Cuprins


1.Un nou inceput
2.O descoperie senzaţională: plăcuţele cu scris dacic
3.Permanenţe spirituale la români
4.Arutela sau Terra Aruteliensis
5.Dunărea, punte între daci şi celţi (Cultul Apelor)
6.Lumina de Iarnă
7.Eroul mitic – arhetip al Sinelui
8.Civilizaţia daco-getică în contextul conştiinţei istorice europene
9.Căluşul în Cezieni
10.Caduceul si nuiaua de alun - mitologie şi folclor comparat -
11.Rolul apotropaic al elementului decorativ central de pe pieptarul bărbătesc de tip ardelenesc
12.Mesager către Zeul Nostru !
13.Zburătorul – mit sau realitate
 

UN NOU ÎNCEPUT


    Se spune că timpul a fost inventat de oameni. Trăim înconjuraţi de vălul temporalităţii şi acest văl îşiră clipele, eternităţile prin conştiinţa noastră. Ceea ce percepem din acest zbor efemer şi în acelaşi timp veşnic este întotdeauna clipa prezentă. Ca un fulger despicând negura inconştientului, clipa ne luminează înţelegerea şi realizăm că suntem acum. "Am fost" şi "vom fi" le gândim tot din perspectiva acestui "acum".

Amintindu-ne de cele trecute, pornim acum în căutarea acelui "am fost". E o cale de mai bine de doi ani şi jumătate, timp în care astrele s-au perindat în fel şi chip pe deasupra crestetelor noastre.

La început am fost un grup de oameni uniţi de liantul unor pasiuni comune. Am devenit pe zi ce trece din ce în ce mai mulţi, ca un ghemotoc de nea rostogolindu-se pe făgasul Moşului Timp. Peste  300 de oameni pe o listă de discuţii, animaţi de dorinţa vie de a şti cine am fost, de ce suntem şi cum am ajuns să fim ceea ce suntem. În mintea multora dintre noi au început să se nască idei, să iasă la suprafaţă năzuinţe şi proiecte ce stăteau stinghere în colţurile umbrite ale sinelui şi nu găseau motivaţia pentru a izbucni în acte creatoare. Aceasta a unit acel grup, pe atunci încă virtual, a creat în sufletul fiecăruria motivaţia de a face ceva, a dat aripi dorinţelor oprimate de lipsa cunoaşterii.

După aproape doi ani, a început să fie simţită nevoia unei concretizări legale privind acest grup. Era nevoie de o trecere în legalitate pentru a da viaţă cu adevărat proiectelor şi ideilor ce izvorau din interiorul său.

În prima fază, s-au continuat proiectele începute în perioada "virtuală" cand grupul nu avea baze legale. Astfel, un proiect foarte important a fost sistematizarea tuturor informaţiilor şi structurarea lor pe criterii tematice. Site-ul www.dacii.ro nu este altceva decât o imensă bază de date cu conţinutul în cea mai mare parte istoric, mitologic şi lingvistic. Putem afirma cu certitudine că acest site este "acum" cel mai bogat din punct de vedere tematic, privind  istoria veche românească.

După ce informaţiile au fost stocate şi structurate pentru a putea fi accesibile unui număr cât mai mare de vizitatori s-a trecut treptat, de la promovarea acestor informaţii în mediul virtual la etalarea lor în planul social. Astfel au fost utilizate numeroase mijloace de informare (flyere, afişe, broşuri), s-au creat reclame pentru diverse reviste. A fost începută o campanie cât mai pregnantă de inserare a grupului în societate, prin ieşirea din mediul virtual în cel real.

Cu toate acestea, ieşirea din lumea virtuală nu s-a făcut în totalitate. În continuare, internetul joacă rolul de agent de legatură, de mediu propice întâlnirilor şi discuţiilor între membrii sau viitorii membri ai grupului.

Pasiunile comune unesc mulţi oameni, îi fac să conlucreze şi să lupte pentru un ideal. Pasiunea este focul interior ce mistuie orice impediment interpus între tine şi obiectul ei.

În fiecare an, pelerini ai pasiunii pentru cele vechi, pentru  ce e al nostru, au călătorit spre zona Gradistei. În fiecare an grupul a organizat excursii la cetăţile dacice din zona Oraştie şi în fiecare an aceste excursii au reunit oameni interesaţi de a se cunoaşte mai bine, de a-şi împărtăşi din proiecte şi idei, de a fi împreună cu ceilalţi sub lumina stelelor ascultând cum vântul poartă ecoul paşilor celor de mult duşi dar care, de fapt nu au plecat niciodată. Au rămas tot timpul aici, în sufletul nostru, ţinând opaiţul aprins înaintea noastră şi chemându-ne să îi descoperim.

Membrii grupului "Dacia Nemuritoare" au fost prezenţi la fiecare congres internaţional de dacologie, iar de anul acesta, odată cu obţinerea unui statut juridic se observă şi o implicare directă în acesta manifestare, prin materiale prezentate de către membrii nou-născutei Asociaţii la tribuna celui de-al V-lea congres.

Am început să facem câte ceva, mai avem multe de făcut.

Multe proiecte işi aşteapta rândul pentru a fi definitivate. Sunt proiecte împărţite pe mai multe secţiuni. Există proiecte legate de promovarea mitologiei româneşti, există proiecte legate de istoria veche şi există proiecte cu impact direct în cotidian. Îngrădirea Sfinxului de pe platoul Bucegi, realizarea unor jocuri cu tematică mitologică, realizarea unor cercetări etnografice, promovarea şi susţinerea cercetărilor istorice şi lingvstice referitoare la daci, organizarea şi participarea la manifestări culturale (simpozioane, colocvii, conferinţe, cenacluri, seminarii) interne şi internaţionale, organizarea de activităţi socio-culturale, sportive, de cunoaştere a naturii, turistice, organizare şi desfăşurarea de activităţi civice (şcoli de vară, tabere pentru tineret, acţiuni de ecologizare, campanii de informare, expoziţii, spectacole), desfăşurarea de activităţi publicistice şi editoriale, crearea unei baze de date computerizate, atragerea şi utilizarea, în condiţiile legii, de surse de finanţare şi resurse sub formă de subvenţii, subscripţii, donaţii, contribuţii, cotizaţii, sponsorizări, desfăşurarea de acţiuni menite să protejeze mediul înconjurător şi animalele sălbatice, dezvoltarea şi valorificarea calităţilor fizice, morale şi intelectuale ale membrilor săi, acordarea de premii şi distincţii, efectuarea de studii pentru identificarea şi mobilizarea resurselor educaţionale la nivel local şi naţional, nu sunt decât o parte dintre aceste gânduri şi idei ce aşteaptă să îşi ocupe conturul, spaţiul pentru a putea fi preluate şi de alţi oameni.

Din aproape în aproape am ajuns şi la revista "Dacia Nemuritoare". Aceasta îşi are meritul de a fi fost prima revistă virtuală dedicată istoriei vechi, mitologiei româneşti şi studiilor de etnografie şi folclor.

Revista cuprinde articole trimise de membii grupului, articole ce se vor a fi contribuţii personale sau lucrări sintetizate pe baza unor bibliografii.

Scopul acestei reviste este de a aduna între coperţile ei cât mai multe studii de specialitate. Faptul că acum suntem o organizaţie legală dă aripi acestei reviste ce ne-o dorim să fie o revistă de referinţă în arealul istoriei vechi, mitologiei, etnografiei şi lingvisticii.

Multe mai sunt de spus încă. Dar ca întotdeauna noi preferăm să nu spunem ci să facem. Să economisim timpul pierdut pe vorbe şi să îl transformăm în fapte.

În speranţa că veţi găsi în paginile acestei reviste informaţii care să vă satisfacă setea cunoaşterii şi să dea răspuns căutărilor dumneavoastră intelectuale, vă dorim să aveţi parte de o lectură plăcuta şi tradiţionalul "pace în suflet"!

 

                                                                                                Redactor-Şef

                                                                                                   Cosmin Radu Duduc

 

O descoperie senzaţională: plăcuţele cu scris dacic

 

Sunt oameni deosebiţi pe lângă care trecem zi de zi, fără să ajungem să ne dăm seama de valoarea acestora. Şi totuşi, uneori viaţa ne oferă şansa de a-i descoperi. O întâmplare fericită a facut să mă aflu in acelaşi loc şi in acelaşi timp cu Aurora Peţan, o cercetatoare care la numai 30 de ani este înzestrată nu numai cu o mare pasiune pentru istoria veche si pentru lingvistica, dar şi cu un curaj deosebit de a aduce in faţa opiniei publice un subiect considerat tabu: scrierea dacilor. Proiectul său ar putea duce la rescrierea istoriei antice a spatiului central si est-european, precum şi o revoluţie în lingvistica indo-europeană, romanică, balcanică şi în alte domenii. Am vrut sa aflu mai multe despre acele enigmatice placuţe de plumb despre care ştiam că ba au apărut, ba au dispărut din subsolul Institutului de Arheologie din Bucureşti.                                            (Un interviu de Luiza Jugănaru)

 


 

Rep: Doamnă Aurora Peţan, comunicarea dumneavoastră de la Academia Română din data de 3 iunie şi-a dorit să atragă atenţia asupra existenţei unei posibile surse de cunoaştere a limbii dacilor. De când aveţi cunoştinţă de existenţa acestor plăcuţe?

A.P. : Am aflat de existenţa acestor inscripţii în octombrie 2003, când a apărut cartea domnului Dan Romalo „Cronică apocrifă pe plăci de plumb?”. Am contactat Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” şi mi s-a permis să fotografiez şi să studiez cele 35 de inscripţii care mai există azi în colecţiile insitutului. Înaintea mea, mulţi alţi cercetători au ştiut de existenţa acestor plăcuţe. Există mărturii că, la începutul secolului, existau câteva sute de astfel de piese în subsolul institutului. Însă nimeni, cu excepţia dlui Romalo, nu le-a acordat atenţie.

Rep.: Ce credit acordaţi posibilităţii ca aceste plăcuţe să reprezinte o dovadă clară a faptului că dacii aveau un sistem de scriere bine structurat?

A.P.: Plăcile sunt scrise, aparent, în mai multe alfabete, unele indescifrabile. Cele mai multe par a fi scrise în alfabet grecesc, cu câteva semne în plus, semne care se regăsesc mult mai tîrziu în alfabetul chirilic (care ştim că a fost creat în secolul 9 d. Hr.). La o privire mai atentă se observă că alfabetele mai recente (numite de dl. Romalo „preclasic” şi „clasic”) derivă din alfabetele arhaice. Deci există o evoluţie destul de clară a alfabetului folosit de daci. Straniu este că această evoluţie este independentă de evoluţia alfabetului grec folosit în Grecia. Pare incredibil, dar singura explicaţie pe care o văd este aceea că acest alfabet „grecesc” este de fapt dacic şi îşi are rădăcinile în Carpaţi. E riscant de făcut, totuşi, aprecieri cu privire la raportul dintre alfabetul grecesc şi cel dacic. În concluzie, este evident că dacii aveau un sistem de scriere foarte bine structurat, cu o istorie şi evoluţie proprie.

Rep.: Unde credeţi că au dispărut restul de plăcuţe?

A.P.: Greu de spus. E posibil ca unele să zacă prin subsolurile unor instituţii. E posibil ca altele să se afle la persoane particulare. Se ştie, de pildă, că 4 plăci au ajuns în posesia profesorului Nicolaescu-Plopşor, şi una în posesia profesorului D.M. Pippidi. Dar e la fel de posibil ca multe dintre ele să fi fost distruse.

Rep.: Ce fel de cercetări au fost efectuate pentru a determina vechimea lor?

A.P.: Plăcile pe care le avem astăzi la dispoziţie sunt din plumb şi arată foarte bine. Se poate deduce de la prima vedere că e imposibil să fi stat în pământ 2000 de ani. Analizele făcute la Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” de către dr. Bogdan Constantinescu confirmă acest lucru: plăcile sunt din plumb tipografic de secol 19. O singură placă face excepţie, fiind alcătuită dintr-un plumb cu multe impurităţi. Aceasta a fost studiată şi la Oxford şi comparată cu o piesă din plumb dacic, rezultatul fiind surprinzător: aceleaşi impurităţi. Rămâne încă neelucidată această problemă: este autentică piesa sau este tot o copie? Rezultatele analizelor n-au făcut decât să confirme informaţiile pe care le aveam deja, anume că aceste plăci sunt nişte copii făcute din ordinul lui Carol I în 1875, la fabrica de cuie din Sinaia, după nişte originale de aur. Proba decisivă ar constitui-o analiza aurului dintr-o piesă originală, dar deocamdată nu avem la dispoziţie aşa ceva. Există informaţii că originalele de aur nu au fost distruse de Carol şi că se află încă pe teritoriul României.

Rep.: Aţi fost confruntată cu piedici sau persoane care s-au opus cercetării acestor plăcuţe?

