nicolae Moroşan, ucenicul abatelui Breule, vezi N. Morosan,  Le Mousterien dans le Nord de la Moldavie, L'Antropologie, t. XLI, 1931, Paris, p. 234-235)

(2) (complexul sedentar/arhetipal poartă-masă&scaune-coloană a fost realizat genial de Brāncuşi la Tārgu-Jiu, īn anii 30 ai sec. XX; el s-a dovedit a fi şi o părevestire uluitoare a viitoarelor desoperiri arheologice de pe teritoriul Vechii Europe din anii 50-60, posibile după descoperirea metodei C14 şi care au demonstrat existenţa porţii - vezi altarele de la Căscioarele sau Vădastra, a mesei şi scaunelor de la Hamangia sau Cucuteni, a coloanei īn prima perioadă a neoliticului ceramic). 

(3) (arheologii au descoperit o cantitate impunătoare de mesuţe şi scăunele de lut ars īn staţiunile neolitice ale Vechii Europe; posibil, deci, că īn străvechime - mai ales la cucutenieni, termenii masă şi scaun au şi format substantivul masa prin joncţiunea dintre morfema ma, substrat i.e., mama - care hrăneşte copilul la sānul ei - vezi madona de la Rast, de pe Dunăre - şi sa, vechi termen i.e., care poate să fi īnsemnat la īnceput şi a suge - de la sān, şi sad, a şedea, dar şi să fi dat denumirea pentru īnţelepţi, de fapt, cum am arătat īn altă parte - căutători īn stele, şezătorii ce şedeau pe scăunele mici, ca şi gīnditorii neolitici de la Hamangia, Truşeşti sau Ruseşti, de unde, probabil, vine şi verbul a īnscăuna, care denumeşte acţiunea de obţinere a calităţii de Domn al unei ţări romāneşti).

(4) (Termenii pentru masă/prīnz la ruşi şi la maghyari aproape coincid - deşi limbile rusă şi maghyară sīnt foarte diferite una de alta - magh., ebed, rus., obed - vezi şi eda, rus., masă/mīncare. Aceşti termeni, cum se vede, s-au format din vechiul radical i.e. sad/sed - a şedea, rus., sidety. Tot la ruşi stol, masă, obiect, dar şi masă/mīncare, substantiv, nu are apropiere fonemică cu verbul obedaty, a lua masa, a prīnzi, iar a mīnca, rus., cuşati se leagă mai repede de cuş, rus., pradă, cīştig. Termenii aceştea reprezintă şi vechea viaţă migratoare a slavilor din sec. V-X, şi trecerea la viaţa sedentară - stol īn limba rusă formează şi termenul stul, pentru scaun, şi descinde mai repede din verbul stoiaty, rus., a sta , de unde şi substantivul stoyanca pentru denumirea locului provizoriu de staţionare a comunităţilor slave de care. Paradoxal, dar anume la ruşi transformarea unui loc de staţionare provizorie - stoyanca   - īn capitală (a unui cnezat sau a īntregii Rusii), s-a realizat, la prima vedere, prin uzul neobişnuit al termenului sedentar masă: capitală (cap de tell la popoarele latine şi germanice) īn limba rusă derivă, parcă, din termenul pentru masă - stolitza, de unde şi prestol pentru tron. Or, la vechii slavi stolitza īnsemna scaun , iar stoyani grad, capitală. Cum slavii s-au īntīlnit cu oraşul abea īn Balcani, e de presupus că şi termenul pentru capitală ei l-au preluat de la populaţiile locale cu care au contactat īnainte de a-şi cuceria noile patrii. Şi unica populaţe care păstra amintirea "scaunelor" zeiţelor neolitice, care avea "scaun la cap", care-şi "īnscăuna" cnejii, domnitorii şi mitropoliţii (īn capitale mobile - ca Baia, Siret, Suceava, Iasi -, dar pe moşia lor, aceiaşi din străvechime) erau vlahii. Maghyarii, dimpotrivă, şi-au format termenul pentru capitală, magh., fovaros, utilizīnd algoritmul european/italic capitală, vezi magh., fo, cap şi varos, oras. Interesant e că şi la alte importante (demografic, īn primul rīnd) popoare europene, coborītoare (onorabil) din popoarele migratoare, termenii pentru masă şi pentru acţiunea de a mīnca/a mesi tot nu coincid: table, eng., masa ca obiect, lunch, dinner, breakfast, eat, acţiunea de a mīnca; table, fr,.masă şi manger, a mīnca, dar şi tablée, comeseni; ???????, masă la greci, dar termenul nu nu are şi semnificaţia masă > a mesi)

(5) (unit, cum arată cercetarea arheologică din a doua jumătate a sec. XX a staţiunilor culturii sedentare Starcevo-Criş, de la Nistru şi pīnă īn Serbia de liantul excepţional - sute de mii de statuiete - care era cultul Marii Zeiţe a Gliei, zeiţă primordială a pămīntului, īntovărăşită tot timpul de mese şi scaune ritualice).

(6) (sfintele Miercuri, Vineri sau Duminică, de pildă, nu se mişcă din locul lor casnic de vieţiure, dotat cu mese/scaune, iar eroii şi eroinele ajung la ele īn baza curăţeniei morale, a practicării milei, tăcerii şi umilinţei, calităţi care, mai apoi, se transformă īn uriaşă putere fizică ce anihilează Răul migrator - zmeii cei răi fură Ilenele Cosīnzene din curţile lor cele sedentare, iar mamele zmeilor, īn opoziţie cu sfintele despre care am vorbit, se mişcă cu viteze colosale, distrugīnd glia, formată din sate, munţi, păduri, fluvii).

(7) (cercetările au fost umbrite īn sec. XIV-XVI de comuniunea ortodoxă cu bulgarii şi sīrbii - care a şi influenţat masiv onomastica romāneascā prin ritualul botezului, iar mai apoi de prezenţa geopolitică rusească la gurile Dunării īn epoca apariţiei īn Europa a cercetării istorice ca instrument de manipulare geopolitică şi ca resursă de siguranţă naţională - vezi, īn acest sens, apariţia unor studii istorice şi poeme zalmoxiene la scandinavi sau, mai recent, īncercarea Ecaterinei, de la 1772, susţinută de īmpăratul austriac, de a restabili vechea Dacie " īn hotarele Munteniei, Moldovei şi Basarabiei", citat după Nic. Densusianu, Revoluţiunea lui Horia, Bucureşti, 1884),

(8) (valahii, cum se ştie, controlau, ca şi geto-dacii, de altfel, şi vechile băi de aur, argint, fier şi aramă, şi vechile saline, şi uriaşe rezerve de lemn/cărbune şi de apă, şi resurse alimentare agricole, şi Dunărea, care era din timpurile primordiale magistrala principală de comunicaţie a Europei, şi drumurile comerciale ce legau Marea Neagră de centrul şi nordul Europei).

(9) (fie numai din lut şi nuiele, la cīmpie, sau din lemn şi piatră, la munte şi īn zona de dealuri, ca la Butuceni, chiar īn inima capitalei mongole de la Orheiul Vechi - vezi perioada orasului oriental mongol Sehr al-Jedid, sec.XIV, reflectată īn studiul dlui Gh. Postică, Romānii din Codrii Moldovei īn evul mediu timpuriu, Chişinău, 1994).

Andrei Vartic

Educatie si educatorul

Cred ca  a educa īnseamna a deschide o poarta spre libertate. Educatorul īti ofera bagajul necesar, dar calea si-o alege fiecare singur. Telul si drumul ni-l asumam fiecare. Nu cred ca cineva se poate substitui devenirii noastre. Fiecare devenim prin noi īnsine. A educa īnseamna a īntinde o mīna de ajutor, o colaborare daca vreti. De asemenea nu cred ca vocatia de educator apare īnaintea cunoasterii de sine. Cel putin asa ar trebui.

Nu cred ca avem aptitudinea de-a educa ci aptitudinea de-a comunica. Educatia si-o īnsuseste fiecare trecīnd comunicarea prin filtrul  suflet/ratiune.

Cu privire la capacitatea (maturitatea) celui educat de-a primi  educatia, cred ca aici intervine abilitatea educatorului de-a gasi punti comune. De aceea aminteam īnainte necesitatea educatorului de a se cunoaste mai īntīi pe sine. Astfel educatorul se va putea situa la nivelul cerut, deoarece el a "trait" acel nivel, īl cunoaste.  As mai face distinctie intre a educa si a informa. Sa luam cazul unui dascal. Sigur ca pentru a putea transmite eficient si cu un cost minim informatia, acesta trebuie sa o domine; trebuie sa asigure ambianta optima de transmitere a informatiei, ambianta atīt materiala cīt si mentala, emotionala. Dar rezultatul educatiei date de acest dascal e, ca sa ma exprim metaforic, imaginea lui care o vom regasi īn noi, peste ani. (Daca o vom regasi…)

Daca privim societatea ca si context al existentei noastre (cel mai probabil context) ne dam seama ca pot apare “educatori conjuncturali”. Ei pot doar "educa" profitīnd de conjuctura. Si aici chiar avem de-a face cu o tentativa de deviere. Dar cred ca nici unul dintre noi nu putem justifica devierea dīnd vina pe context.