A.P.: Da, din păcate. Lăsând deoparte atmosfera generală de neîncredere şi descurajare care m-a înconjurat permanent, am avut surprize neplăcute tocmai din partea celor care ar fi trebuit să fie cei mai interesaţi, anume colegii de la Institutul de Arheologie. Dl. director Alexandru Vulpe „m-a certat” pentru că am organizat această conferinţă, considerând că nu era oportun să fac publice aceste lucruri. Dlui le consideră categoric falsuri şi mi-a cerut ca nici măcar să nu sugerez că ar fi autentice, pentru a nu stârni opinia publică. Eu cred că opinia publică trebuie informată şi consider că această conferinţă a venit la momentul potrivit. Am beneficiat şi de sprijin, trebuie sa o spun, din parte dl. director adjunct al institutului, dl. Alexandru Suceveanu. M-am izbit de multe piedici în demersurile mele, cum ar fi refuzul Arhiepiscopiei de a-mi acorda acces la arhivele Mănăstirii Sinaia. Am apelat apoi la Ministerul Culturii, care mi-a aprobat cererea, dar încă nu am primit răspunsul părintelui stareţ Macarie Bogus. Cererea a fost trimisă la începutul lunii mai. Nici cu arhivele castelului Peleş nu am avut prea mare succes.

Rep.: Spuneaţi la un moment dat că textele de pe plăcuţe ar fi fost greu de falsificat deoarece conţin amănunte imposibil de a fi cunoscute la data realizării lor. Despre ce amănunte este vorba?

A.P.: La vremea când se presupune că au fost „fabricate” aceste inscripţii (nu mai târziu de mijlocul sec.19) arheologia încă nu se constituise ca ştiinţă. Un secol mai târziu, când s-au făcut săpături sitematice la cetăţile dacice, au fost confirmate unele reprezentări din aceste plăci, cum ar fi marele templu de calcar al lui Burebista, construit pe două nivele, şi planul cetăţii Sarmizegetusa.

Rep.: Care este părererea dvs. obiectivă în legătură cu aceste plăcuţe?

A.P.: Eu n-am nici o îndoială că sunt autentice. Dar dacă am să ajung să mă conving, la un moment dat, că m-am înşelat, tot voi continua să le studiez, pentru că un fals atât de genial nu cred că mai există în lume.

Rep.: Vă multumesc şi vă doresc mult succes în încercarea dumneavoastră de a redescoperi o istorie pe care o credeam pierduta.


  

Permanenţe spirituale la români


 

Chiar dacă nu este foarte bine cunoscută, deşi există, arheologia_spiritului uman constituie pentru cercetători un vast domeniu de activitate.

Făra a devia de la principiile ştiinţifice, istoria poate recurge la rezultatele cercetărilor din acest domeniu. Viaţa socială, cu diferitele sale aspecte, nu desfiinţează trecutul ci îl metamorfozează într-o nouă realitate prin prelucrare. Un popor cu o existenţă milenară în aceeaşi vatră de etnogeneză, cum este poporul român, are întotdeauna o corespondenţă între generaţiile sale, oricât de depărtate temporal s-ar situa, o corespondenţă între felul de a trăi şi înţelege viaţa în aspectele ei fundamentale.

Patrunzând în concepţia existenţială a strămoşilor noştri, dacii, putem înţelege modul specific de gândire al românilor, reflectat în atitudinea personajelor principale ale creaţiilor ce definesc spiritualitatea românească în faţa problematicii vieţii. În această ordine de idei, se cer a fi analizate câteva trăsături comune ale dacului zamolxian, ciobanului mioritic şi meşterului Manole pentru a se observa fondul spiritual comun creat de concepţia asupra existenţei  dacilor şi perpetuarea în timp a acesteia în spiritualitatea românească, cu privire la sensul ontologic şi valoric al morţii umane în contextul cosmologic.

Desfăşurându-şi viaţa în acelaşi mediu geografic, având înrudiri spirituale de necontestat, cei trei eroi reflectă o unitate de gândire şi simţire imposibilă în cazul unei nestatornicii social-istorice şi genetice prin veacuri.

Omul doboară în sens prometeic, legăturile mtologice care-i condiţionează existenţa şi îngrădeşte libertatea de acţiune şi gândire. Pentru prima dată dacul zamolxian reprezintă ceva în universul cosmic, pentru prima dată aproape la nivel de egalitate, omul colaborează cu divinitatea. Moartea devine o metamorfoză în planul ontologic al entităţii umane, fiinţa umană este imposibil de nimicit. În viziunea dacului ea deţine acel fascinant “a nu putea să moară”, moartea însăşi devenind sensul vieţii, Marea trecere, Marele drum. Nu este o dispoziţie, o trecere din fiinţă în nefiinţă ci o transformare ontologica a fiinţei umane. Dacul nu se îngrozeşte de moarte dar nici nu caută în ea un refugiu, moartea capată o valoare în momentul în care dobandeşte sensul de jertfă închinată unui ideal. Cel care se învredniceşte să  primească “sărutarea morţii” devine mesagerul sutelor de mii de anonimi uniţi pentru o clipă în frăţietatea şi egalitatea clipei supreme. Dacă în viziunea dacilor mesagerul trece în planul transcedetal, în concepţia ciobanului din Mioriţa şi a meşterului Manole acesta se împământeneşte, rămâne nu numai cu valoare de simbol ci şi ca evoluţie în planul valoric al problematicii existenţiale. Dacul colaborează cu Divinitatea, pastorul şi Manole cu cosmosul.

În cazul dacului, Divinitatea există, este puternică, lipsită de ambiguitate, nu condiţionează libertatea sau conştiinţa oamenilor, dar poate interveni atunci când i se cere ajutorul. Păstorul mioritic este singur, el insuşi fiind zeificat de natură la ceasul suprem al jertfei sale, el este conştient că în momentul morţii sale, într-un nou plan al existenţei, elementele naturii i se vor supune, îl vor sluji ca şi cum el însuşi ar fi creatorul şi guvernatorul lor. În viziunea păstorului întreg universul devine antropocentric, jertfitul devenind prinţul şi demiurgul întregului univers. Manole creatorul, şi jertfitul propriei iubiri păstrează incă în concepţia sa reminescenţa ideii de divinitate, i se roagă acesteia, îi este ascultată ruga nu este evitată jertfa. Sacrificiul său nu înseamnă trimiterea unui mesager ci insufleţirea propriei creaţii, el însuşi formând trup şi suflet cu propria soţie. Dacă înaintea momentului jertfei, natura nu ia nici o formă, după producerea jertfei are loc o răscumparare ontologică a unor drepturi fireşti ale omului asupra naturii. Atitudinea demnă, optimistă şi realistă în acelaşi timp a dacilor în faţa morţii este comună celor trei stadii de dezvoltare a spiritului în relaţia sa cu Divinitatea şi natura.

Pretutindeni se remarcă o irezistibilă sete de viaţă, de nemurire de descătuşare. Cei trei eroi, momente de referinţă în istoria gândirii şi simţirii româneşti, se dăruiesc ei înşişi morţii pentru a reda viaţă şi statornicie cetăţii sau propriei opere atunci când acestea sunt ameninţate cu nimicirea.

Se surprinde un spirit de o dăruire totală, o iubire dusă până la jertfa supremă pentru slujirea valorilor permanente, pentru trăinicirea creaţiei şi a vieţii poporului din care fac parte. Acest erou de tip altruist care se transformă în mesager al comunităţii în transcendenţa poporului din spaţiul carpato-danubian.

Iată cum concepţia despre lume şi viaţă a dacilor, concepţia lor existentială, concepţia lor despre moarte care este percepută ca o altă etapă în existenţa spiritului, nemurirea sufletului influenţează în timp figurile marcante ale spiritualităţii româneşti.

Spiritul de jertfă pentru semeni, dragostea de viaţă dusă până la integrarea absolută între individ şi societate, dragostea faţă de pământul pe care-şi desfăşoară existenţa şi faţă de propriile realizări constituie permanenţe ale spiritualităţii româneşti din cele mai îndepartate timpuri şi până astăzi.

                                                      Alexandru Georgescu
 

Bibliografie:

 

1. Mioriţa (Antologie de Adrian Fochi);

2. Referitor la credinţa dacilor în nemurire şi la Zamolxis cartea "Revansa Daciei" -    Corneliu Bârsan;

3. Romulus Vulcanescu - Mitologie româna

4. Revista "Noi Tracii"

 

ARUTELA SAU TERRA ARUTELIENSIS

Astă primăvară am colindat malurile Oltului pe fâşia Călimăneşti-Căciulata-Cozia. Zona pitorească c-un Olt dens, de culoarea argilei şi împrejurimi împădurite care cresc în altitudine pe măsură ce te apropii de Transilvania, în susul râului. Perimetru de importanţă istorică şi religioasă pentru istoria românilor. Sunt foarte multe mănăstiri la tot pasul, mai la drum, mai ascunse pe după o stâncă, sau unele cocoţate pe culmile Muntelui Cozia. Majoritatea patronate spiritual de Sf. Manastire Cozia, de unde sihaştri şi călugări au plecat şi au fondat chilii ferite de ochii lumii, în locuri sălbatice. Cum sunt: Sf. Ioan la Piatra, Turnu, Stânişoara, Ostrov etc.

Între aceste lăcaşuri creştine îşi găseste locul, chiar pe malul Oltului, mai sus de Cozia, un castru roman, pe nume Arutela, a cărui poartă de intrare (cea dinspre pădure) s-a păstrat uimitor de bine, ca şi formă arhitectonică, desigur.  

Castrul este situat pe faimoasa «Cale a lui Traian», pe care a străbătut-o o coloana romană atunci când s-a atacat centrul dacic de fortificaţii din Munţii Orăştiei. Prezenţa însolită lângă barajul Turnu, parcă este o relicvă a trecutului ce nu vrea să deranjeze prea mult cursul tumultuos al vieţii curente ş-al Oltului spumegând. Am batut cele câteva cotloane din cele două turnuleţe de strajă păstrate. Pe lângă conserve, doze de bere şi sticluţe de plastic de palincă din comerţ, totuşi distingeai o fărâmă de aer şi de realitate antică, o idee de viaţă de soldat roman aflat în castru pe tărâmuri departate de ţara de baştină. Parcă surprinsesem puţin din suspiciunea şi atenţia sa marită la tot pasul, pentru a capta cel mai mic semn al vreunui eventual atac surpriză al dacilor liberi sau al altor neamuri venetice. M-am plimbat prin curtea interioară care mai are încă delimitările sale şi aproape că mă ispitea gândul că înaintea paşilor mei au fost ai altora care luptaseră în antichitate cu strămoşii mei pentru noi teritorii şi bogăţii. Gânduri de cucerire şi preamărire ce-i aduseseră şi aici pe cursul Alutus-ului, care azi e flancat de baraje şi mănăstiri creştine. Istorie şi viaţă trecătoare lângă un peren ce-şi târăşte apele mereu şi mereu spre zeul Danubius. Martor necuvântător care consemnează ca un inţelept istoric, dar ce nu se implică în tumultul şi curgerea istoriei propriu-zise a localnicilor ş-a vizitatorilor mai mult sau mai puţin paşnici. M-a fascinat locul şi de asemenea cât de bine s-a păstrat intrarea principală şi liniile zidurilor laterale. Totuşi suntem în mijlocul ţării pe unde s-a trecut atâta în sus şi-n jos, cu intenţii de năvalire şi pradă sau cu intenţii salvatoare, dar ce implicau şi ele lupte şi confruntări. Ca să nu mai pomenesc de cele două războaie mondiale devastatoare mai peste tot pe unde a fost teatru de operaţiuni militare şi strategice.

M-am documentat în legătură cu acest loc deosebit din diverse surse istorice şi lingvistice...

Epoca bronzului este ilustrată prin descoperirile de la Boişoara, Bârseşti, Buleta, Căzăneşti, Drăgăşani, Goranu, Govora-sat, Lădeşti, Ocnele Mari, Orleşti, Râmnicu Vâlcea, Râureni, Sacoti, Scundu, Stefăneşti, Valea Râii, Vlădeşti, Voiceşti etc., puncte şi situri arheologice care caracterizează o perioadă înfloritoare în viaţa comunităţilor umane din această zonă, locuri unde agricultura şi exploatarea solului şi subsolului cunoscuseră o puternică dezvoltare.

În epoca fierului se formează elementul etno-cultural traco-daco-getic. În judeţul Vâlcea există numeroase vestigii arheologice descoperite la: Căzăneşti, Costeşti-Ferigile, Bârseşti, Govora-sat, Ocnele Mari, Oteşani, Valea lui Stan, Râureni etc. În această perioadă, o mare dezvoltare cunosc cetăţile dacice de la Ocnita (Buridava), Grădiştea, Roeşti, care au fost amplasate sub forma unui sistem defensiv pentru apărarea Daciei de primejdiile externe. Dintre aceste vestigii antice, se remarcă, în mod deosebit, cele de la Ocnita (Buridava), unde a ieşit la iveală un fragment de vas cu inscripţia BASILEOS THIAMARCOS EPOIEI, păstrând, probabil, memoria unui rege local, contemporan cu Octavian Augustus.

Judeţul Vâlcea este străbătut, de la nord la sud, de o linie fortificată de şapte castre romane (Limes Alutanus), amintite de "Tabula Peutingeriana" şi confirmate de cercetările arheologice: Pons Vetus (Câineni), Praetorium (Racoviţa), Arutela (Bivolari), Castra Traiana (Sâmbotin), Buridava (Stolniceni), Pons Aluti (Ioneştii Govorei), Rusidava (Dragăşani).

După retragerea administraţiei romane, populaţia autohtonă a trebuit să facă faţă invaziei popoarelor migratoare. Urme ale unor comunităţi puternice au fost decoperite la Costeşti, Goranu, Inăteşti, Ioneştii Govorei, Lacuşteni, etc.

Zona Călimăneşti-Căciulata are o existenţă îndelungată, semnalată prin tezaurul de monede dadice şi castrele de la Jiblea şi Arutela. Pe timpul împăratului Hadrian (117 - 138 d.Hr.) apele de la Bivolari au fost folosite de romani la termele Arutela, precum şi de populaţia dacă. Conform unor păreri mai recente, ca aşezare umană, Călimănesti-Căciulata s-ar fi format prin secolele V-VIII, când vechea obşte sătească având o arie mai mare de întindere, s-ar fi destrămat şi împărţit între câţiva dintre oamenii de vază, printre care şi Căliman.

Valoarea deosebită a zestrei patrimoniale este conferită şi de componentele arheologice - situri, monumente şi rezervaţii arheologice. În categoria acestora putem aminti cetatea dacică de la Buridava şi Castrul Roman de la Arutela, situat pe celebra "Cale a lui Traian", Castrul Roman "La Canton"- situat în comuna Dăeşti şi Castrul de la Titeşti-Perişani, acestea datând din primele secole ale mileniului I.

Spaţiul cultural civilizatoriu din "inima" Daciei Dacoromane Arutela / Arudela-Ardeal, "e legat de numele indigen (dacic) al Oltului, Alutus (Tomaschek crede chiar /.../ ca şi Alutus, râul, a avut o formă Aruta)..." (PGet, 158). În limba pelasgo-daco-thracică, forma la care face referinţă Tomaschek este de fapt Alutua, care a evoluat în Olt.
Arutela este şi numele cetăţii (castrului) de pe malul drept al Oltului, la Cozia-Bivolari (ruinele de care spuneam), punct strategic la intrarea în "ţara" / " provincia" dacică / dacoromânească desemnată prin omonim, desigur, dinspre sud / Dunăre, pe valea respectivului râu-afluent al sacrului fluviu.

În epoca bronzului, centrul metalurgic al arutelienilor / arudelienilor (ardelenilor - bineînţeles, termenul de ardelean s-a format din dacicul aruteli- / arudeli- + latinescul -ens "fiinta" / -ensis "sabie / sabier", "război / războinic ", în dacoromana arhaică, înainte de anul 250 d.H., dar după ce noua împarţire administrativă romanic-imperială pusese în circuit - sub Hadrian, din anii 123 si 124 d.H. - sintagmele: Dacia Porolissensis, Dacia / Terra Apulensis, Malvensis etc. Reacţia autohtonă nu putea fi decât în Terra Aruteliensis / Arudeliensis, adică Ţara Ardealului / Ardelenilor), sau centrul metalurgic al Oltului de Sus şi al Mureşului Superior.

Deci pe fir etimologic, Arutela (Aru(t)- + -(t / d)ela) / Arudela - Ardeal  are încărcătură semantic-sincretică distinctă: " cetate (închizătură), pamânt / ţinut (ţară / provincie) unde creste / înverzeşte lumina / aur"; inducţia semantic-sincretică în perimetrul cromatic al "aurului verzui / verzuriu" nu se poate întemeia decât pe următoarea realitate: "aurul dacic / transilvănean conţine mult argint (în medie 25-26%) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşte recunoaşterea lui; aurul se găseşte în Transilvania sub toate formele sale: în filoane - aur primar, în sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni" (CS, 335); ca să nu mai amintim puternicul cult al Soarelui despre care grăieşte tăbliţa rotundă de la Tărtăria-Ardeal (a cărei scriere datează din anul 5300 î.H) (GCiv, 66), cult devenit din 1600 î.H., prin Zalmoxis, prima religie monoteistă din lume, Zalmoxianismul (rezidând - în partea iniţiatică / misterică), ştiinţa de a produce nemuritori...

Sper c-am reuşit să vă motivez îndeajuns pentru a merge să vedeţi cu ochii voştri locul de istorie şi legendă traco-daco-romană, despre care doar aţi citit în aceste rânduri. Pentru a redescoperi chiar şi pentru o clipa, o frântură din acele timpuri străvechi, aste locuri sunt paleative la inima unui dac, şi nu numai !

 

Daniel Pandici

 

Dunărea, punte între daci şi celţi (Cultul Apelor)


Geto-dacii, ca şi alte popoare antice aveau, printre altele, un cult al apelor. Dunărea era fluviul lor sacru.
Acest cult se regăseşte în obiceiul de a nu porni la război înainte de a lua în gură apă din Istru, jurând că nu se vor întoarce acasă decât după ce au omorât duşmanii.
O altă dovadă a cultului apelor ar fi fântâna sacră a templului lui Apollo Iatros (tămăduitorul) de la Histria.
Urme ale acestui cult al apelor au rămas în mitologia româneasca, unde Dunărea este considerată fluviu sacru cu calităţi purificatoare.
Celţii venerau aproape orice formă de apă, fiind percepută ca fluidul aducător de viaţă. De asemenea, considerau izvoarele ca porţi spre « Lumea Cealaltă », deoarece apa venea din interiorul pământului. Dar erau in primul rând venerate pentru proprietăţile lor curative.
Ca şi geto-dacii, celţii cunoşteau potenţialul vindecător al apelor minerale şi al apelor termale. Unul din sanctuarele celte ce aveau acest scop este Fantana Sequannae din Burgundia (Franţa), dedicat zeiţei Sequana, « Zeiţa Senei ».
In afară de izvoarele sacre, lacurile şi râurile aveau de asemenea încărcătura sacră. Erau locuri de ofrandă datorită asocierii lor cu « Lumea de dincolo ». Depozitele din lacuri şi râuri predomină în special în Britania, pe continent fiind mult mai rare – singurul depozit mare fiind La Tčne. Este de remarcat faptul că armele aduse ca ofranda sunt rupte, pentru a se asigura rolul lor divin, celţii asigurându-se astfel că ofranda nu va fi profanată, deoarece lucrurile stricate nu mai au nici o utilitate pentru oameni.
Rituri similare geto-dacice sunt cele păstrate pe alocuri până în zilele noastre cum ar fi Paparudele sau Caloianul, în cadrul cărora se aduc ofrande zeilor pentru a aduce ploaia. În ritul Caloianului, aceasta ofrandă este o păpuşă de lut. Aceasta este aşezată într-un sicriu mic şi se îngroapă în pământ, în afara satului. Fetele îl bocesc şi cânta un cântec ritual prin care Caloianul este trimis în cer pentru a cere ploaie. După două – trei zile, este dezgropat şi, cu acelaşi cântec i se dă drumul pe o apă curgătoare; uneori păpuşa de lut rupându-se în bucăţi care se pun pe apă.
În 450 îen. Herodot scria că râul Istru îşi are izvoarele în ţara celţilor în apropiere de Pyręné, şi curge prin mijlocul Europei, împărţind-o în două, înainte sa se verse în Euxin, la Istria.
Celţii se aşezaseră la izvoarele Dunării datorită posibilităţii de a controla şi folosi resursele naturale din nord-vestul Europei. Aşezarea la izvoarele Dunării permitea schimbul de bunuri, astfel ca în mormintele celtice de aici s-au găsit o cupa de vin (stamnos) etrusca, cupe ceramice greceşti şi coarne de băut învelite în foi de aur cu modele Scitice.
Râul pe care Herodot îl numea Istru (de la numele grecesc Eridanus), celţii îl numeau Danuvius, dar ambele nume au aceeaşi origine, cuvântul proto-indo-european « danu » (râu).
Numele celei mai vechi zeităţi celte este asociat cu Dunărea. Această zeitate este Danu, mama Tuath de Danann (tribul lui Danu).
Asemenea Dunării la geto-daci, zeiţa celta era o zeiţa a fertilităţii şi a vindecării. Simbolul ei era lebăda, reprezentând puritatea feminina şi graţia maternităţii. Pe continent, Danu era cunoscută ca mama marelui râu Dunărea, care îi poartă numele, considerându-se că locul de unde izvorăşte Dunărea este leagănul civilizaţiei celte.

O poezie a unui bard celt spune :
Danu este un râu,
Sângele sau curge peste pământ.
Buzele Ei îi şoptesc numele în neant :
Danu,
Danuvius,
Don…

 

Lumina de Iarnă


          Răsuflarea de gheaţă a iernii îmbrăcase totul în alb. Era o purificare şi o moarte a naturii, în acelaşi timp. O moarte iniţiatică deoarece urma să revină totul la viaţă peste ceva timp.

 Viaţa încă pâlpâia în interiorul trupului său slăbit, ca o lumânare asaltată de curenţi nevăzuţi şi care se încăpăţânează să se stingă. Tâmplele îi zvâcneau încet şi şuieratul viscolului de afară i se topea împreună cu celelalte gânduri într-un vârtej plin de culori.

 Erau tot langa el, nu plecaseră... Încă de când îl găsiseră aproape părăsit de suflet, au rămas cu el.

L-au târât cu greu în adăpostul lor, l-au hrănit şi i-au îngrijit rănile. O lege mai presus de fire le şoptea să facă asta. Mierea şi apa aduse de ei l-au ajutat să-şi revină.

Deschise încet ochii, ca două flori ce se deschid leneşe sub atingerea soarelui. Privirea lui, de culoarea stâncii bântuite de zori de zi, întâlni atunci pentru prima dată privirea lor.

Pentru un moment avu impresia că visează. Nu ar fi fost pentru prima dată când visa ca era exact ca ei. Acum însa, Hypnos nu îl mai stăpânea şi îşi dădu seama că ceea ce vede nu are de a face cu tărâmul bătrânului zeu.

Urletul Babei Iarna răzbea prin micile crăpături ale adăpostului izbindu-se de colţurile ascuţite ale stâncilor. Încă se auzea. Era vaietul unei naturi pseudomuribunde. Era bocetul de taină al întregii simţiri. Totul murea, încet, pe rând, spre a învia în primăvară.

Pentru câteva luni, întreaga simţire se refugia pe un alt tărâm.

Reuşi să se ridice puţin şi atunci ei se retraseseră încet şi apoi ieşiră din adăpost.

Observă că pe rana sa din şold era aşezat un fagure în care mierea încă mustea. Era ciudat. Nu îl mai durea. Mai mult, se simţea parcă mai uşor şi plin de energie. I se păru că adăpostul e mai luminos acum. Câteva raze, înfruntând viscolul şi pierdute în noianul de alb de afară, reuşiseră ca printr-un miracol să se strecoare şi, parcă încercând să îl atingă înaintau pe pardoseala dură spre el.

Nu se împotrivi atingerii luminii. Mai degrabă o primi într-o îmbrăţişare caldă a inimii. Lumina îi atinse picioarele, mai întâi. Apoi treptat, înaintă spre piept şi cap, parcă din dorinţa de a-l îmbăia, de a-l cuprinde în braţele ei, într-o mângâiere maternă.

Curând era scăldat complet de lumină şi odată cu aceasta, parcă puterea şi viaţa se reîmpleteau în el, revenind din adâncuri. Simţea o dârzenie deosebită curgându-i prin vene şi se ridică.

Îşi luă cămaşa, apoi sumanul gros, din blană, lua toiagul şi, întrebându-se unde se află şi cine l-a salvat, ieşi.

Albul viscolului îl cuprinse şi el dispăru treptat în acea pudră ce cernea de pretutindeni.

Se pierdu în bezna albă. Se făcu una cu văzduhul care era acum complet alb... Luminos.

...Ursul scoase un mormăit scurt chemându-şi consoarta. Cu un mers domol, ursoaica intră şi ea în adăpost. Perechea de urşi se apropie încet de culcuşul de paie unde trupul lui zăcea acum inert, fără viaţă.

Chipul omului era luminos şi sufletul îl părăsise lăsându-i o umbră de zâmbet pe chip. Era surâsul împăcării şi al păcii regăsite după o viaţă de lupte şi zbucium.

Aceasta era legea firii iar acea lege, mai presus de fire, care îi făcura pe ei să îşi întrerupă somnul hibernării şi să îl aducă pe el aici era o lege tainică. Era o lege pe care, uneori ei, urşii, o mai aud în treacătul lor, pe vârfuri de munte, în colţuri tainice, printre suieraturi, fâlfâit de aripi imense şi, mai presus de toate, în unele nopţi, când Cei îmbrcaţi în Alb, cu straiele lor lungi, fac ca Muntele să primească îmbrăţişarea Luminii.

 

                                                                                          Cosmin Duduc

 

Eroul mitic – arhetip al Sinelui

Motto: „Ascultaţi, voi copii / Cu toţii sfinţi / De neam nobil sau nu! /

Vrei tu, strămoşule al tuturora / Ca eu să-i învăţ / Demult învăţatul / Cântec al eroului?”