O alta intelegere fundamentala despre educatie a fost cea in care "continuturile" nu sunt decat mijloace/pretexte si in care ele nu pot constitui scopuri in sine. Un profesor de-al meu spunea ca "Nu ii invatam pe copii chimie ca sa-i facem chimisti, matematica pentru a-i scoate matematicieni ...., ci scopul este ca ei sa descopere modelele de gandire si aptitudinile specifice acestor discipline!"

Daca am vreo "dorinta" in ceea ce priveste eucatia ca si cunoastere, este ca cei care se ocupa de ea cu consecventa sa mearga pana la capat, acolo unde vor incepe sa-l descopere pe Cunoscator. "Cine este cel care cunoaste?" cred ca este cea mai importanta cunoastere, iar toate celelalte experiente sunt tot atatea invitatii de a afla "Cine experimenteaza?".

Fara ca cel putin sa ne "apropiem" de "Cunoscator", ajungem in situatia "orbului care conduce alt/alti orb/i....". Ce ne facem in conditiile actuale cand o mare parte dintre profesorii si invatatorii nostrii si ai copiilor nostri nu au auzit/nu cred in asa ceva ?

Cred ca solutia inteleapta ar fi sa oferim posibilitatea de a aborda lucrurile si din alte puncte de vedere. A ne plasa in perspectivele relevante pentru o anumita realitate, cred ca este intelepciunea ce ne sta la indemana. Tot intelept este sa prezentam ori sa spunem ce avem de spus fara a incerca sa-l schimbam pe celalat. Schimbarea este alegerea lui. Altfel, ii rapim sansa de a se bucura si a invata din propriile victorii.

Am sa inchei cu o mica opinie personala..

             Trebuie sa fi dispus sa sadesti samanta si apoi sa o ingrijesti sa creasca. Ce s-ar intampla daca i-ai spune Pamantului : “Da-mi nishte roade! Da-mi niste ierburi!” ? Pamantul ti-ar raspunde, probabil asa: “ iarta-ma, omule, dar cred ca esti cam nelamurit. Probabil esti nou prin partile astea. Nu asa merge treaba.” Apoi ti-ar explica sa sadesti samanta. Sa ai grija de ea. S-o uzi si sa afanezi pamantul. Sa-l fertilizezi. S-o ocroteshti si s-o cultivi. Daca faci bine aceste operatii iti vei primi iarba, rodul candva, mai tarziu. Poti cere de la pamant ce vrei tu, dar nu potzi schimba nimic. Trebuie sa-i daruiesti mereu ca sa dea roade  -  iar in viatza, lucrurile stau exact la fel.

Gedai Get

Simbolistica vestmintului popular

De ce costumul popular romanesc, indiferent de variantele regionale, are o demnitate sacerdotala, o noblete a rinduirii omului, prin stilul si semnificatia podoabelor, intr-o anume ierarhie cosmica in care gestul, miscarea, grupurile umane oficiaza ? Vazuta asa, o iie ni se pare un manuscris cu hieroglife ciudate, un briu, prin motivele lui, un insemn ritual al carui rost vestimentar este derivat, o podoaba de cap, prin ierarhia de viata a purtatoarelor, ni se pare altceva decit un obiect de cochetarie feminina. Rigoarea stilistica
este prea severa ca sa nu preceada esteticul, decorativul, utilul. Ea ne obliga la o meditatie dintr-un alt unghi, considerind viziunea. Arta populara ne reintroduce cromatic intr-un univers de alb, culoare fundamentala a artei romanesti, mai ales in costum. Un popor in alb. Un neam care se decupeaza pe fundalul muntilor si al codrilor sai prin albul abstract al vesmintului care capata, dintr-o data, semnificatia nu a unei confundari, ci a unei detasari de natura, a unei investiri superioare in cadrul ei.

Teoria confundarii omului cu natura - o naivitate a romantismului herderian aplicat la noi, - e infirmata semnificativ prin costum. Conceptia, mai ales conceptia acestuia impune. Prin linie, prin culori, prin motive si elemente de compunere, prin simbolistica partilor si a intregului, prin functia sa rituala sau ceremoniala, costumul arhaic romanesc desfide calchierea, apropierea simplista de natura, transmutindu-ne intr-un alt plan al gindirii colective, in care functionalul  domestic, decorativul, esteticul nu au deocamdata ce cauta. Si pe acest plan, ca pe atitea altele, nu este vorba de o confundare de genul : natura in opera lui  Sadoveanu, motivul  "foaie verde" in lirica populara, opinca la romani etc., ci de cu totul altceva, de un alt gen de apropiere, care poarta numele de integrare.