 (Völuspâ)

     


 

Dacă inconştientul personal se constituie pe parcursul vieţii individuale, mai ales în ontogeneza timpurie, reprezentând egoismul funciar al fiecăruia (instincte, voinţa de putere în forme asociale, complexe de inferioritate etc.), inconştientul colectiv este o achiziţie filogenetică, concentrând experienţa supra-individuală, a speciei. Ca elemente constituente ale inconştientului colectiv, arhetipurile sunt definite de către psihologul elveţian C.G. Jung, care este, de altfel, primul care introduce aceste concepte în psihologie, chiar dacă putem considera că există precursori ai acestei teorii atât în plan filosofico – religios (Platon cu a sa teorie a ideilor, Kant cu teoria formelor a priori ale sensibilităţii şi intelectului, dar şi Philo Judens sau Dionysus Areopagitul), cât şi în plan ştiinţific (reprezentările colective ale lui Levy – Bruhl sau ideile elementare ale lui Adolf Bastian). Astfel, arhetipurile sunt considerate a fi „patterns of behaviour”, „imagouri caracterizate de o dinamică pe care nu o putem atribui individului”, forme înnăscute, cadre care pre-formează experienţa umană. (2)

Principalele arhetipuri definite şi studiate sunt: persona (fragment din psihicul colectiv suprapus celui individual, definitoriu pentru identităţile sociale), umbra (partea negativă a personalităţii umane), anima şi animus (dimensiunea feminină din fiecare bărbat şi, respectiv, dimensiunea masculină a fiecărei femei), arhetipul infans (reprezentarea mitologică a zeului – copil), arhetipul spiritului şi arhetipul Sinelui.

De acest ultim arhetip ne vom ocupa în primul articol al seriei de analize mitologice din perspectivă psihologică.

Sinele apare în dimensiune colectiv inconştientă, în domeniile de manifestare ale arhetipurilor, fie ele vise sau produse culturale arhaice – mituri, religii, legende – prin simbolul universal al Eroului. 

Ca fiinţă mitică, supranaturală prin puterile deţinute, Eroul posedă o sacralitate virtuală şi o potenţialitate magică. Este un „zeu abia schiţat” (Jung) ce contribuie la alcătuirea unei „aristocraţii spirituale a lumii”(Vulcănescu). Ca şi caracteristici ale Eroului mitic, se impun la nivel universal: naşterea miraculoasă; copilăria în abandon familial; iniţierea în afara mediului cultural; experimentarea prin rituri de trecere; identitate de sine; crearea unui mediu cultural propriu, cu eliminarea constrângerilor sociale; moartea aparentă, prin coborârea în lumea subpământeană sau urcarea în lumea suprapământeană; re-naşterea sau învierea. (7)

Cea mai interesantă caracteristică pe plan mitologic, dar şi din punct de vedere al analizei psihologice, este iniţierea. În orice mistere, candidaţii la iniţieri participau la ritualuri ce reactualizau coborârea in infern a zeului – erou, captivitatea şi sfâşierea lui analitică, urmate de sinteză şi exaltare. Mesajul oricărui basm nu este decât acel „stirb und werde!”[1] („mori şi devino!”), metamorfoza Sinelui prin întoarcere către el însuşi.

Această coborâre în interiorul propriului psihic a fost de cele mai multe ori simbolizată în mituri prin lupta Eroului cu un animal mitic, cu un şarpe, balaur, lup etc., (vezi cazul lui Horus, Mithra, Vidarr, Siegfried sau Sf. Gheorghe), fie ca reprezentant al inconştientului, fie al unui supraconştient colectiv (zei).

Eroul nu este torturat de un chin exterior decât simbolic; el este propriul vânător, sacrificator şi cuţit sacrificial. În sine însuşi, în „propriul său abis” (după interesanta metaforă a lui Nietzsche), instinctele se întorc unul împotriva altuia. Cel ce învinge monstrul, cel ce trece dincolo de lupta instinctelor, şi-a câştigat o nouă tinereţe sau una eternă.

Lupta împotriva forţei paralizante a inconştientului dă Eroului forţe creatoare. Aceasta este sursa oricărei creaţii, dar este nevoie de curaj eroic pentru a duce această luptă. Eroul luptă cu sine însuşi pentru crearea lui însuşi. Este un procedeu magic, apotropaic, îndreptat împotriva obscurităţii inconştientului. Dacă Eroul rămâne captiv în lumea universului interior, atât de fabuloasă, atunci este ca şi mort pentru lumea „de sus”. Dacă se eliberează, atunci apare miracolul re-naşterii din călătoria în infern. Victoria Eroului este „răsăritul de soare”, triumful conştiinţei.

Prin descinderea în inconştient, ca pas al procesului de evoluţie spirituală, conştiinţa creează imaginea propriei stingeri, ca „devorare” de către animalul mitic (Mistricean, Hiawatha, Iona). (1), (3), (5)

Mediul interior presupune şi o trecere prin foc. Focul este acea formă de catharsis ce trebuie parcursă la coborârea în propriul suflet. (8) Această căldură ar putea fi interpretată şi ca „incubator”, corespunzător stadiului de auto-incubaţie, urmat de transformare şi înviere. (De remarcat că în yoga întâlnim ideea similară de „tapas”). Adâncirea în Sine (introversiunea), ca pătrundere în inconştient, este şi asceză. Din acest comportament apare pentru mistici renaşterea spirituală a individului – Erou, iar pentru filosofia indiană – lumea, creaţia în general. („Atunci cel ascuns în coajă, / Unul, s-a născut prin forţa chinului văpăii.”) (Rig Veda 10, 129) (4)

Eroul îndeplineşte reînnoirea lumii, Creaţia, care incumbându-se pe sine însăşi prin introversiune, ameninţă viaţa cu moartea şi, învingându-se pe sine, renaşte. Prin reînvierea lui, Eroul, ca arhetip, dă dovada unei calităţi numinoase a Sinelui, a unei calităţi de cvasi-zeu. Iar prin participarea la natura divină, Eroul este actorul transformării divinităţii în om.

Raluca I.

 

Bibliografie:

1.                    Căluşiţă – Alecu, M. – „Zalmoxis”, Editura Gemenii SRL, Bucureşti, 1993;

2.                    Jung, C.G. – „În lumea arhetipurilor”, Editura Jurnalul Literar, Bucureşti, 1994;

3.                    Jung, C.G. – „Psihologie şi alchimie” în Opere Complete vol.12, Editura Teora, Bucureşti 1998;

4.                    Jung, C.G. – „Simboluri ale transformării”, Editura Teora, Bucureşti 1999;

5.                    Lovinescu, V. – „Interpretarea ezoterică a unor balade populare româneşti”, editura Cartea Românească, Bucureşti, 1993;

6.                    Lovinescu, V. – „Mitul sfâşiat”, Institutul European, Iaşi, 1993;

7.                    Vulcănescu, R. – „Mitologie română”, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1987;

8.                    Uehli, E. – „Mitologia nord-germanică în perspectiva misterelor”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2001.

 

Civilizaţia daco-getică în contextul conştiinţei
istorice europene

Cunoaşterea veridică şi obiectivă a fenomenelor istorice complexe, precum şi a potenţialului creator ce constituie de fapt grandoarea monumetala a trecutului nostru milenar impune insistarea în mod prioritar asupra eternei reîntoarceri spre caracterul unitar al caracteristicilor şi structurilor constante ce reflecta o revelaţie spirrituală autentică, proprie geniului constructiv al poporului român.

      Studiind factorii obiectivi ai culturii, civilizaţiei şi a structurilor sociale, componente fundamentale aparţinând sferei valorilor materiale şi spirituale ca repere ale marilor mecanisme ale istoriei se poate revela adevărata dimensiune a strălucitelor sinteze cu valoare de universalitate.

      În cadrul acestor valenţe spirituale, poporul dacilor integrat în patrimoniul său de cultură şi civilizaţie se reflectă pregnant, pe lângă vitalitatea şi setea permanentă de libertate şi interesul raportat la structurile axiomatice ale credinţei în nemurire.

      Mircea Eliade, în studiul său  “La Nostalgie des origines” ajunge la concluzia că omul nu poate trăi în haos, el reprezentând rezultatul unui proces dialectic ce poate fi denumit manifestaţia sacrului... Revelând fiinţa, semnificaţia şi adevarul, într-o lume haotică, necunoscută, înspăimântătoare, experienţa sacrului este cea care deschide drumul spre o gândire sistematică. Eliade subliniază că: “Se poate vorbi despre o religie cosmică ”ce se manifestă mai ales în pătura ţărănească din ţările din sud-estul Europei (înţelegem prin aceasta poporul român) studiul istoric şi comparativ îmbracă toate formele culturale cunoscute. Culturile etnologice au jucat un rol major în istorie.

      Privind evenimentele prin prisma evoluţiei realităţii etno-sociale şi istorice se poate ajunge la concluzia că statul dac este rezultatul unei îndelungate epoci de dezvoltare şi adânci prefaceri politice - structurat în mod unitar într-o vastă arie geografică cu apartenenţă la neamurile trace. Încă de la începutul apariţiei lor în istoriografia  antică, daco-geţii s-au manifestat ca entitate cu caracteristici distincte. Primele mărturii scrise privind teritoriul şi strămoşii românilor dateaza din sec. al VIII-lea i.e.n. Poemele homerice la rândul lor amintesc de traci, care după cum consideră V. Pârvan locuiau un imens spatiu cuprins între Marea Egee, Asia Mica spre sud, Munţii Pripetului în nord, Alpii austriaci, Morava în vest, iar către est Niprul cu cetatea Olbia şi ţărmul Pontului Euxin.

      În cursul mileniului II î.e.n. neamurile tracice din care făceau parte şi dacii, tracii de nord au fost realizatorii uneia dintre cele mai strălucite culturi materiale şi spirituale comparabilă cu cea miceniană.

      Dintre primele scrieri ce consemnează date referitoare la teritoriul locuit de strămoşii noştri este lucrarea Theogonia, a lui Hesiod care a trăit în sec al VIII-lea î.e.n. unde se aminteşte de “Istru care curge atat de frumos” .

Caracterizarea acordată de Herodot, cel ce conferea dacilor elogiul suprem, arătând că: “sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci” nu constituie doar o simplă figură de stil ci reprezintă imaginea perenă a geniului constructiv al strămoşilor şi întruchipează principiul vital corelat virtuţilor lor de rezonanţă.

      Un contemporan al lui Herodot, Hellanicos, relatează unele date preţioase ce vizează ocupaţiile populaţiei din nordul Peninsulei Haemus, deci ale daco-getilor, reliefând printre altele şi miturile ca şi legendele ce formau universul lor spiritual. În acest ultim context autorul subliniază rolul covârşitor al lui Zamolxis în lumea tracilor de nord, a daco-geţilor şi a credinţei lor în nemurirea sufletului arătând că şi trizii şi crobizii ce locuiau în Scythia Minor erau adepţi devotaţi ai săi.

      Preocupările strămoşilor noştri pe plan spiritual sunt relatate şi de Strabon, Diodor, Dion Crysostomus şi alţii care recunosc pe lângă calităţile şi virtuţile caracteristice şi pe aceea a credinţei lor în nemurire determinându-l pe Sidonius Apollinaris în sec al V-lea să spună că geţii au fost un popor de neînvins.

      Elementele superioare de cultură, civilizaţie şi de istorie aparţinând daco-geţilor sunt prioritar amintite, fiind accentuate în opera lui Herodot  “Istorii”.

      Srabon, reputat geograf şi istoric ne arată în “Geografia” cea mai veche şi mai completă lucrare din acest gen ce se cunoaşte, că goţii, o ramură din marele trunchi al tracilor locuind un spaţiu întins reprezentau o mare forţă politică şi militară ceea ce a facut ca ei să fie întotdeauna o forţă de temut Imepriului roman.

      Datele furnizate de acest istoric antic relevă ampla şi complexa formă de organizare a geţilor, descriind totodată şi războiul purtat de regele Dromichete împotriva lui Lisimach pe care l-a luat prizonier şi căruia dintr-o aleasă mărinime i-a redat libertatea, fapt ce demonstrează încă o dată înaltele însuşiri morale ale dacilor în relaţiile lor cu adversarii.

      Marele rege Burebista (82-44. i.e.n.) considerat astăzi de istoriografia noastră întemeietorul primului stat dac centralizat şi independent, este caracterizat astfel în monumentul epigrafic de la Dyonisopolis: “cel dintâi şi cel mai puternic rege din Tracia”, meritul sau principal socotind că este unificarea triburilor tracice, în spaţiul pe care istoria îl acordă acestui neam de prestigiu al antichităţii: “Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinerea de la vin (deci cumpătare) şi ascultare faţă de legi încât în câţiva ani a făurit o mare împăraţie şi a supus cea mai mare parte a popoarelor vecine ajungând să fie temut şi de romani”. Pentru a consolida şi mai mult organizarea statală pe care o desăvârşise ca şi bunul mers al treburilor publice îşi va lua în calitate de coregent (ajutor) pe Deceneu, marele preot cu un rol determinant în această organizare, acordându-i o strălucire unică până atunci.

      În această lucrare am citat câţiva mari istorici ai antichităţii deoarece ei sunt cei care aduc cele mai preţioase mărturii privind realităţile etno-sociale şi geo-socio-politice existente în spaţiul daco-getic de acum mai bine de 2000 de ani.

      Revoluţia primară reflectată de cunoaşterea evoluţiei istorice ne determină să ajungem la concluzia că statul daco-get în modul în care a fost înfăptuit de Burebista poate fi considerat ca făcând parte din cele dintâi organizaţii statale de pe continetul nostru.

      Înainte cu două secole de războaiele dacice purtate de împaratul Traian împotriva regelui Decebal şi integrarea Daciei în Imperiul Roman, în spaţiul geografic în care îşi exercita autoritatea Burebista existau toate premisele ca în variatele coordonate, corelate valorilor spirituale şi materiale să se ajungă la o apreciabilă înflorire a vieţii poporului şi civilizaţiei sale.

      Cel de al doilea înfăptuitor al statului dac a fost bravul Decebal, carcaterizat de istoricul german L. A. Gebhardi în felul următor: “Decebalus împreună o mare înţelepciune cu foarte mult spirit de prevedere, cu moderaţie, curaj, hotărâre rapidă, viclenie şi pricepere militară într-o astfel de perfecţiune încât Duras, predecesorul său i-a predat tronul şi domnia dacă în convingerea că este mai demn de ele”. Acţiunile lui Decebal atât pe plan intern cât şi extern au avut un scop comun:  pregătirea Daciei în confruntarea cu Roma.

      În persoana celor doi conducători “Decebal şi Traian “ se confruntau de fapt două lumi: lumea dacă care lupta cu înverşunare să-şi apere patria, libertatea şi unitatea, şi lumea romană hotărâtă să stabilească pe calea armelor o ordine universală, impunsă prin voinţa Romei. Marea, dramatica încleştare dintre Roma şi Sarmizegetusa reînvia epoca marii confruntări dintre Cartagina şi Roma. Există totusi o diferenţă, Cartagina a fost supusă însă la Sarmizegetusa lucrurile au stat altfel. Romanii au ocupat din Dacia doar 14% din teritoriu şi doar pentru o perioadă scurtă de timp (165 de ani) în care au fost hărţuiţi permanent de dacii care nu au acceptat nicidecum supunerea Romei.

      Aici în vatra strămoşilor noştri încă din zorii istoriei se desfăşura una dintre cele mai deosebite şi prestigioase culturi în acelaşi timp de autentică originalitate ce exista pe continentul european. O certitudine de valoare rămâne faptul că Dacia a intrat definitiv în circuitul creator al civilizaţiei romane, ca dominatoare a lumii antichităţii.

      Moştenind valorile civilizaţiei dacice poporul român a înfruntat toate vicistitudinile şi suferinţele istoriei care nu l-au îngenunchiat ci dimpotriva l-au întărit, i-au călit viaţa, i-au sporit dragostea de ţară, i-au întărit hotărârea de a nu ceda în faţa nici unei greutăţi, de a nu pregeta în faţa nici unei jertfe pentru apărarea fiinţei etnice şi de stat. Având în vedere aceste realităţi Nicolae Iorga scria: “Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părasesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas cu sabia în mână, de strajă la toate zările, iar când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou tainic oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţii noastre şi iată suntem tot acasă la noi.”

 

Alexandru Georgescu

 

 

Bibliografie:

 

1. H.Crisan - Spiritualitatea dacilor

2.Mircea Musat şi Ion Ardeleanu - De la statul geto-dac la statul român unitar

3.Revista "Noi Tracii"

 

Căluşul în Cezieni

În comuna Cezieni, judeţul Olt, aflată la 12 km de Caracal, s-a jucat duminică, 30 mai 2004, căluşul. Este al patrulea an în care se joacă, după o pauză mai lungă de 10 ani, sub îndrumarea directorului Căminului Cultural, domnul Tenea Teodor, care, sprijinit de primar şi având alături un grup unit de tineri dornici "să păstreze tradiţia", a reluat colindatul din casă în casă de Rusalii. Cinicisprezece căluşari şi un stegar, conduşi de vătaf - directorul Căminului Cultural însuşi - au jucat hora din căluş, sârba din căluş, hora mare, acompaniaţi de o vioară şi de un acordeon.

"Iancule, ce-ai târguit?"

Ghican Constantin, zis Costina Lăutarul de la Cezieni, născut în anul 1942, cântă la vioară de la şase ani şi ştie de la un bătrân din sat balada lui "Iancu Jianu", vestitul haiduc oltean: "Foaie verde de-un lipan/ Ia se-aude de-un Jian/ Şi de-un hoţ de craiovean/ Şi de-un pui de cezian./ Fură cai de la mocani/ Şi berbeci de la ciobani/ Carne de la măcelari/ Şi pâine de la brutari/ Şi vin de la cârciumari./ Şi plăteşte la cinci ani/ Făr' de plată, făr' de bani(...)/ Să vezi Iancu ce-mi făcea/ La podari că se ducea/ Că la pod, podul legat/ Că podarii s-au îmbătat/ C-au avut pomeni în sat./ Să vezi Iancu ce-mi făcea/ La podar că se ducea/ Şi cu el aşa vorbea:/ -"Măi podiţă, mai podare/ Trage podul mai la vale/ Că-ţi trosnesc un glonţ în şale!/ E paguba dumitale!"

Marca locală se recunoaşe din această variantă a baladei - puiul de cezian - dar şi din mărturiile căluşarilor: "Diferenţa dintre căluşei şi caluşari, cum e la noi, este că noi oltenii prindem mai repede şi suntem mai buni! Oltenii joacă mai iute." Cât de iute joacă s-a putut vedea în seara aceleiaşi zile, la festivalul căluşului de la Caracal, pe scena căruia a urcat întregul grup, 27 participanţi, sub numele "Ansamblul Ghiocelul", iar în sat au jucat mai domol şi mai puţin, încercând să acopere cât mai multe case: "Vrem să ajungem la cât mai mulţi din cezieni, că mulţi ne vor; şi noi vrem, dar nu putem să mergem peste tot pentru că şi noi diseară avem concursul la care trebuie să muncim foarte mult. Ce jucăm noi acuma la oameni, jucăm foarte puţin. Lumea ştie, păi da' altfel ce-am face?" explică unul dintre căluşari, Chesnoiu Ştefan, în vârstă de 34 ani.

"Ca model, costumul este unicat!"

Costumul lor cuprinde cămaşa albă cu modele florale, create de stegar, Ghican Ionuţ Aurel, absolvent al Şcolii Populare de Artă de la Slatina, pantalon alb şi turec împodobit cu ciucuri şi cusut precum cămaşa, "ham" făcut din beţe aşezate în cruciş, pălarie neagră cu paieţe, mărgele şi panglici colorate, pinteni ataşaţi la opincile de piele, şi fiecare călusar are un băţ de lemn, cu panglică tricoloră şi ciucuri roşi. Ghican Ionuţ este cel însărcinat să ţină steagul, o prăjină din lemn de alun, lungă de circa patru metri, de care sunt prinse un ştergar cusut, pelin şi usturoi, acesta fiind confecţionat la depunerea jurământului. Un mister toatal învăluie acest moment premergător jocului prin sat, astăzi ca şi odinioara: "Jurământul se rosteşte în şoaptă, fără cuvinte, căluşarii mestecând pelinul şi usturoiul, astfel neştiind nimeni ce se întâmplă, ce gândesc căluşarii şi cum jură ei, fiindcă nimeni nu trebuie să ştie, acesta este un secret." Nu se vorbeşte despre el, nici despre îngropatul căluşului şi tot ce am putut afla despre finalul jocului este că la hotar, lângă o apă curgătoare, steagul căluşului se taie în trei bucăţi şi se îngroapă cu prosopul cusut, cu pelinul şi usturoiul, căluşarii executând o figură de căluş muteşte, fără a striga, fără a cânta, doar jucând.

"Astăzi ne transferăm de la rău la bine!"

Pelinul şi usturoiul, spun căluşarii, sunt semn de prosperitate, alungă spiritele rele şi aduc spor în muncă. Ei cer la fiecare curte pelin, usturoi, sare şi vătrai pentru a dansa în jurul lor, invită gazdele în horă şi cer acestora copiii pentru a fi jucaţi în braţe. Poartă cu ei o traistă de pelin pe care-l dau numai după ce este jucat, iar acesta trebuie purtat la brâu măcar o zi - "tradiţie ca să nu te ia din căluş." Pe lângă alungarea "părţii răului", grupul de căluşari mai are puterea de a îndepărta prin joc pedeapsa primită de cei care au încălcat interdicţia de muncă în zilele de Rusalii, adică "luatul din căluş", "o pareză totala care poate să fie cauzatoare de moarte." Deşi nu au asistat la o astfel de vindecare, ei înşişi întrebându-se dacă e o legendă sau este adevărat, tineri şi bătrâni povestesc despre cazuri în care s-a jucat vreme de 30 ore în jurul "bolnavului", fără mâncare, doar mestecând pelin şi usturoi, căluşarii schimbandu-se între ei până la spargerea unei oale de pământ - care, împreună cu o găină neagră, formează recuzita ritualului - pentru ca cel "luat din căluş" să îşi revină.

"Ia spune, cum era pe timpul lu' mata?"

Culegerea figurilor de căluş de la batrani se face cu rigoare, căci cei din ceată nu vor să inventeze, ci să păstreze tradiţia, şi poate fi numită o adevarată probă iniţiatică: "Ore întregi am stat, am luat o bere acolo, a tăiat o găină... Am stat două zile pentru un pas. Ne arata moşu' atât şi, după, făcea: "Veniţi mâine." Şi a doua zi te duceai iar, iar bere, iar tăia moşu' găina, iar începea, stăteai toata ziua. Făcea moşu': "Băi, gata pentru astăzi. V-am arătat destul, vă mai arăt trei paşi maine." Iar începea, dăi, dăi, dăi, "Gata, ajunge!" Ia-l pe Dodu (n.n. Tenea Teodor), bagă benzină, du-te la moş." Este vorba de nea Tina, căluşarul de 79 ani care, lucru rar întâlnit, ştie a juca pe stânga.

Că pentru ei, căluşarii din Cezieni dansează şi pe drum, între două gazde, făcând auzite în tot satul strigăturile de joc: "I-auzi, ia!/ Şi-nc-o dată!/ Hai cu băţul la podea!/ Hai o dată sus cu ea!/ Şi-nc-o dată, hai aşa!/ Hai la taica sus cu ea!", "Asta-i hora horelor,/ Hora caluşarilor,/

Asta-i hora oltenească,/ Cine-o joacă să trăiască!"

 


Monica Bercovici

 

CADUCEUL ŞI NUIAUA DE ALUN
- mitologie şi folclor comparat -


 

De multe ori în sinea noastră se nasc conexiuni mentale ce ne facilitează accesarea unor seturi de comparaţii pe care le putem emite pentru a evidenţia zestrea mito-folclorică comună şi deasemenea, arhetipurile mitice comune ce rezidă în psihicul uman, indiferent de arealul geografic ocupat.

Tradiţiile magice se regăsesc în orice cultură, pretutindeni. Ceea ce încerc să evidenţiez constă în reliefarea elementelor comune ale acestor tradiţii. Putem observa cu usurinţă multe elemente comune la nivelul instrumentarului magic, al ustensilelor folosite în scopuri magico-ritualice.

Astfel, în inventarul obiectelor uzuale pentru descântec (întocmit de A. Gorovei în Descântecele românilor, la loc de frunte se află nuiaua de alun. Încă din vremuri întunecate în neguri, se spune despre nuieluşele de alun că posedă calităţi miraculoase şi astfel, cei ce ştiu cum să le folosească, rostind formule magice, lovesc de trei ori cu nuiaua de alun – considerată “baghetă magică” – obiectele sau fiintele ce trebuiesc fermecate (sau desfermecate).

În acest fel, observăm că nuiaua de alun din tradiţia magică populară românească devine “bagheta magică” din tradiţia magică universală.

Analizând mitologia universală, mai precis mitologia greacă descoperim că de fapt caduceul zeului Hermes este o nuia de alun dăruită de catre Apollon (zeu solar al luminii şi aştrilor), nuia pe care, ulterior se aşează doi şerpi. După cum bine ştim, Apollon venea din ţinuturile Hyperboreene, cele de la nord de Istru, aceasta reieşind chiar din spusele cărturarilor greci. Deci el era destul de familiarizat cu tradiţiile magico-ritualice din acest spaţiu, tradiţii ce includeau în cadrul ustensilelor folosite, după cum arătat, nuiaua de alun.

Împreună cu cei doi şerpi incoloăciţi pe el, caduceul corespunde, atât simbolic cât şi magic fiziologiei corpului uman, cu valenţele sale parafizice şi parapsihice.

În tradiţia alchimică, Hermes este patronul spiritual al alchimiştilor, care, în căutările lor pe Calea care duce către “Piatra Filosofală”, încercau să transmute corpul omenesc într-unul “cosmic”, încercau o reîmbinare a Microcosmosului cu Macrocosmosul.

     Revenind în spaţiul mitic românesc semnalăm credinţa potrivit căreia se spune că diavolii se tem de puterea nuielelor de alun, evitând casele la intrarea cărora, rezemată de perete, este lăsata o astfel de nuia. De aici reiese caracterul apotropaic pe care nuaiua de alun îl posedă.