Este o categorie posterioara romantismului etnografic si folcloric, cucerita ulterior, prin eforturile filozofiei culturii, si aplicata cu mari foloase etnografiei, disciplina care inceteaza de a mai fi de multa vreme  un  inventar de fapte,  tinzind  la prestigiul de stiinta a sintezelor. Omul culturilor arhaice este un om al teoriei, ca si omul modern. El nu concepe natura descriptiv, geografic, ci ca raport filozofic intre sine si  cosmos, un raport in care neutralitatea este exclusa, un raport ce se exprima prin mit, metafora, simbol, mijloace cu nimic inferioare sistemelor filozofice, discursive de mai tirziu. Omul acestor culturi integreaza deci, el traieste sub primatul teoriei. (...)
Alegerea culorii in culturile arhaice are intotdeauna o semnificatie rituala. Culoarea  aspunde unui concept, ei i se atribuie o anumita valoare in ordinea reprezentarii cosmicului; insusirea sau respingerea acesteia desparte etnic  comunitatile, asa cum distributia sau dreptul unor anume podoabe separa sau aseaza ierarhic indivizii in familie sau clan. Indiferent de motivele care despart zonele etnografice si care sint, ni se pare, rudimente ale despartirilor tribale, la noi albul este unificator, semn al unei particularitati etnice cu platforma de larga spiritualitate. Optiunea noastra arhaica pentru alb sa fi raspuns oare henoteismului geto-dacic, conferind grupului purtator o anume nobleta sacerdotala intre celelalte noroade vechi ? Sa fi semnificat culoarea alba un anume incontingent al grupului purtator cu "imediatul", cu teluricul, cu accidentalul reprezentat prin celelalte culori. ?
Ipoteza se intregeste, oricum poate largi cimpul discutiei, prin geometrismul motivelor de pe vesminte, in care simbolurile cosmice sint deosebit de frecvente, mai frecvente decit motivele ivite din "imediat" , din contingent, din terestru,  intervenite, desigur, mai tirziu, intr-o vreme cind codurile initiatice se pierd, si cind isi face loc un  anume naturism sau naturalism de arta  degradata. Factorul estetic il incurca si de data aceasta pe etnograf, dar trebuie sa precizam ca atit fauritorii de "arta populara", cit si etnografii au cazut sub eroarea preferintelor "estetice" - "asa fac fiindca e frumos !" - abia de curind, in aceasta vreme cind satul "fabricć" folclor, iar etnografii il catalogheaza. Pentru a intelege, trebuie sa izolam, macar metodologic, sa imaginam fenomenul in conditiile lui pure.

Factor al permanentei, costumul nu este si nu poate fi – intelesul arhaic - o categorie oarecare, el nu se leapada, nu se tradeaza, nu se preface, el e un mijioc desigur sacral de omologare a insului cu grupul, cu familia sau clanul, iar prin  grup cu ritmurile mari ale firii, cu cosmosul. Abandonarea lui implica deci pierderea personalitatii, degradarea civica sau cosmica, anularea insului ca ins sau a neamului ca neam.
         Sa meditam asupra notiunii de port, la "drama" relativ recenta a schimbarii portului si vom vedea ca, in arhaitate, portul este elementul esential al etnicului. Cum altfel s-ar putea explica faptul ca elementul vestimentar, care deosebeste o comunitate de alta, e mai durabil decit unele elemente ale credintei, ale limbii chiar ? Formatinile militare dace, transformate in ale romane, poarta cu ele in Italia, in Britania, sau in Mesopotamia, pretutindeni unde sint trimise sa lupte, nu numai drapelul dragon, sau cutitul incovoiat, dar si aceleasi costume. Costumul sau portul transcede generatia, el da verticalitate, in vreme, neamului. Costumul guverneaza, altminteri, si viata interna a grupului, a familiei, iar apoi a insului care primeste succesiv investirea unor privilegii prin elemente vestimentare simbolice. Cit de semnificativa ar fi examinarea functiunilor rituale ale
costumului in Oas, sa spunem, o zona inca exact demarcata tribal, unde simbolistica vesmintului se mentine, fie si mumefiat, prin unele elemente! (Vezi ritualul conferirii straitei si al cutitului la copii si apoi la puberi, apoi ritualul podoabelor de logodna si nunta, cu un element dintre cele mai vechi, impletirea parului etc.) Asemenea elemente, cu tot aparatul lor ritual, legal de ceremonialul nasterii, nuntii, mortii, s-au pastrat si se pastreaza inca in unele zone etnografice - Vrancea, tinutul Padurenilor, Apuseni - ele sint vestigii care pot oferi cercetatorului amator de sinteze un drum oricit de spinos de intelegere a simbolisticii vesmintului popular. Inventarul e necesar, de asemenea si considerarea estetica. Dar sub acestea sta o "teorie", cifrul unei viziuni originale asupra lumii. Ca aceasta teorie - cum spunea Mircea Eliade - nu e fundata pe Euclid, nici pe Copernic, este alta poveste. Important este ca in cifrul ei se gaseste o parte din fiinta si filozofia unui  popor.

Burebista