     Uneori vrăjitoarele călatoresc pe toiage de alun şi tot cu ele îi ţin în frâu pe spiriduşi şi duhurile rele. Deasemenea, căluşarii care (îndeosebi cu ocazia Rusaliilor) luptă împotriva ielelor “vântoaselor”, aducătoarele de boli, posedă în rândul lor steaguri din nuiele de alun. Cu alte ocazii se vorbeşte despre un băţ de alun “lung de un stânjen” ce trebuie folosit pentru a rupe pe furiş vârful legendarei ierbi-a-fiarelor iar “bătutul” cu nuiaua de alun este un gest magico-ritualic prin care demonii sunt alungaţi “în pustie”.           

Cu aceleaşi beţe de alun şi în pielea goală, vrăjitoarea satului se ducea lângă iaz ca să aducă (sau să oprească) ploaia sau grindina. Grindina, în mitologia românească este socotită a fi lucrarea solomonarului, lucrare ce se execută printr-o serie de gesturi mitico-ritualice, arhaice şi universale (arhetipale). În esenţă, constă în gestul de a lovi centrul apei cu o bâtă sau o nuia de alun numită şi “nasul şarpelui”.

Nuiaua de alun a solomonarului a căpatat valenţe magice atunci când, întâlnind un şarpe faţă în faţă cu o broască pe cale să o înghită sau mai rar, doi şerpi în conflict, ea a fost interpusa între ei de către solomonar, pentru a-i despărţi. Acesta este, totodată, gestul mitic al lui Hermes, ce interpune caduceul său între doi şerpi aflaţi în conflict, care imediat se încolăcesc pe el, realizând imaginea cunoscută de noi astăzi.

Nuiaua de alun magică, caduceul lui Hermes sau toiagul solomonarului se asociază arhetipal Susumna-ei, axul principal in fiziologia subtilă din yoga, fiind canalul energetic central, naddis-ul din mijloc.

La baza acestui canal se află kundalini (sanscr. “încolacită”), energia bazală, latentă, sub formă de şarpe.

Pe naddis-ul principal, Susumna, se înfăşoară celelalte două canale energetice, Ida şi Pingala, precum cei doi şerpi ai caduceului.

Astfel, putem observa similitudinea arhetipurilor mitice şi diferitele variaţii ale acestora de-a lungul anumitor mitologii şi sisteme spirituale.

În actul magic al solomonarilor, “a lovi apa”, îndeosebi în centru (“la mijlocul iezerului”), înseamnă a lovi balaurul care guvernează stihiile, a-l deştepta. Înseamnă a descătuşa o energie latentă ancestrală, pe care o ia în stăpânire, înălţându-se cu ea în văzduh, căpătând “puteri”.

În asemenea procedee magice, simpla nuieluşă de alun este investită cu funcţiile unui Axis Mundi sau “coloană a cerului”, (ca şi coloana vertebrală a practicantului de yoga – Susumna, pe care urcă descatuşată kundalini), este agentul de legatură cu “lumile celelalte”.

Relatările populare româneşti afirmă faptul (informaţiile ce urmează sunt preluate din S.Fl. Marian – Insemnătatea alunului la români în “Aurora Româna” II, 1882) că orice fermecătoare sau vrăjitoare, când vrea să descânte de muşcătura şerpilor, să facă de dragoste sau de ursită, foloşeste una sau trei vărguţe de alun. Apa descantată cu trei nuieluşe de alun ar fi, astfel, un leac imbatabil impotriva muşcăturii de şarpe.

“Se află o seamă de Babe-Cloanţe – arată S.Fl. Marian - , care-ţi ştiu nu numai a descânta, a căuta în palmă şi a arunca bobi, ci chiar şi a închega apa, a lega ploile, gura câinilor şi a lupilor, şi, când voiesc, pot să-ţi aducă pe cine doreşti, călare pe-o prăjină sau pe-o mătură, prin aer, de peste nouă ţări şi nouă mări. Ei bine!... Prăjina aceea încă e de alun!”. Pentru a parveni la această teleportare magică, Baba-Cloanţa “bate necontenit cu o varguţă de alun peste o ulcică din faţa focului, rostind nişte cuvinte neînţelese şi chemându-i neîcetat pe nume. Şi ei trebuie să vie după strigătul vrăjitorilor ori-de-unde s-ar afla…”

Alte surse din folclorul popular românesc ne povestesc despre crengile de alun sau de paltin culese numai (sau anume) în ziua de Ispas, care sunt considerate în mod special investite cu valenţe magice, aşa cum şi în Ardeal se credea că “cine moare de Ispas, se duce în cer”. (Andrei Oişteanu – Motive şi semnificaţii mito-simbolice, 1989).

Un fapt mai puţin cunoscut astăzi (sau deloc), este faptul că “o conglomeraţie sau struţişoru’ de mai multe alune se numeşte “căluşu” sau “căluşel”. (S.Fl. Marian  op.cit).

“Căluşul” este denumirea ritualului executat de membrii confreriei magice, cunoscuţi în popor drept căluşari. Cred că denumirea acestui obicei-ritual drept “căluş” reperzintă o asociere şi trimitere directă la căluşelul de alune de pe ramurile alunului şi implicit, la funcţiile magice ale acestuia (faptul că în desfăşurarea “jocului” căluşului, momentul când unul dintre executanţi cade când este atins de stareţ cu steagul de alun, se numeşte “doborârea din căluş”, dovedeşte limpede că grupul de executanţi însuşi reprezintă “căluşul”).

    Steagul căluşarilor – principalul obiect ritualic – pentru a fi investit cu putere magică, este descântat de o vrăjitoare, după ce este executat, preferenţial dintr-un lemn de alun. Într-un anumit moment al ritualului caluşarilor, unul dintre aceştia înfige steagul în apa unei fântâni, asemeni gestului vrajitoarei sau solomonarului. Prin aceasta, căluşarul urmăreşte apelarea forţei magice ancestrale.

    Totodată, modul de diagnosticare al vătafului căluşarilor, prin elemente ale cântului magic, aduce surprize neaşteptate căci vădeşte similitudini remarcabile şi analogii destul de pronunţate cu practica vibrării cuvintelor din diferite tradiţii magice sau vibrarea mantrelor în practica yoghina.

 Dacă steagul de alun este echivalentul magic al caduceului lui Hermes (Hermes fiind mesagerul zeilor, cel ce canalizeaza influenţele spirituale spre pământ si ridică aspiraţiile oamenilor spre cer), încercând o paralelă cu sistemul spiritual al Kabbalei, putem spune că Pilonul central al Arborelui Sephirothic simbolizează acelaşi lucru, fiind sinonim cu Susumna Naddis, din tradiţia yoghină. Astfel, Nechustah, Şarpele Înţelepciunii, (Kundalini – în tradiţia yoghină), se ridică pe acest Pilon, încolăcindu-se în jurul lui.

Similitudini sunt multe, dacă stăm şi analizăm în detaliu fiecare palier de mitologie.

Caduceul lui Hermes, canalele energetice din tradiţia yoghină, Pilonul central al Arborelui Sephirothic, poate şi altele, toate acestea simbolizează acelaşi lucru, redus arhetipal, în folclorul românesc la un simplu băţ de alun.

Această nuia, cu multiple valenţe ascunse se transformă pe rând, în minunata noastră mitologie populară, când în toiagul solomonarului, când în bagheta vrăjitoarei sau coada de matură pe care aceasta o foloseşte ca vehicul magic.

Toate acestea ne duc cu gândul din nou la zestrea comună a arhetipurilor mitice ce rezidă în psihicul uman, la scânteia aceea de Divinitate din fiecare dintre noi care, oricât de diferiţi am fi, unul de celalalt, ea provine din aceeaşi sursă şi este la fel în fiecare dintre noi.

                                                                               Cosmin Duduc                                         13.01.2004

 

 

Referinte bibliografice:

1. S.Fl. Marian – Insemnatatea alunului la romani in “Aurora Romana” II, 1882

2. Andrei Oisteanu – Motive si semnificatii mito-simbolice, 1989

3.Revista “Atelier Spiritual” Nr. 1, apartinand editurii “Axis Mundi”

 

Rolul apotropaic al elementului decorativ central de pe
pieptarul bărbătesc de tip ardelenesc

Piesă principală a portului popular românesc din Transilvania, pieptarul bărbătesc de tip ardelenesc este răspândit pe un areal extins, mai ales în centrul, sudul şi sud-estul Transilvaniei, având o pondere mai importantă în Ţara Făgăraşului, Ţara Oltului şi pe Târnave[2]. 

Fig. 2. Elementul decorativ central pe pieptarul bărbătesc de tip ardelenesc

      Deşi acest tip de pieptar a început să se poarte doar spre sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX[3], el are o ornamentică bogată şi deosebită (fig.1), condensând simboluri străvechi, apărute încă din neoliticul timpuriu, transpuse pe ceramica din epoca bronzului şi cea a fierului[4], iar pe textile începând cu epoca bronzului, atunci când Cultul Solar era în apogeu „deci şi practicile rituale ale alcătuirii veştmintelor au purtat mereu pecetea de sorginte solară”[5]. Ornamentaţia este variată , dar asemănătoare în toate  zonele de răspândire,  având legături  inclusiv cu zone mai îndepărtate ca Ţara Moţilor, Bicazul

şi Moldova[6], principalul motiv decorativ, cel central fiind prezent pe toate tipurile şi variantele de pieptare bărbăteşti de tip ardelenesc.

      Ornamentul principal al pieptarului bărbătesc de tip ardelenesc (fig.2) este şi cel care face obiectul acestui studiu, fiind un ansamblu decorativ central ce adună laolaltă mai multe simboluri arhaice.

      Însăşi dispoziţia acestui element decorativ, ca şi forma sa, sugerează o posibilă  

Fig. 4. Închinarea nou-născutului la un brad cu însemne apotropaice

 legătură trans-milenară cu pandantivele „en violon” regăsite pe aria de răspândire a mai multor culturi neo-litice de pe teritoriul ţării noastre ( Starcevo-Criş, Vinça-Turdaş*, Ariuşd-Cucuteni Tripolie )[7]. Aplicarea acestor pandantive pe veştminte este susţinută de descoperirea unor statuete aparţinând Culturii Cucuteni, cu astfel de pandantive pictate la gât, precum şi de prezenţa perforaţiilor simetrice ale acestor idoli sugerând ideea ataşării lor de veştminte[8](fig.3).

            Sublinierea importantă pe care o face Virgil Vasilescu în lucrarea „Simboluri patrimoniale”, şi anume că „grafica vestimentară, complexul vestimentar de sărbătoare, podoabele, textilele de interior au adus în al XX-lea secol d. Cr. întregul tezaur simbolistic creat în anii credinţelor precreştine[9], asemănarea găsită între motivul central al pieptarului bărbătesc de tip ardelenesc şi idolii „en violon”, precum şi cunoaşterea rolului sacru iniţial al simbolisticii vestimentare ne întăresc ideea de continuitate, peste veacuri, a acestui element decorativ.

Localizarea sa în dreptul porţiunii inferioare a toracelui, la întâlnirea aşa-numitului „plex solar” ( a se vedea posibila legătură între denumirea acestui plex şi Cultul Soarelui ) şi plexul cardiac, nu e întâmplătoare; aici se pare că se concentrează energiile, fiind locul de întâlnire a energiei telurice cu cea cosmică, rezultând o zonă neutră, deci vulnerabilă[10], astfel, acest element decorativ , asemănător, precum vom vedea, cu o mască zoomorfă, putând avea funcţia unei platoşe simbolistice cu rolul de îndepărtare a energiei negative.

Fig. 3. Statuetă aparţinând Culturii Cucuteni purtând la piept un idol „en violon”

            Sunt trei simboluri principale condensate în această mască, toate având acelaşi rol: simbolul copacului sacru şi al substitutului său, creanga de brad, simbolul solar  şi masca zoomorfă propriu-zisă cu aspect taurocefal.

            Totemul bradului, cel mai frecvent totem arboricol în epoca neolitică, a bronzului şi a fierului[11]  este reprezentat sub formă parţială de ramură de brad, aşa cum este reprezentat şi în mâna zeiţei Bendis, zeiţă din mitologia tracă, având printre alte atribute şi acela de stăpânitoare a magiei[12].

Bradul este protector al gintei sau tribului, al nou-născuţilor şi în general al comunităţii[13] (fig.4). Substitutul său, crenguţa de brad este dispusă în jurul măştii, asigurând astfel rolul său principal, protecţia. Pentru a ilustra şi mai bine rolul protectiv al bradului vom da ca exemplu câteva versuri populare: „Brade mării! Brad / Rogu-mă Brad ţie, / Să-l primeşti pe I... / Făt să-ţi fie, / Făt iubit / Rupt din tine / Şi cât trăieşti / Să-l ocroteşti”[14].

Bradul, copac sacru, în varianta sa de arbore cosmic, adăposteşte sub rădăcinile lui o lume subterană a demonilor, a spiritelor rele, nefaste[15]. Pe pieptarul bărbătesc de tip ardelenesc apare şi în cadrul elementului decorativ central, dar răsturnat, cu crengile în jos, spre Thanatos şi cu rădăcinile în sus, spre cosmos. Astfel, prin poziţie atrage energia cosmică, pozitivă, prin rădăcini, împingând forţele malefice  spre Thanatos[16], iar prin funcţia negativă pe care o deţine ca reprezenta-re inversă, anulează forţele negative pe principiul matematic „minus cu minus egal plus”.

Acest copac are 9 crengi, număr regăsit precum vom vedea, în numărul celor 9 sori prezenţi în componenţa măştii, ştiindu-se faptul că în viziunea mitopeică a dacilor, „fantasma arborelui cosmogonic străbate cerurile cu coroana lui plină de aştri şi făpturi miraculoase”[17].

Apogeul Cultului Solar a fost în epoca bronzului, dar simbolul solar a continuat să fie protectorul oamenilor şi în epoca dacică, atunci când însemnele solare erau aplicate pe pandantive, piese de harnaşament, scuturi şi vase de cult[18]. Mai târziu, creştinismul s-a suprapus Cultului Solar suferind un aşa numit proces de „solarizare” locală „în care Dumnezeu-Fiul a trebuit să fie asimilat cu Soarele-Sfânt”[19], acest proces continuându-se în perioada medievală[20] şi până în zilele noastre[21] (fig. 5).

Fig. 5. Coloană discofo-ră, Viştea de Jos, jud. Braşov

            Prezenţa simbolului solar în componenţa elementului decorativ central al pieptarului bărbătesc de tip ardelenesc vine să întărească faptul că simbolistica anilor primelor credinţe se regăseşte în zilele noastre în acelaşi spaţiu, pe aceleaşi vetre autohtone, milenare. Plastic, Cultul Solar s-a exprimat prin simboluri, pe pieptarul bărbătesc de tip ardelenesc fiind reprezentat prin roată solară, disc şi cerc, roata solară fiind simbolul pe care îl vom lua în discuţie.

            Sunt prezente 9 roţi solare: 6 sori intercalaţi crenguţei de brad care înconjură masca, doi sori reprezentând ochii şi unul botul capului de bour. Cifra 9, ca cifră fatidică, este des întâlnită în ritualurile magico-mitice de îndepărtare a spiritelor nefaste[22] şi a bolilor[23], fiind ştiut faptul că în vechile credinţe bolile erau cauzate de demoni.

Folosirea roţii solare ca semn apotropaic este prezentă în vechi superstiţii, astfel că cel care credea că e primejduit de duhuri necurate pe drumuri de noapte, desenae pământ o roată cu patru spiţe şi se aşeza în mijlocul roţii, la intersecţia spiţelor, în credinţa că în acel punct este protejat[24].

După tradiţia populară română, Soarele are 9 surori[25], prin calificativul „şoiman de soare” identificându-se cu Făt-Frumos, care este considerat uneori călăuză a şoimanelor[26], două dintre acestea, Avrămeasa şi Creştineasa fiind chemate în ajutor de către descântătoare ca „maestre ale exorcismului”[27].

            Cel de-al zecelea simbol solar e prezent în fruntea capului de bour, reprezentat de mască, jucând rolul stelei din heraldica română. Astfel, armoriul stemei Moldovei reproduce un cap de bour cu stea între coarne, iar sub bărbie sunt figurate soarele şi luna[28] (fig. 6), această simbolistică a bourului cu stea în frunte ca animal sacru, purtător de noroc pentru oameni, având rădăcini în preistorie[29].

            Al patrulea simbol prezent în componenţa elementului decorativ central al pieptarului bărbătesc de tip ardelenesc este capul de bour, bourul ca animal sacru la români existând din timpuri străvechi**. La daci, bourul*** avea o însemnătate deosebită, cu rol protector, simbol al forţei binelui în luptă, fiind prezent în centrul învelişului de fier al unui scut găsit în aşezarea de la Piatra Roşie[30].

            Deşi sensurile iniţiale s-au pierdut, unele transfigurări târzii ale totemurilor au supravieţuit în relicve etnografice şi reminescenţe folclorice până în pragul secolului XX  ( a se vedea obiceiuri ca Boura, Boul împănat, Boriţa, Turca, Buhaiul). Exista până de curând credinţa că sunetul obţinut cu ajutorul Buhaiului****, care semăna cu mugetul taurului înfuriat, avea rolul de a alunga spiritele malefice din preajma Plugului şi purificau spaţiul la început de an agrar[31], iar de Anul Nou colindătorii din unele zone poartă măşti taurocefale în acelaşi scop apotropaic de purificare. În caz de epidemie, un taur  ( sau doi boi gemeni ) înjugat la plug şi pus să tragă o brazdă în jurul unei aşezări, proteja comunitatea de boli.

            De asemenea, în tradiţia populară, însuşi Sfântul Soare merge singur de la răsărit spre apus „într-un fel de rădvan tras de bouri”[32]. Tot în mitologia populară, taurul, ca animal sacru astral, poartă leagănul lumii între coarnele sale, protejând lumea de rău[33].

            În Moldova şi Maramureş existau până spre sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX stâlpi sau troiţe cu coarne[34], care au fost transformate ulterior în cruci.

Fig. 6. Monedă cu bourul Moldovei

            Uneori, şi cerbul se confundă mitologic cu bourul având aceeaşi semnificaţie de bun augur, iar legăturile simbolistice între cerb ( bour ), brad ( simbolul carpatic al arborelui cosmic ) şi aştri, se evidenţiază într-un vechi colind din judeţul Argeş, cules în 1937: „Leru-i ler de Domn / cerbuţul păştea, / în ramuri purta / un mic de brăduţ / cu stea în creştet / ... / În brad ciripea, / pe ramuri sclipea, / stol de păsărele, / licurici de stele. / Pe unde călca, / noaptea lumina / ceru-ntunecat / cerbul îmbrădat.”

            Meşterii populari au preluat aceste simboluri pe care le-au cusut pe veşminte, ilustrând un fel de carte care ne transmite, peste veacuri, informaţii despre o lume dispărută. Astfel, pe pieptarul bărbătesc de tip ardelenesc se regăsesc simboluri străvechi într-o armonie concordantă mitologiei şi tradiţiilor populare româneşti, elementul decorativ central putând fi interpretat din perspectiva rolului apotropaic şi benefic pe care l-ar fi putut avea cândva, atunci când oamenii erau mai apropiaţi de divinitate şi de forţele lumii spirituale.

            Lucian Comşa

                Sursele ilustraţiilor:

               

Fig.1, 2 – cfr. autorului 

Fig. 3 – Dan Monah, op. cit., pag. 313, fig. 61

Fig. 4 – Romulus Vulcănescu, „Coloana cerului”, pag. 54

Fig. 5, 6 - Romulus Vulcănescu, „Mitologie română”, pag. 368; pag. 507

 

Mesager către Zeul Nostru !

Descoperirea in 1965 pe teritoriul satului Fântânele (S-E Munteniei), la circa 6,5 km de aşezarea getică Zimnicea, a unui tumul funerar a implicat numeroase discuţii asupra personajului si a semnificaţiei rituale a obiectelor pe care le conţinea mormântul. Sub mantaua tumulului se afla o groapa dreptunghiulară cu dimensiunile de 3,8/2,28 m, pereţii săi fiind căptuşiţi cu trunchiuri arse de stejar. Ceea ce atrage atenţia la acest mormânt, dincolo de vasele de ceramică, sunt suliţele şapte la număr , precum şi pictura in două culori aflată cu puţin spre Nord de mijlocul gropii.

Analizând dinţii păstraţi ca şi aspectul unor oase care nu au ars in totalitate, arheologii au ajuns la concluzia ca mormântul aparţinea unui bărbat tânăr. Pictura se află pe un pătrat uşor înălţat, ca la mai toate vetrele sacre descoperite in Dacia, fiind împărţit in patru triunghiuri dreptunghice isoscele. Două triunghiuri aflate faţă in faţă sunt pictate cu roşu(ocru) si două cu alb.

Pe baza pătratului pictat, a lipsei armelor, la care se adaugă numărul mare de suliţe de fier, Fl. Medelet opinează ca cel înmormântat acolo era unul din mesagerii trimişi la Zamolxe.

Un lucru interesant îl prezintă dimensiunile gropii căptuşite cu bârne de stejar care se înscriu in tipul uneia din cele mai cunoscute proporţii antice. Împărţind lungimea 3,8 m la lăţimea de 2,28 m obţinem 1,666 ... număr care se apropie in mod vădit de 1,618, care este numărul de aur. Secţiunea de aur a fost cunoscută încă de la egipteni, fiind inclusă în însăşi arhitectura monumentului de la Stonehenge, dar si la sanctuarele dacice din Munţii Orăştiei.

Se mai observă că pătratul este una din figurile geometrice cele mai folosite. Este simbolul pământului, prin opoziţie cu cercul, dar si simbolul Universului creat. Pe de altă parte, simbolismul triunghiului se suprapune cu acela al numărului trei si cu piramida. Pictura de pe fundul mormântului de la Fântânele, in care sunt reunite pătratul si triunghiul, culoarea albă şi culoarea roşie, sugerează relaţii dinamice intr-un cadru static. Transformarea pătratului în triunghiuri şi a triunghiurilor în pătrate precum şi alternanţa dintre roşu si alb indică transformări la nivelul formei, dar si al substanţei. De asemenea, mutaţiile se fac atât pe verticală cit şi pe orizontală. Impresia pe care o conferă această reprezentare este cea a unei piramide pictate. Toate formele si culorile vin din exterior către centru, spre punctul comun de reunire al triunghiurilor si se reîntorc simetric spre locul de obârşie. Mişcarea este spiralică de la exterior către centru şi de sus in jos.

Fiecare triunghi dreptunghic isoscel al pătratului este descompus în alte trei triunghiuri de acelaşi tip, aşa încât fie intr-o mişcare orizontală, fie verticală, numărul treptelor ce trebuie trecute, al triunghiurilor, este de trei, centrul, punctul de reunire, fiind al patrulea. Eternitatea se află in centru si sus, pe când devenirea si fiinţa sunt plasate undeva pe spiralele piramidei.

Amplasând pictura alături de oasele şi de suliţele în care a fost aruncat tânărul războinic, semenii săi au vrut sa dea sufletului acestui sol o rută simbolică spre ţinta finală.

Pentru a accentua atât originalitatea simbolului cât şi vechimea lui putem să facem o paralela cu unul din simbolurile ce aparţin celebrei culturi Vincea plasată de cercetătorii britanici în perioada 8.000 – 6.500 i. e.n, şi anume o reprezentare asemănătoare a pătratului găsit la Fântânele. Şi aici se regăseşte imaginea in plan a piramidei cu fete bicolore.

Labirintul simbolic de la Fântânele poate fi interpretat şi intr-o modalitate simplificată  care va aduce semnificaţia acestui ritual mult mai aproape de relatările lui Herodot. Reducând numărul de triunghiuri si de pătrate la cele mai vizibile din pictură, adică la figurile din mijloc, obţinem un pătrat si patru triunghiuri, iar reunirea lor din centru este al cincilea. Aşadar, pătratul semnifică cifra 4, triunghiul numărul 3, în vreme ce din reuniunea lui 4 si 3, a pătratului cu triunghiul se naşte al 5-lea element, care este centrul. Numerele 3,4 si 5 se regăsesc şi în textul lui Herodot referitor la numărul de ani pe care Zamolxes i-a petrecut în locuinţa subpământeana, apoi numărul de ani după care a ieşit de acolo şi, în fine, cifra 5 indică intervalul ciclic al jertfirii în suliţe.

 

Conchidem în ce priveşte pictura de la Fântânele, că sufletul celui aruncat în suliţe părăsea pământul, reprezentat prin pământ, şi după ce străbătea spaţiile a trei lumi suprapuse, indicate prin triunghiurile următoare, ajungea în punctul din centru, care era şi cel mai de sus.

Labirintul în formă de altar de la Fântânele, datat secolul 4 î.e.n., nu este singular in aria reprezentărilor sacre din Dacia, căci într-un mormânt de la Zimnicea s-a descoperit o plăcuta de lut cu funcţie de amuletă, având acelaşi desen, iar tot în zona sudică câteva vetre de la Popeşti se apropie de motivul analizat mai sus. În munţii Orăştiei cel puţin două din sanctuarele rotunde trimit la conotaţii simbolice asemănătoare. Este vorba de discul de andezit cu diametrul de 7m. Zece raze împart lungimea cercului în părti egale, iar către interior razele se întâlnesc simbolic intr-o nouă totalitate, adică intr-un cerc mai mic, situat la mijloc, şi având dimensiuni mult mai mic. Acest cerc interior, ca şi razele exterioare, semnifică întregul şi devenirea lui. Apoi la Sanctuarul nr.7, cercul din stâlpi din lemn, exterior absidei, este împărţit in cvadruplu. Şi exemplele de asemănări pot continua.

Din cele rezultate până acum putem spune că simbolistica pătratului sacru din mormântul luptătorului sacrificat la doua secole distantă de venirea lui Zamolxis conferă tărie argumentului ca acel desen redă totalitatea in manifestarea ei, adică Cosmosul, dar si drumul de urmat spre eternitate, spre centru. Benzile exterioare de culori diferite, succedându-se in registre ierarhizate pe trei nivele semnifică poate tocmai drumul de întoarcere a sufletului către absolut prin lumile intermediare (sau poate reprezintă cele trei etape importante in viaţă naşterea-parcurgerea vieţii-moarte). Trupul a fost aruncat in cele 7 suliţe păstrate in mormânt, iar sufletul a urcat si el pironindu-se in ţepuşa lumii.

Sa ne bucurăm de Viaţă pentru că suntem Nemuritori !

Zamolxes

 

Articol cules si ingrijit de Vlad Măcărescu

 

Zburătorul – mit sau realitate

Fiinţa fantastica sau doar iluzia iubirii? Este o întrebare pe care toţi ne-am pus-o ascultând povesti si intamplari care au ca personaj principal Zburătorul.

      Semidivinitate erotica de factura malefica, ce simbolizează dragostea  adolescentina si iubirea femeilor singure, măritate sau văduve. Apariţia acestui personaj fantastic are loc intr-un cadru oniric, lăsând semne fizice si psihice ale trecerii lui, victima prezentând „lipituri” pe trup, privirea pierduta in gol, starea psihica fiind de uitare de sine si dezinteres pentru de tot ceea ce se petrece in jur. In unele zone Zburătorul este asociat cu stelele cazatoare, sul de foc, şarpe sau zmeu; aceasta asociere este făcuta datorita luminiscentei ce îl caracterizează in timpul seducerii tinerelor femei. Aceste forme le ia atunci când pătrunde in camera fetelor, de cele mai multe ori intra pe hornul casei, ajuns in camera se transforma intr-un tanar frumos si seducător, infalacarat de dragoste, el corespunde întotdeauna imaginaţiei victimei, dar având o paloare inumana, demonica; uneori se transforma in iubitul celei seduse; apariţia in stare naturala de semizeu nu este posibila, fiind acoperit de solzi argintii si purtând aripi. Apariţia lui are loc numai noaptea „între miezul nopţii si cantatori”. Ziua se ascunde in scorburile copacilor bătrâni sau in lacuri. Latura feminina a acestor credinţe populare este Zburătoroaica. Ea apare in visele flăcăilor, aceştia prezentând aceleaşi semne ca si in cazul tinerelor fete seduse de Zburător. In poveştile populare Zburătorul apare mai bine conturat de cat Zburătoroaica, poate datorita faptului ca tinerele fete sunt mai supuse fanteziilor care au dragostea ca simtamant principal.

      In unele basme populare luminiscenta caracteristica licuriciului este asociata cu un înger îndrăgostit de o pământeanca, prefăcut in stea si căzut pe pamant, sus patima lui ameninţa sa aprindă cerul. Si in cazul Zburătorului avem aceeaşi legenda, un înger decăzut din gratiile divine, întors împotriva lui Dumnezeu. In toate povestirile  el este de factura celesta, decăzut din drepturile primordiale datorita iubirii pline de păcat si neascultării de Dumnezeu.

      Incubii si Subcubii, demonii erotici din legendele si mitologia Europei medievale pot fi confundaţi cu Zburătorul din legendele populare romaneşti. Teologia creştina medievala considera ca aceşti demoni provin, ca si in cazul Zburătorului, din rândul îngerilor decăzuţi.  Sunt singurii demoni care nu se supun practicilor de exorcizare tradiţionale ci unui tip de exorcizare special. Si in cazul Zburătorului avem descântece si ritualuri din medicina magica însoţite de plante cu puteri tămăduitoare care nu pot fi folosite in cazul altor tipuri de fiinţe malefice. In Evul mediu se considera ca incubii prefera legăturile erotice cu călugăritele iar subcubii cu sihastrii. Din legătura lor cu fiinţe omeneşti se năşteau monştrii sau fiinţe zoomorfe.

      Cea mai veche relatare despre Zburător o găsim la Dimitrie Cantemir: „Zburătorul, cred ei, este un tanar foarte frumos, care pătrunde noaptea la fete, dar mai ales la neveste, de curând măritate, fara a putea fi văzut de alţii, chiar daca îl pândesc, si le spurca toata noaptea cu iubiri neîngăduite. Am auzit totuşi ca unii barbati însuraţi, cărora titanul le-a plămădit măruntaie dintr-un aluat mai bun, au prins unii zmei zburători dintre aceştia si, după ce si-au dat seama ca sunt fiinţe corporale, le-au dat pedeapsa meritata.”

      George Călinescu defineşte Zburătorul ca fiind „un demon frumos, un Eros adolescent, care da fetelor pubere tulburările si tânjirile întâiei iubiri” ; Etnologii îl descriu „rătăcind noaptea, intre miezul nopţii si zorii zilei. Pasiunea lui se repeta noapte de noapte pana la obosirea nervoasa a victimei, care putea chiar sa moara de freamăt oniric. In timpul zilei, fetele chinuite erotic prezentau semne vădite ale oboselii, printre care si o paloare a fetei, precum si alte semne psihice „

      Zburătorul nu este un demon al morţii, cum sunt vampirii sau strigoii, personaje la fel de răspândite in tradiţia populara, el nu se hrăneşte cu sângele victimei, ducând la moartea ei, el traieste din pasiunea si dragostea ei, hrănindu-se cu iluzia iubirii ce duce la dereglarea de tip neurastenic specifice sindromului hipersexualitatii.

Numele Zburătorului este folosit in descântece, farmece si vrăji, in acţiuni de magie erotica, pentru aducerea in realitate sau măcar in vis a celui iubit sau in magia medicala pentru vindecarea unor boli, uneori au loc adevărate ritualuri de exorcizare, in care se folosesc plante si descântece magice. Aceste ritualuri au un caracter special. Pentru dezburatorirea celor vizitaţi de aceste fiinţe fantastice se folosesc descântece si ritualuri din medicina magica însoţite de plante cu puteri tămăduitoare de inhibare a hiperexcitabilităţii sexuale. In cazul nevindecării cu aceste leacuri se recurgea apărarea casei in acelaşi fel ca împotriva strigoilor: se ungeau uşile, ferestrele si hornul cu usturoi, se înfigea un cuţit in tocul uşii si alte patru pe acoperişul casei langa horn, se făceau baiere de zburător, acestea fiind nişte centuri antidemonice, folosite si in cazul strigoilor, de care se atârnau cuţite, toporaşe si un saculet cu plante descântate; toate acestea însoţite de un descântec.

      Trăirile pe care le da Zburătorul si Zburătoroaica tinerilor ne arata trecerea de la copilărie la adolescenta , cu schimbările, simţămintele si visele pe care tinerii le au când simt primul fior al dragostei. Aceste credinţe s-au transmis din cele mai îndepărtate timpuri, atunci comunicarea omului cu lumea nevăzuta a spiritelor făcea parte din realitate, Acum putini mai cred cu adevărat in aceste intamplari fantastice.

      In satul Bragareasa din Jud. Buzău, un sat de câmpie cu 300 de suflete, mai mulţi bătrâni gârboviţi de ani, cu amintiri ce isi au începutul înainte de război, povestesc in serile de iarna geroasa la gura sobei intamplari pline de neînţeles pentru nepoţii lor. Una dintre povesti începe imediat după război, dragostea dintre doi tineri ce le era interzis sa se iubească de către rudele mai in vârsta. Nea Die, acum un bătrân de 80 si ceva de ani, isi visa aleasa in fiecare noapte, vizitat de ea pana in zorii zilei, el avea urme vizibile de mascaturi pe buze si pe trup, bătrânii satului spuneau ca e vizitat de Zburător, care lua infatisarea iubitei lui. Toate aceste vizite nocturne s-au sfârşit când cei doi tineri au obţinut consimtamantul părinţilor si s-au casatorit.

      In satele din Munţii Buzăului oamenii cred si acum in apariţiile misterioase ce au loc noapte de noapte. Tanti Valerica din satul Budesti ştia de la mama ei ca Zburătorul are forma unui sul de foc ce intra pe hornul caselor cu fete de măritat. Pentru a le scăpa de Zburător, părinţii le duceau la babe vrăjitoare care foloseau ierburi si descântece doar de ele ştiute, in casa puneau usturoi si se dădeau foc in vatra ierburilor date de baba, pentru alungarea răului.

      Acestea sunt povesti care mi-au demonstrat existenta mitului Zburătorului in satele si locurile uitate aproape complet de marile descoperiri ale ştiinţei. Sper ca am reuşit in câteva cuvinte sa va arat adâncimea unuia din cele mai misterioase mituri din arealul daco-român.

     

Claudia Demetrian

 

Bibliografie:

1.  Romulus Vulcanescu - “Mitologia Romaneasca”

2.  Antoaneta Olteanu - “Scoala de solomonie”

3.  Ioan Petru Culianu - “Fantasmele erosului la Eminescu”

4. Tiberiu Rudica, Daniela Costea - Aspecte psihologice in mituri, legende si credinte populare”

 

Bibliografie

[1] Goethe – “Selige Sehnsucht”, apud Lovinescu (6)

1. Ecaterina D. Tomida – „Cusăturile şi broderiile costumului popular din România”, Buc. 1972; N.           

    Dunăre, C. Catrina – „Portul popular românesc de pe Târnave”, Braşov 1968, pag. 134

2. Cornel Comşa – „La fântâna dorului”, Braşov 1975, pag. 34

3. Valer Butură – „Etnografia poporului român”, Cluj-Napoca 1978, pag. 286-289

4. Virgil Vasilescu – „Simboluri patrimoniale”, Buc. 1998, pag. 99-100

5. E. D. Tomida – op. cit., pag. 166

* Chiar şi tăbliţele de la Tărtăria „pot fi amulete – instrumente magico-mitice de tip apotropaic ce se purtau

   la gât pentru apărarea de boli şi pericole”, cf. Romulus Vulcănescu – „Mitologie română”, Buc.  1985,      

    pag. 100                 

6. Dan Monah – „Plastica antropomorfă a Culturii Cucuteni-Tripolie”, Piatra Neamţ 1997, pag. 143

7. Dan Monah – op.cit., pag. 136; 139; 199; şi fig. 60/1; 61/3; 62/ 5; 63/1,3; 66/5;  Eugen Comşa – „Unele

    date despre îmbrăcămintea din epoca neolitică de pe teritoriul Moldovei”, în Hierasus VII-VIII, Botoşani

    1989, pag. 39-55

8. V. Vasilescu – op. cit., pag. 167

  9. Nineta Crainici – „Bioenergoterapia în tradiţia milenară a poporului român”, Buc. 1997, pag. 30; 35 –

      fig. 14 a, c; 71.

10. R. Vulcănescu – op. cit., pag. 90

11. Victor Kernbach – „Dicţionar de mitologie generală”, Buc. 1983, pag. 100

12. R. Vulcănescu – op. cit., pag. 90; 484; 487

13. Moldiva-Suliţa, cf. R. Vulcănescu – „Coloana cerului”, Buc. 1972, pag. 55

14. R. Vulcănescu – „Mitologie română”, pag. 90

15. R. Vulcănescu – „Coloana cerului”, pag. 36 – fig.

16. R. Vulcănescu – „Mitologie română”, pag. 90

17. V. Vasilescu – op. cit., pag. 13-19; R. Vulcănescu  - „Mitologie română”, pag. 374

18. R. Vulcănescu – „Mitologie română”, pag. 367; 389.

19. idem, pag. 369 – fig.

20. idem, pag. 368-369 – fig.

21. idem, pag. 305

22. idem, pag. 374

23. idem, pag. 374

24. Ion Sassu Ducşoara – „În luncile soarelui”, Braşov 1968, pag. 511; 567.

25. Ielele, Măiastrele, Cele Frumoase etc., reprezentări mitice feminine, cel mai frecvent în număr de 9, ce   

      apar noaptea înainte de cântatul cocoşilor în perioada dintre Paşti şi Rusalii; cf. Ion Ghinoiu – „Obice- 

      iuri populare de peste an”, Buc. 1997, pag. 87

26. R. Vulcănescu – Mitologie română”, pag. 388

27. Dan Simionescu – „Tradiţia în problema întemeierii Moldovei”, în „Studii de folclor şi literatură”, Buc.

       1967, pag. 40-44

28. R. Vulcănescu – „Mitologie română”, pag. 405; 504.

*** Bour, zimbru, taur – deşi zoologic sunt animale distincte, zoototemic ele se confundă.

29. R. Vulcănescu – „Mitologie română”, pag. 91

**** Buhaiul – omonim cu obiceiul – instrument confecţionat dintr-un vas de lemn acoperit cu o piele de

          animal ( oaie, viţel ) în care exista un orificiu prin care ieşea o şuviţă de păr de cal care prin trecerea

          printre degetele umezite scotea un sunet asemănător mugetului de taur – cf. Ion Ghinoiu, op. cit.

30. I. Ghinoiu – op. cit., pag. 23-27

31. R. Vulcănescu – „Mitologie română”, pag. 370

32. idem, pag. 510; Ion Funariu  - „Colinzi din Ţara Făgăraşului”, Braşov 1994, pag. 19; 172.

33. R. Vulcănescu – „Coloana cerului”, pag. 149; 168-169; 184.